Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un mistic român necunoscut de Ioan BUDUCA

Nu a fost nimeni capabil, până în 2013, să înţeleagă ce s-a întâmplat în poezia lui Nichita Stănescu după volumul Necuvintele. Abia acum, în 2013, a înţeles, în sfârşit, cineva şi ne-a transmis şi nouă vestea, într-o carte numită Tablou cu orbi, editată de Fundaţia Anastasia.

Orbii din titlul acestei cărţi suntem chiar noi, cei care iubim poezia lui Nichita şi am tot încercat să ucenicim, după puterile noastre, întru această iubire. Cel care şi-a pierdut solzii de pe ochi este, desigur, autorul acestei cărţi. Extraordinară carte – să o spunem încă de la bun început. Mai precis: Tablou cu orbi pare a fi (este deja) cea mai importantă carte a misticismului românesc care a fost vreodată pusă pe hârtie, iar nu spusă de la inimă la inimă. Spusă va fi fost de multe ori, în tainiţele sufleteşti ale isihasmului practicat de răsăriteni (aşadar şi de români). Dar pusă pe hârtie n-a mai fost vreodată aşa cum a pus-o autorul acestui Tablou… Există un precedent scripturistic în cartea lui Andrei Scrima despre isihasmul Rugului Aprins. Modelul Antim, cum zice Anca Manolescu, într-o carte recentă publicată la Humanitas, în 2015, sub titlul Modelul Antim, modelul Păltiniş. Precedentul acela are forma unei vorbiri despre. Tablou cu orbi are forma unei vorbiri despre o altă vorbire care nu era despre, ci din. Poezia lui Nichita Stănescu din ultimele sale trei volume – asta este revelaţia ce ne-a parvenit în 2013 – este o vorbire dinlăutrul Cuvântului viu.
Când a compus cuvântul necuvintele, Nichita s-a străduit să-şi explice intuiţia. Nu poseda terminologie isihastă (dacă aşa ceva există). Nu stăpânea nici sintagmele, faimoase pentru teologie, ale înţelepciunii patristice: lumină neînserată, inimă gânditoare etc. (toate acestea vorbind, în felul lor, din interiorul experienţei mistice a contactului cu viul Cuvântului creator). Nichita a încercat să expliciteze noua poetică a necuvintelor urmând cu fidelitate înţelesul din versul eminescian Nu credeam să’nvăţ a muri vreodat’. Dar înţelesul acela e unul făr’de înţelegere. E mistic. E incomunicabil. E doar experiabil.
Dacă tu, cititorule, ai experiat vreodat’ propriul tău contact cu lumina şi căldura Cuvântului viu, vei putea da înţeles acelei înţelegeri făr’de înţeles. N-au fost interesaţi de intuiţia lui Nichita cei care, în experienţa lor isihastă, au pipăit deja viul din Cuvântul creator. Nu era în obişnuinţa lor să practice traducerea metalingvistică a experienţelor lor mistice ori să caute înţelesuri în misterele unui astfel de metalingvism. Nici autorul acestui Tablou cu orbi n-a pornit de pe pragul unor astfel de experieri personale. Pragul de pe care a pornit el era doar propria sa capacitate mentală de a se transforma în iubire (în acest caz în iubire pentru poezia lui Nichita). Întâmplarea (fericită) a fost următoarea: capacitatea mentală a lui Sorin Dumitrescu (da, el este marele păcătos care a pus pe hârtie Tablou cu orbi) era deja bogat informată cu privire la lucrările lăuntrice ale experienţelor isihaste. Ştia – ceea ce nu pare, acum, mare lucru, dar este – că aceste experienţe nu se desfăşoară şi la nivel verbal. Ştia că acest nivel de experiere (a Cuvântului) nu se poate folosi de cuvinte (căci lingvismul omenesc este căzut). Fericita întâmplare de care vorbesc constă în faptul că o minte care ştia aceste non-secrete în chip savant s-a întâlnit cu o inimă care practica aceste non-secrete în chip poetic şi a iubit acea inimă din toată inima minţii sale. Rară întâmplare, să recunoaştem. Fără ea, n-am fi aflat, în 2013, despre opera celui mai important dintre misticii necunoscuţi ai limbii române.
Acum, ce urmează cere atenţie: ce însemnă mistic? De spus, e simplu: a gândi, a simţi, a voi, ori a vorbi despre Cuvântul. Iar a vorbi despre cuvinte are a fi chiar opusul polar perfect al oricărui misticism. De spus, e simplu, într-adevăr. Dar cine are a recunoaşte că o vorbire este din, nu despre? Asta e toată problema.
Din pricină că problema ca atare, ea însăşi, este una ne-pusă, ne-gândită, ne-simţită, ne-vorbită, chestiunea aflată în joc are aparenţa de a fi o fandoseală speculativă, ori cine ştie ce izmeneală teologică. Cine mai are întrebări vii despre Logos? Cine mai are mintea focusată pe diferenţa sacră dintre viu şi neviu? Cine mai poate crede, azi, că inima are a fi, şi ea, un organ al cunoaşterii?
Într-o lume care nu mai are aceste întrebări nici măcar la nivel intelectual, tabloul cu orbi descris de Sorin Dumitrescu va fi vizitat chiar de orbii din tablou. Ce vor vedea, dacă ei n-au inimi văzătoare?
Vor vedea ceva. Mintea de sub solzii ochilor lor va vedea cuvintele din cartea lui Sorin Dumitrescu şi vor fi fascinaţi – dacă nu sunt spirite false în inima lor – şi de coerenţa lor spirituală. Vor fi nedumeriţi, vorba autorului acestei cărţi (luată cu împrumut de la un părinte al măiestriei spiritual-creştine).

Nedumirirea (un concept al inimii, pe care stă toată construcţia hermeneutică, splendidă, din Tablou cu orbi) poate fi fecundă. Cu o condiţie: să o poţi iubi. Şi încă una: să o poţi iubi fără să doreşti neapărat (ne-apărat) dumirirea.
Dumirirea pe care ai dori-o nici nu are a fi căutată prea departe. Ea poate fi obţinută din cărţile cuiva care a practicat la nivel spiritual înalt nedumerirea şi a tradus-o deja la nivel intelectual. Ce-i drept, traducerea aceasta este diseminată într-o operă care cuprinde 354 de volume în prima ei serie editorială.
Dar nu dumirirea este ceea ce găsise Nichita Stănescu în cea de-a doua parte a operei sale poetice, dupăNecuvintele. Ce găsise el era viul din nedumerire. Ce găsise el era vocea inaudibilă a viului din Cuvântul. Cum?
Sorin Dumitrescu poate sugera despre acest cum al experienţei mistice nichitastănesciene un singur lucru: originarmente (vezi 11 Elegii), geniul poetic ce a locuit în Nichita a fost formatat să pună întrebări parsifaliene despre înlăuntricitate. Despre, la început. Apoi, din.
Geniul lui Sorin Dumitrescu nu este mai prejos: demonstraţiile sale asupra deplasării poeziei lui Nichita de la despre ladin vor face epocă. O şcoală de poezie, una de teologie şi una de teologie a poeticităţii stau, ca trei seminţe noi, din nimic, în cartea sa. Fecunditatea lor depinde de noi şi de viitorul nostru.

Faptul că au trecut doi ani de la editarea acestei cărţi şi nu i-a observant nimeni (im)portanţa să fie un alt tablou cu orbi? Ne neapărat. În fond, Sorin Dumitrescu vorbeşte despre o temă grea, chiar aceea care a rupt în două creştinătatea la 1054. Unii (catolicii) spuneau că nu este posibilă comunicarea directă cu viul Cuvântului. Alţii (ortodocşii) susţineau că viul Logosului poate fi captat, prin energiile sale necreate, în inimă. Cât despre energiile sale create (înscrise deja în Cartea Creaţiei), ele au a fi “contactate” în actul raţional al cunoaşterii. Credinţa catolică privilegiază raţiunea. Cea ortodoxă privilegiază mistica. Dar nici mistica occidentală, nici cea isihastă n-au reuşit (nici n-au încercat, de altfel, dat fiind că ar fi fost fără izbândă) să scrie un dicţionar de experienţe echivalate prin noţiuni.
Cum stăteau lucrurile înainte de apariţia condiţiilor de posibilitate ale Marii Schisme? Nu avem decât să ne întrebăm ce a făcut posibilă poezia sublimă a tragediei antice? De ce istoria poeziei începe de la cel mai înalt nivel al poeticităţii? Ce izvor s-a destupat atunci când a curs în lume poezia aceea sublimă? Răspunsul există la Sfântul Pavel, dar nu mai ţinem cont de el: şi pistis, şi gnosis; şi credinţă, şi cunoaştere; şi mistică, şi raţiune. Acest şi – şi este, acum, piatră de poticnire pentru intelect. Dar poezia sublimă a tragicului n-a curs din izvoare intelectuale, ci din practicile de tip şi – şi ale templelor misteriale. Acolo accesul la viul Cuvântului (grecii templului de la Efes, Heroclit, de pildă, îi spuneau Logos) era practicat prin iniţiere. Tot acolo (la Efes) a scris Ioan evanghelia sa, iar, mai apoi, Apocalipsa (cu siguranţă un text din, nu despre Logos).
Iniţierea nu era învăţământ despre, ci experienţă în. Condiţiile ei de posibilitate ţineau de legătura corpului fizic cu corpul eteric (viul din noi). Acele condiţii s-au schimbat în cursul evoluţiei omului. Azi, nu mai este posibilă (este, dar ar fi periculoasă) vechea „tehnologie” a iniţierii. Autorul acelei serii de 354 de volume a descris pe sute (mii) de pagini care este „tehnologia” potrivită actualelor legături dintre fizic şi eteric pentru obţinerea iniţierii. Pe scurt (periculos de scurt) „tehnologia” este următoarea: jertfirea intelectului, sub controlul unei capacităţi de iubire înzestrate cu o moralitate purificată (perfect non-egoistă). Cum altfel ar fi putut scrie cineva 354 de volume într-o viaţă de om, ştiind că nu le va înţelege multă lume în următoarele 200, 300 de ani?!

Aşadar, acel cum care ar putea explica în ce fel Nichita şi-a dechis inima către viul Cuvântului vine prin Eros (iubire spiritualizată), întocmai cum spusese şi Platon (iniţiatul lui Kratylos, la Efes). Iată de ce Nichita îşi începe multe versuri cu pronumele personal ea (fiinţă iubită sau ce?). De pildă, în dulcele stil clasic: „Ea-şi întinde părul negru de la uşă pân’la pat/ Să nu greşească bărbatul drumul lui predestinat” (subl. mele). Cine este ea? Iubita? Sau moartea? Şi – şi. Acest şi – şi dă stratificarea superficialadânc (exterior-interior, pe dinafară-pe dinăuntru) în poezia ultimei perioade a lui Nichita. Nichita scrie pe dinăuntru. Noi îl citim, deocamdată, pe dinafară. Sorin Dumitrescu a găsit cheiţa care duce înăuntru.
Nu credeam să’nvăţ a muri vreodat’ vorbeşte explicit (dar de neînţeles acest explicit) despre „tehnologia” actuală a iniţierii: jertfirea intelectului prin Eros (fără asistenţa hierofanţilor şi fără „traducerile” lor ulterioare asupra experienţelor tale în viul eteric al Logosului). Nichita a luat versul eminescian în serios şi literalmente aşa cum sună: poţi învăţa să mori înainte de a muri. Cum? În templele misteriale, după o lungă pregătire corporală şi morală, erai ţinut trei zile şi jumătate în stare de moarte clinică. În templul propriului tău corp, azi, poţi învăţa spiritul din tine să omoare cele căzute ale lui: intelectul, egoismul, trufia etc.
Poţi, dacă poţi… De ce va fi putut Nichita, numai el ar putea explica. De fapt, a şi făcut-o. versurile sale ultime asta sunt: iată ce se întâmplă în poezia pe care o aştept în mine, nu o mai scot din mine, atunci când, murindu-l pe Nichita întâiul, învăţ să aştept ca poezia să vorbească prin mine; aştept să se formeze, pe dinăutru, noduri de sens şi încerc să pun semne, pe dinafară, întru amintirea acelor noduri.

Omul celor 354 de volume spune aşa: înainte de Întruparea viului Cuvântului, iniţierea se petrecea în stare de conştienţă de vis, după care hierofanţii „traduceau” imaginile de vis în imagini ale conştienţei de veghe; acum, după Întrupare şi după Înviere, viul Cuvântului poate fi accesat în stare de veghe, cu cea mai clară conştienţă. Atâta doar că nu ai să găseşti cuvintele potrivite spre a relata oricui ce ai accesat.
Iată de ce poetul (când are inimă văzătoare, graţie capacităţii sale de a iubi fără egoism, fără trufie şi fără confuzii intelectualiste) are a fi întâiul chemat să dea viaţă vie cuvintelor căzute odată cu decadenţa noastră, cei care – prin intelect – mai vedem doar umbre ale celor spirituale. Şi iată de ce nostalgia Paradisului este, la Eminescu, cea mai importantă temă a viziunii sale poetice. Ceea ce n-a înţeles, deocamdată, decât Horia-Roman Patapievici. La fel cum, în privinţa poeziei lui Nichita, doar Sorin Dumitrescu a înţeles făr’de înţelesul necuvintelor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara