Numărul curent: 32

Restituiri:
Un memorialist necunoscut: Ovidiu Ţopa de Barbu Cioculescu


De ziua de Sfântul Ioan, în luna iunie 1917, stil vechi, iar în stil nou pe 7 iulie, trei tineri bucovineni, profitând de libera trecere dintre Bucovina, ocupată de trupele ruse şi Basarabia, pleacă spre Chişinău, decişi să predea lecţii de limbă şi literatură română fraţilor dintre Prut şi Nistru. Se numeau Liviu Marian, fiul cunoscutului folclorist Simion Florea Marian, George Tofan şi Ovidiu }opa. Acesta, născut la 17 mai 1891 în localitatea Rarauncea, fiu al lui Dimitrie }opa, preot stavrofor şi profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, avea să fie, mai târziu, profesor de istorie la Şcoala Normală de băieţi şi la liceul Mitropolitul Silvestru din Cernăuţi, iar după pierderea Bucovinei de Nord, în iunie 1940, la mai multe licee bucureştene.
Familia avea vechime, cu acte doveditoare încă de pe vremea voevodului Ioan Vodă zis cel Cumplit, când trăia un pârcălab, pe nume Sandu }opa. Numele de Sandu s-a perpetuat în familie, fiul cel mare al lui Ovidiu }opa, scriitorul Tudor }opa, mai purta şi numele de Sandu. De care nu făcea caz. Un arbore genealogic al familiei cu rădăcini în secolul al XVII-lea a rămas pe masă, la Cernăuţi, în momentul primului refugiu, din 1940.
Cei trei tineri profesori circulă aşadar cu trenul de la Cernăuţi prin Iedineţ, la Moghilău, dincolo de Nistru. De acolo călătoresc cu vaporul spre Vadul lui Vodă, de unde intenţionau să plece cu trăsura la Chişinău. "A fost, scrie memorialistul, un vapor simplu, plin de oameni, mai ales soldaţi. Cum ştiam destul de bine ruseşte am intrat în vorbă cu mai mulţi dintre ei. Toţi îmi vorbeau de pace, spunându-mi că nu mai vor să lupte, căci a sosit timpul înfrăţirii tuturor popoarelor. Zadarnic le vorbeam despre necesitatea continuării războiului, căci altfel o să intre nemţii în Rusia şi revoluţionarii ruşi nu se vor alege cu nimic altceva decât cu stăpânirea prusacă care nu se prea deosebeşte de cea ţaristă. Soldaţii mă contraziceau, spunând că şi nemţii vor arunca armele." în trăsură spre Chişinău "am rămas uimiţi de frumoasa moldovenească vorbită de birjarul nostru, un evreu simpatic şi vorbăreţ. N-aş fi crezut niciodată că voi putea să aud aici în Basarabia un evreu vorbind aşa de frumos limba noastră."
Numai că trăsura este atacată de bandiţi, călătorii sunt jefuiţi, se făcuse seară. "Se vorbea mult dar numai despre jafuri şi omoruri. Un om care locuia în apropiere ne încuraja spunând Ťacolo mai departe a fost omorât ieri un om, dincolo altul, şi aşa mai departeť". Totuşi, a doua zi cei trei se înfăţişează Comitetului Revoluţionar moldovenesc, unde au fost primiţi de Pan Halipa, Nicolae Alecsandri, Pantelimon Erhan, de Teofil Toncu şi de părintele Gurie, mai târziu episcop. "Românii basarabeni, scrie Ovidiu }opa, au fost bucuroşi de venirea noastră, căci ei aveau nevoie de profesori de limba română, căci primul lucru pe care l-am făcut era organizarea de cursuri de limba română pentru învăţători". în acelaşi scop sosiseră la Chişinău ardelenii Ion Matei, Romulus Cioflec şi Onisifor Ghibu "care făcea pe şeful nostru spunându-ne odată Ťcum Bucovina a fost trezită la viaţa românească de ardeleanul A. Pumnul, tot aşa şi Basarabia va renaşte prin ardeleniť, lăsând să se înţeleagă că rolul lui Pumnul din Bucovina îi revine în Basarabia lui şi nu altuia". Dar, peste câteva zile îşi fac apariţia mai mulţi profesori din România, printre care Ion Nistor, viitor ministru, Vichentie Junma (sic, n.n.), Mihai Ilica, Chiraş, Lemnaru "şi d-şoara Mitzi Botezat, fiica directorului şcolar din Suceava."
Ovidiu Ţopa este deîndată numit profesor de limba română la şcoala duhovnicească, condusă de părintele Bejan, la un liceu de băieţi şi la unul de fete, destinat acesta, în timpul ţarismului, numai fiicelor de nobili. Era revoluţie, tănărul profesor cerceta mediile sociale despre care va şi scrie în caietele de memorii, alcătuite la bătrâneţe. Prima observaţie: "cuvântul domn nu se prea auzea". în schimb: "ŤCe faci, Avidii Dimitrieviciť, îmi spuneau basarabenii, cu toate că le-am spus că nu mă cheamă aşa. ŤAvidii Dimitrievici, măta ai să rămâi la noi, ai să te însori cu o moldoveancă, căci mulţi moscali veniţi la noi din fundul Rusiei s-au lichit (lipit) de moldovenşele noastre, s-au însurat şi au rămas la noi. ŤAşa ai să rămâi şi măta la noiť, îmi spunea o cucoană moldoveancă, căreia i-am răspuns hotărât: Ťeu n-am să mă lichescť". "ŤPisă-te (de la pisati, a scrie), Avidii Dimitrievici, pe această cartocică (ilustrată)ť, mi-a spus altădată o doamnă, rugându-mă să mă iscălesc pe o ilustrată".
Evident "că erau şi unii intelectuali care vorbeau curat româneşte. }ăranii însă vorbeau cea mai curată românească în dialectul cel mai autentic românesc." Cu observaţia: "Mai ales cei din regiunea Orheiu care se distingeau şi prin fizicul lor. Oameni înalţi şi frumoşi care ne aduceau aminte de aristocraţia ţărănească a Câmpulungului nostru moldovenesc. Aceşti oameni întrebuinţau în limba lor cele mai frumoase imagini." Observaţii făcute pe fondul unor tot mai dese focuri de armă, în plina destrămare a imperiului ţarist. Bande de jefuitori bântuiau pretutindeni, patrioţi basarabeni erau ucişi de partizanii rămânerii Basarabiei în graniţele unei "Rusii unitare". întârziind la o întâlnire, memorialistul scapă miraculos cu viaţă. Un martor îi relatează "Stăteam la o masă în via lui Hodorogea şi discutam în linişte. Deodată apar trei soldaţi ruşi înarmaţi şi au început să vocifereze, insultându-ne. Atât Hodorogea, cât şi Simion Murafa, care fiind basarabeni ştiind bine ruseşte, au încercat să-i potolească, dar în zadar, au sărit ca nişte sălbatici şi i-au ucis pe amândoi cu baionetele lor.""Faptele acestea banditeşti, scrie Ovidiu }opa m-au întristat mult căci Murafa, unul dintre cei mai de seamă bărbaţi ai Basarabiei moldoveneşti, dacă nu m-ar fi întâlnit pe drum şi nu m-ar fi întrebat unde e locul de întâlnire pentru a merge la vie, şi eu nu i-aş fi spus, el poate ar fi trăit până astăzi. Pe mine m-a salvat în aceeaşi zi Alecsandri când m-a reţinut acasă la el, pentru a da pe seama mea traducerea lucrării lui Tolstoi, Calea vieţii". în fapt "atacul din via lui Hodorogea n-a fost fapta unor bandiţi obişnuiţi, ci un act de natură politică, căci prin pierderea acestor doi oameni moldovenii basarabeni au fost lipsiţi de cei mai energici luptători ai lor."
În plină anarhie socială, tânărul profesor are timp să constate slabul nivel al societăţii moldoveneşti din Chişinău: "Am rămas uimiţi de halul în care se afla majoritatea intelectualilor care trecând şcoala rusească au devenit nişte caricaturi de oameni de care trebuia să-ţi fie milă. "Dacă stăteai de vorbă cu ei, se uitau în toate părţile, dacă nu-i aude cineva. Râdeam de ei, spunându-le Ťde ce vă mai temeţi, ţarismul s-a dus dracului, acum e libertateť". Cuvinte ale limbii româneşti erau ca şi necunoscute, de abia după mai multe luni au început basarabenii să-şi spună "la revedere". Aşa ajunseseră după 106 ani de tâmpire rusească!
Lista excepţiilor, însă, nu e mică: "Pan Halipa, repauzaţii Simion Murafa şi Hodorogea, Constantin Popescu, Vasile }opa din Hotin, preoţii Bejan, Gurie, Dionisie Erhan, popa Partenie, un uriaş de om, căruia lumea îi spunea ţar popa, în urma analogiei cu ţar Kolkol (uriaşul clopot din Moscova), apoi învăţătorul Tudor, Ion Pelivan, poate cel mai inimos, poetul I. Buzdugan, un tânăr Morar - şi alţii". în rândurile celor oportunişti sau şovăitori, memorialistul îl numeşte, curios, pe Ion Inculeţ, fecior de ţăran din judeţul Orhei, docent al Universităţii din Petrograd - şi viitor ministru român - pe Pantelimon Erhan, acesta ajungând să ocupe funcţii înalte în timpul revoluţiei moldoveneşti. Nu lipseau adversarii "dintre ruşi i-am cunoscut pe primarul Chişinăului, Schmidt, poate cel mai mare adversar al românilor, pe directoarea muzeului, Ostermann. Amândoi germani rusificaţi."
Iată şi o seară de gală, în societate: "odată am fost invitaţi d-şoara Botezat, Tofan, Marian şi cu mine de către familia Disescu unde domnişoara, cântăreaţă cunoscută mai apoi directoarea Conservatorului din Chişinău, făcea onorurile casei. Ne aştepta o masă plină de bunătăţi dintre care nu lipsea nici mămăliga noastră. Intrând în timpul mesei un general rus, domnişoara se repede la mămăligă şi o pune sub pat. După ce s-a aşezat şi generalul, a început masa. Tofan a scos repede mămăliga de sub pat şi a pus-o la locul de cinste. Să fi văzut cum s-a roşit domnişoara şi cum a început să se scuze, spunând că nu obişnuiau să mănânce mămăligă, ci au făcut-o numai pentru noi, bucovinenii. Generalul a râs, spunând că şi lui îi place această mâncare. A şi servit dintrânsa ca primul".
Peisaj anul 1917: "Plimbându-se pe strada principală a oraşului călcam pe trotuarul acoperit de un strat gros de coaje de sămânţa floarea soarelui - basarabenii îi spuneau floarea răsăritului - aruncate de miile de guri ale trecătorilor de ambele sexe, cu o abilitate demnă de admiraţie. Dacă n-ar fi fost vara târziu, ai fi avut impresia că treci pe un strat gros de zăpadă." Faptul zilei: "trecând într-o după masă târzie pe strada Alexandrovskaia, cu şeful cooperaţiei Groapa, observăm la câţiva paşi de noi o aglomeraţie, apropiindu-ne vedem pe jos pe trotuar un domn rănit de un bandit de soldat. Doctorul moldovean Ciorba, cu frumoase sentimente româneşti, zăcea jos, în agonie. Trecând pe lângă el domnişoara Disescu luă o batistă, ca să-i oprească cu ea hemoragia. Dar în acelaşi moment sări un bandit şi-i rupse o şuviţă de păr." Comentariul: "Scene de felul acesta se întâmplau destul de des. Mai ales prin sate şi oraşele mai mici."
Politic, tânărul bucovinean consemnează: "masa revoluţionară nu era condusă de o ideologie, fie ea social-democrată sau comunistă, ci singurul ţel a fost pâinea şi pacea. Or însuşindu-şi bolşevicii lozinca aceasta era firesc ca ei să pună stăpânire pe putere." Dar când "am ajuns la Chişinău, puterea era la menşevicii (minimaliştii) lui Kerenski. M-am dus la poliţia lor ca să-mi ridic o autorizaţie. Le-am spus numele, dar ei mi l-au scris ŤDavid Toperť în loc de Ovidiu }opa. Nu le-am cerut rectificarea şi aceasta mi-a fost de folos, căci cu numele acesta de evreu aveam posibilitatea să intru la şedinţele lor. într-o asemenea şedinţă zice preşedintele: Ťştii măta care-i primul punct al programului nostru? Este menţinerea Rusiei unitare. Or dacă le vom da moldovenilor limba lor în şcoli, ei vor începe să privească spre Bucureşti. Şi atunci s-a zis cu iedinstvinskaia Rusii (Rusia unitară). Dar cum trebuie să procedăm? Pe faţă putem să vorbim pentru limba lor, dar pe la spate trebuie să acţionăm din răsputeri împotriva acestui lucru. Ei n-au cărţi scrise în limba lor. N-au nici tipografia lor, aşa încât avem destule posibilităţi de a împiedica realizarea dorinţelor moldovenilor şovini, atât de primejdioasă pentru noi.ť
Cu toate greutăţile prin care trecea atunci, România a trimis totuşi o tipografie, cărţi, cu ajutorul cărora Onisifor Ghibu scoase ziarul Ardealul, mai târziu cu titlul România nouă. în româneşte mai apăreau, cu litere chirilice, Cuvântu moldovenilor, vedea lumina tiparului revista Şcoala moldovenească, apoi Luminătorul, publica­ţia clerului. Printre peripeţii şi tragedii, succedându-se de-a valma, vine, în fine, vremea unirii cu ţara. Ciuntită teritorial, prin tratatul de la Buftea, România dobândeşte Basarabia, din propria voinţă a poporului acesteia. Iată momentul: ŤLa 24 ianuarie st.v. Basarabia se proclamă republică independentă. La instalarea lui Ion Inculeţ ca preşedinte al republicii, doamna Aristarh i-a pus marea eşarfă de tricolor, sărutându-l pe frunte. Acest ceremonial îl repeta Ťmama naţiuniiť cum i se spunea cu instalarea fiecărui demnitar mai de seamă.
Doamna Aristarh a ajuns directoarea şcolii eparhiale de fete unde a introdus spiritul românesc în această şcoală pe vremuri de cea mai cruntă rusificare a fetelor de preoţi.
Având sprijinul armatei româneşti am putut acuma să lucrăm pe faţă şi pentru Unirea cu România. Ziarul Ardealul cu titulatura schimbată în România nouă şi Şcoala moldovenească au stat în slujba cauzei româneşti. Cursurile de limbă română au devenit arhipopulate, mărindu-se din cauza aceasta cu mult numărul grupelor de cursanţi. Au început să vină şi profesori din vechiul regat: cei doi fraţi Haneş, Diaconescu, folcloristul Pamfil şi alţii. Lupta nu era uşoară căci numai foarte greu ai putut să-i dezbari pe intelectualii basarabeni de mentalitatea rusească. Dar cu toate acestea un număr destul de însemnat s-au dat pe brazdă.
La 27 martie st. v. 1918 s-a convocat Sfatul popular pentru a vota Unirea. Adunarea s-a ţinut în frumoasa sală a marelui liceu de stat no. 3, pe strada Sadovskaia. Eu ca funcţionar de guvernământ mă aflam într-o cameră învecinată cu sala festivă. în camera aceasta veneau unii dintre vorbitori pentru a-şi pregăti vorbirea. Aci l-am cunoscut pe autorul romanului în preajma revoluţiei, Constantin Stere care avea să rostească în ruseşte o mare vorbire pentru a convinge să voteze pentru unire, mai ales pe aceia dintre moldoveni care erau mai înstrăinaţi sau pe străini. Era agitat şi se plimba încolo şi încoace mai mult de un ceas înainte de a intra în sala de şedinţe. A vorbit frumos şi a fost aplaudat.
S-a păşit la votare. Majoritatea covârşitoare a votat pentru unire. Numai câţiva ucraineni, ruşi şi evrei au votat împotrivă, unii dintre dânşii abţinându-se de la vot.
Tot oraşul era în sărbătoare în această zi frumoasă de primăvară timpurie, în care puteai vedea înfloriţi chiar unii cireşi. Şi cu toate acestea, ieşind din clădirea împodobită cu frumoase steaguri tricolore am dat de un grup de oameni mai trişti. Au fost cursiştii mei transnistrieni care-mi spuneau "cu câtă plăcere am schimba noi cursul Nistrului, numai ca să încăpem şi noi în graniţele României".
Seara, Preşedintele Consiliului de Miniştri al României, Alexandru Marghiloman a dat un banchet la care au participat vreo 200 de persoane. Am fost invitaţi şi noi refugiaţii, cu toate că eram adversari politici ai germanofilului Marghiloman. S-au ţinut vorbiri frumoase şi entuziaste. A vorbit şi câte un reprezentant al minorităţilor. După isprăvirea banchetului, am aşteptat la poarta de ieşire. La trecerea lui Marghiloman, însoţit şi de militari superiori germani, noi bucovinenii şi ardelenii i-am făcut o manifestaţie, strigând din răsputeri: "Noi vrem Ardealul şi Bucovina". Bietul Marghiloman, care-l avea la dreapta sa pe neamţ, a întors mâinile spre noi, spunând: "Eu am făcut ce am putut, vor veni alţii şi vă vor da restul ce ni se cuvine."
Un "trăiască" puternic a urmat cuvintelor frumoase rostite de acest patriot român, care la Bucureşti, sub ocupaţia germană, s-a înconjurat de mai mulţi bucovineni şi ardeleni, rămaşi acolo, întrebuinţându-i formal ca servitori, pentru a-i salva pe aceşti "dezertori" de la moarte, dacă ar fi dat nemţii de ei."
Desigur, pe memorialist îl interesau în principal problemele şcolare: "De la Unire, şcoala basarabeană a fost subordonată Ministerului învăţământului din România. Ministrul învăţământului a fost excelentul geograf şi marele popularizator al ştiinţei, Simion Mehedinţi. A vizitat Basarabia ca să inspecteze şcolile şi cursurile de limba română. A intrat şi la mine la un curs şi anume la o grupă de neromâni. I-am dat cu câteva minute înainte unei rusoaice să conjuge verbul a se însănătoşa (sic. n.n.) "Continuaţi", îmi spune ministrul. Iar eu, la rândul meu îi zic rusoaicei să continue şi ea cu conjugarea. Şi a început: "Eu mă însăta...însătă", şi cu aceasta s-a isprăvit. Iar ministrul "dar eu mă îmbolnăvesc", şi dându-mi mâna, părăsi clasa.
Interesant a fost şi consiliul pedagogic la care, sub preşedenţia ministrului, au participat profesori originari din toate regiunile româneşti. După ce ne-am prezentat toţi, ne priveşte Mehedinţi şi exclamă: "Ce nenorocit neam, cei mai mulţi dintre D-voastră vă aflaţi sub stăpâniri străine". Auzind aceste cuvinte mă ridic şi-i spun: "Domnule ministru, după eliberarea Basarabiei va veni în curând rândul Ardealului şi al Bucovinei". Şi cu toate că făcea politică germanofilă a rostit frumos, aceste cuvinte: "Să dea Domnul." Aşa încât atât Mehedinţi, ca şi Marghiloman, au dat destule dovezi că au fost patrioţi.
La începutul verii, Chişinăul a fost vizitat de Niculae Titulescu. Am avut fericirea să-l cunosc, prin Tofan. Cina o luam împreună la cofetăria Tumanov. Un gervais şi un ceai rusesc aromat cum nu l-am mai băut niciodată în altă parte ne servea drept cină. îl repetam câteodată de două ori. într-o seară, vorbind cu Titulescu despre Bucovina, el ne mărturiseşte: "Să ştiţi d-lor bucovineni că şi eu aveam să ajung un fel de jumătate de bucovinean, căci n-a lipsit mult să mă însor cu o bucovineancă, cu d-şoara Veronica (sau: Verunca n.n.), fiica directorului de liceu din Câmpulungul vostru, dar fata m-a refuzat, se vede că i-am părut prea urât. Asta înseamnă că vă duşmănesc. Bucovina tot mi-a rămas dragă. Titulescu nu era pe atunci încă ministru, dar toată lumea spunea: Ťdomnul acesta are un mare viitorť.
Într-o seară, luând masa la restaurantul Londra, am zărit aproape de sobă pe principele moştenitor Carol cu Zizi Lambrino care s-au oprit scurtă vreme la Chişinău pentru a porni de aci la Odesa, unde un popă rus avea să-i cunune. M-am făcut că nu-i cunoşteam.
În septembrie se putea acuma prevedea apropiata capitulare a Puterilor Centrale. Dar durata îndelungată a măcelului european cât şi lipsa de acasă de atâta vreme ne făcea să ne pară tocmai acest timp fără de sfârşit. în fiecare seară când ne întâlneam noi refugiaţii ne văitam de acest războiu care nu mai voia să se isprăvească." Şi totuşi: "La 11 noiembrie mă întâlneşte seara Onisifor Ghibu şi mă roagă să merg cu dânsul la redacţia ŤRomâniei noiť, Ťunde avem de lucruť dar nu-mi spune ce. La redacţie găsim un tipograf chemat de Ghibu, care ne spune: ŤVă aducem cea mai frumoasă, cea mai aşteptată veste de noi, goniţi de la vetrele noastre, Germania a capitulat. Noi am venit aci ca să scoatem o ediţie specială a ziarului, prin care să dăm de ştire lumii capitularea Puterilor Centrale. Ştirea rămâne deocamdată secretă. La ora 12 noaptea o putem aduce la cunoştinţă publiculuiť.
S-au tipărit câteva sute de exemplare care au rămas în redacţie pentru a fi distribuite a doua zi. Iar noi ne-am luat câte două exemplare pentru a le arăta noaptea cunoscuţilor. Cina am luat-o mai mulţi refugiaţi împreună. ŤCând ne vom întoarce acasăť era leitmotivul discuţiei noastre. ŤDacă aţi şti voi, mă gândeam ce am eu în buzunar nu v-aţi mai văicăriť. La ora 11 şi ceva îi invit pe cei câţiva refugiaţi care au luat cina cu mine, la restaurantul "Clubului Nobililor", unde pe timpul ţarismului n-aveau acces decât nobilii. Am intrat în local, aproape toate mesele erau ocupate. Ne-am aşezat la o masă mai lungă. Cum s-a făcut ora 12 am scos ziarul din buzunar şi astfel am adus la cunoştinţa publicului întârziat: capitularea Germaniei. Un ura! care a făcut să zăngănească geamurile a fost urmarea. Un domn mai în vârstă roagă publicul să se liniştească şi cu glas tare rosteşte următoarele cuvinte în româneşte şi ruseşte: ŤToate doamnele şi toţi domnii prezenţi în acest local sunt musafirii mei. Totul ce se va consuma până dimineaţa mă priveşte numai şi numai pe mine.ť
Aplauze îndelungate au urmat acestei invitaţii făcută de bogătaşul Chişinăului: evreul Zelik. M-a luat în dreapta sa şi am petrecut până dimineaţa. N-am mai mers acasă şi ne-am culcat vreo câţiva într-o cameră învecinată pe nişte divanuri. Trezindu-ne pe la ora zece am aflat că la 12 se ţine în sala eparhială o mare adunare prezidată de ministrul american, cehul Wondraczki. Acesta anunţă oficial prăbuşirea Germaniei şi Austro-Ungariei precum şi naşterea României Mari. Au urmat vorbiri înălţătoare şi entuziasmul asistenţei creştea până la delir. A urmat o manifestaţie de stradă. Se putea vedea un mare steag american şi unul românesc. Următoarele câteva zile au fost adevărate zile de sărbătoare, nu se mai ţineau cursuri şi funcţionarii nu mai luau în serios slujba lor."
La sfârşitul lunii noiembrie 1918, pe o vreme geroasă, refugiatul se întoarce acasă, la Cernăuţi, cu gândul de a participa la marea adunare naţională. Se radicalizase: "ajungând pe teritoriul bucovinean am molestat pe toţi pasagerii care vorbeau nemţeşte, ca un fel de răzbunare copilăroasă pentru toate necazurile îndurate de atâta vreme de către (din cauza, n.n.) regimul austriac." Cunoaştem, aşadar, anul în care se scriau respectivele pagini, ce i-ar fi adus ani grei de temniţă. Epopeea basarabeană se încheia cu această reflecţie: "în Istoria Partidului scrie într-un loc că Basarabia a fost răpită de români. Ne permitem să întrebăm de ce sunt toate cetăţile aşezate pe malul Nistrului şi nu al Prutului. Dacă ar fi aşa cum spune Istoria Partidului, ar fi normal ca toate cetăţile să fie situate pe malul Prutului. Or nu este aşa. E ceva putred în Danemarca. - 8-8.^964".
Capitolul următor se intitulează "Bilanţul stăpânirii habsburgice în Bucovina" - şi împlinea o lecţie a profesorului.
Ce zici, cititorule: aceste evenimente de acum mai bine de nouăzeci de ani, ţi se par chiar atât de îndepărtate?