Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Un muzeu pe cale de dispariţie? de Petre Tănăsoaica

Textul, pe care îl veţi avea în faţă şi pe care îl construiesc rând cu rând, nu va fi, practic, o cronică propriu-zisă şi am să-l încep cu o anecdotă. Se zice că un rege a hotărât într-o zi să se ducă la vânătoare. Acelui rege îi plăceau foarte mult vânătorile, pe care, însă, le făcea cu puţini oameni după el. Aşadar, a lăsat Curtea la palat şi a plecat voios prin pădurile ţării sale să vâneze căprioare. N-a apucat, însă, să hălăduiască foarte mult prin păduri, pentru că a venit o ploaie foarte mare şi i-a stricat toate socotelile. Flămând şi obosit s-a întors la palat, unde avea să-l aştepte o surpriză şi mai mare. Toată curtea era în sala de festivităţi şi petrecea.

Pe scaunul din capul mesei stătea chiar bufonul regelui, care, la intrarea sa în sală, s-a dat urgent jos de pe scaun, oferindu-i-l majestăţii sale, spunându-i că regele stă întotdeauna în capul mesei. Numai că regele, obosit de drum şi de ploaie, s-a aşezat pe primul loc pe care l-a găsit liber la masă, spunându-i bufonului că, întotdeauna, capul mesei, în palatul său, este acolo unde stă el. Nefiind eu un bun povestitor vă voi lăsa pe dumneavoastră să faceţi legătura între această anecdotă şi ceea ce va spune textul mai departe. Aşadar, în urmă cu 15 ani, România nu avea un Muzeu Naţional de Artă Contemporană, căruia i s-a spus chiar aşa, în momentul în care Guvernul României a decis să împroprietărească Ministerul Culturii cu partea din spate a Parlamentului României. Nu am nici un fel de idee cum vor fi arătat la început sălile în care trebuia să funcţioneze Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Probabil că vor fi fost multe îmbunătăţiri făcute. Nu suficiente, pentru că au fost multe expoziţii, pe care le-am văzut acolo, fără să rezoneze, în nici un fel, cu spaţiul în care erau aşezate. Cu toate acestea, politica muzeului părea că este croită pe valorificarea artei contemporane româneşti, iar cronicile scrise la această rubrică, în ultimii cinci ani, pot fi şi ele o dovadă că, aici, s-a întâmplat întotdeauna ceva.

Bunăoară, de câteva ori, am scris despre grupul „subReal”, care a fost reprezentat, aici, de câteva ori. Nu mi-am imaginat atunci, însă, că, odată cu numirea istoricului şi artistului Călin Dan în fruntea Muzeului Naţional de Artă Contemporană, această instituţie va vehicula, în special, idei şi poziţii estetice în definitiv, adiacente mai ales formulărilor de discurs ale acestui grup. E limpede că este dificil să conduci politica unui muzeu de o asemenea manieră încât să aduci, aici, exact acei artişti a căror operă poate fi … muzeificată. Părea să decurgă normal debutul directoratului lui Călin Dan, mai ales că fusese repusă în funcţiune Sala Dalles, care este un fel de anticameră a MNAC. Aflu cu uimire şi nu prea că ISU, chemat sau venind din proprie iniţiativă să evalueze clădirea în care se afla celebra galerie, ar fi dat semnale negative. Pot fi şi exagerări, e bine de ştiut şi asta. S-a amânat sau mai bine zis s-a anulat, din câte aflu, o expoziţie aşteptată de multă vreme, a Wandei Mihuleac, expatriată la Paris, de câteva decenii bune, dar şi-au găsit loc lotcile lui Ivan Patzaichin! Asta mă face să înţeleg că vizitatorii lui Patzaichin nu o să păţească nimic, iar cei ai Wandei Mihuleac ar putea să fie surprinşi de o prăbuşire a clădirii. În fine, cu lucrurile astea nu trebuie să glumim. Să ne întoarcem, însă, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană. În ultimul an nu am reuşit să ajung aici decât de două ori. În iarnă, când Poliţia de la poarta centrală m-a întors înapoi cu maşina şi am găsit un loc de parcare la o jumătate de kilometru distanţă. Dacă aş fi fost inspirat abandonam maşina undeva într-o parcare şi luam autobuzul, ca să nu fiu obligat să mai adaug o jumătate de kilometru de la poartă până la uşa muzeului şi încă mult stres că mi s-a întâmplat aşa ceva. Pe lângă mine curgeau maşini, dinspre muzeu, cu cetăţeni care se întorceau de undeva, de la o sală de tenis! A doua oară am reuşit să intru, pentru că poliţiştii nu erau la post. Dacă nu este problema directorului muzeului să rezolve accesul publicului la instituţia sa, atunci cred că ministrul Culturii ar trebui să o facă, să-l înduioşeze pe şeful Senatului, care este în vecinătatea muzeului, de dragul iubitorilor de artă, să găsească o soluţie, astfel încât domnul director să se ocupe, într-adevăr, de treburile muzeului şi nu de problema parcării sau a accesului la muzeu, fapt pentru care, probabil, după cum citesc într-o scrisoare, postată pe reţele de socializare, cere, nici mai mult, nici mai puţin, decât un sediu nou pentru muzeu. Rămân, însă, problemele de fond, ale muzeului, pe care, iarăşi, le-ar putea rezolva tot ministrul Culturii. Şi fiind vorba de bani, adică de buget, nişte calcule tot trebuie făcute! În primul rând, ministrul Culturii ar trebui să ştie că angajaţii muzeului, dar ce spun eu, ai muzeelor, au salarii mai mici decât vânzătorii de la Kaufland, că nu sunt bani pentru achiziţionarea de lucrări ale artiştilor români; de străini, ce să mai vorbim. Ar trebui să ştie că aproape toate muzeele din România au minimum de bani necesari pentru obligatoriile cataloage, care însoţesc expoziţiile. Este penibil să vezi mari autori, cu expoziţii remarcabile, de la care nu poţi pleca cu un catalog şi pentru care funcţionarii tipăresc nişte foi volante, meschine de-a dreptul! Am să dau un exemplu. La etajul doi sau trei există o expoziţie cu fotografii – nu este singura de acest fel, în ultimii ani acest gen de artă devenind de-a dreptul obositor prin repetitivitatea lui la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, ţine să arate câte lucruri mizerabile sunt în România! – ale unor clădiri, unele de patrimoniu, ale unor instituţii culturale ce şi-au epuizat statutul social, ajungând în paragină. Cinematograful din Călimăneşti, bunăoară, închis şi devastat, pentru că reţeaua de difuzare a filmelor şi-a încetat existenţa, case de cultură din oraşe muncitoreşti, golite de forţa de muncă, plecată în pribegie prin străinătate şi altele asemenea, aşezate pe pereţii din sălile MNAC-ului, dau o stranie senzaţie că aceştia sunt folosiţi pe post de gazetă de perete, aşa cum propaganda de partid, din anii comunismului, folosea locurile publice ca să-i admonesteze pe negativiştii sistemului. Evident că un astfel de gen atitudinal îşi poate găsi locul undeva şi văd, în spatele său, studii valabile, sociologice, antropologice chiar, reunite întrun catalog, într-o carte, în ceva în care să ajungă pe masa unui ministru, poate chiar al Culturii. De ce nu, a preşedintelui, pentru că tot vrea un Muzeu al Comunismului? O altă întrebare, care se naşte de aici, ar fi legată de patrimoniul muzeului: cum arată el la ora actuală şi cât este folosit pentru public? Nu există cataloage care să vorbească despre asta şi, din păcate, nici expoziţii periodice, ca să nu vorbesc de cele permanente, care ar trebui să fie incluse în programul muzeului.

Ar mai fi interesant de aflat şi câţi vizitatori trec pe la Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Toate ţările civilizate publică la sfârşitul anului cifrele consumatorilor de artă! Deocamdată, intrarea este liberă şi, chiar şi aşa, aceştia sunt atât de rari. Nu cred că directorul muzeului trebuie să inventeze un fel anume de muzeu românesc, câtă vreme sunt muzee în lume care pot servi de model. Îmi vine în minte, cum altfel, Centrul Pompidou, care are săli speciale pentru autorii contemporani, aflate undeva la parter şi unde toată lumea plăteşte bilet la intrare. E drept că muzeul este de artă... modernă! Aici l-am văzut pe Mircea Cantor, care a fost prezent, în urmă cu câţiva ani, şi la Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Cine-l opreşte pe domnul director, de exemplu, să-i propună lui Adrian Ghenie să expună la MNAC? Dar câţi artişti absolut valoroşi nu visează să ajungă în acest muzeu? Am fost încântat, în urmă cu mai bine de doi ani, când una dintre simpatiile mele, dintre artiştii şi istoricii de artă, Călin Dan, s-a întors în ţară şi s-a aşezat la masa directorială a MNAC-ului. Diferenţa de punctaj, cu care i-a bătut pe ceilalţi competitori, ar fi trebuit să facă toţi banii în anii aceştia. Dar, îmi pare rău să o spun, regele nu s-a aşezat pe scaunul pe care trebuia.

Din păcate, autorităţile ministeriale de Cultură nu au aflat încă, până acum, că o sursă de venit pentru bugetul naţional poate să vină şi din artă. N-o fi România bogată precum Italia sau Franţa, dar sunt şi ţări mai mici, de pe aici, de prin Est, cum este Ungaria, de pildă, care-şi foloseşte la maximum resursele culturale. La Budapesta, Muzeul de Artă Modernă găzduieşte expoziţii de autori şi tematice care aduc vizitatori din toată Europa, iar guvernul ungar a reuşit, prin fonduri europene, să construiască un spectaculos muzeu de artă contemporană. Biletul de intrare, la oricare muzeu din Budapesta, are acelaşi preţ ca la Louvre.

P.S. Îi semnalam doamnei ministru al Culturii că autonomia unor directori din reţeaua naţională este atât de mare încât regulamentele ministerului sunt încălcate cu toată dezinvoltura când se dau concursuri pentru posturile vacante, încât în câţiva ani aceste instituţii vor fi pur şi simplu golite de specialişti! Cazul Muzeului de Artă din Timişoara a ajuns viral pe reţelele de socializare! Bibliografia concurenţilor este scoasă din prodigioasa operă a directorului acestuia, care n-are nici o legătură cu activitatea specifică dintr-un muzeu de artă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara