Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
un mare poet barochist: Doinaş de Răzvan Voncu

Ştefan Aug. Doinaş, Opere, 2 vol., text ales şi stabilit, note, comentarii, variante, cronologie şi indici de Alexandru Ruja, introducere de Eugen Simion, Colecţia „Opere fundamentale”, Academia Română/ Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2016, 1230+1431 pag.

se poate spune, fără exagerare, că, alături de opera unor poeţi postbelici ca Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Grigore Hagiu sau Gheorghe Tomozei, şi cea a lui Ştefan Aug. Doinaş a intrat într-un anume con de umbră. Cu excepţia capitolelor din Istoria critică a literaturii române, de Nicolae Manolescu, respectiv, din Dicţionarul general al literaturii române (autor, Ion Pop), doar George Neagoe, în Asul de pică, s-a mai ocupat de poetul cerchist dintr-o perspectivă nouă. Însă şi această din urmă contribuţie a vizat mai curând relaţia lui Doinaş cu Securitatea, decât exegeza creaţiei sale. Alte lucrări notabile nu mai sunt de amintit, iar numele poetului este, parcă, tot mai rar menţionat.

Cauzele acestei relative uitări sunt, în principal, două: 1) stridentul conflict dintre anticomunismul său post-revoluţionar şi colaborarea asiduă cu Securitatea (care, revelată, a produs destulă perplexitate şi nu puţină jenă printre admiratori), şi, mai ales, 2) Legea drepturilor de autor, care, pe fondul necunoscutelor cu privire la succesiunea poetului dispărut, a făcut să nu mai apară nici o ediţie din opera sa. Nici măcar ineditele şi documentele donate Academiei Române, al cărei membru a fost, nu au văzut lumina tiparului, în absenţa unor informaţii sigure despre cine deţine drepturile de autor asupra operei sale.

Le revine lui Alexandru Ruja şi colecţiei „Opere fundamentale” meritul de a rupe acest inacceptabil „cordon sanitar” şi de a ne propune o primă ediţie completă, bine realizată din punct de vedere filologic, a poeziei lui Ştefan Aug. Doinaş. Eseistica şi traducerile, alături de însemnări şi corespondenţă, rămân deocamdată accesibile doar în ediţiile antume sau la Biblioteca Academiei.

Ediţia de faţă nu este o ediţie critică. Nu din cauză că nu s-ar fi dorit sau nu ar fi existat resursele filologice necesare, ci din cauză că nu se ştie nimic despre „domiciliul” actual al manuscriselor lui Doinaş. Ea conţine, prin urmare, toate volumele antume ale poetului, precum şi poeziile tipărite în reviste şi neincluse în volum. Puriştii ediţiilor critice se pot lamenta în faţa limitelor, dar decizia îngrijitorului a fost una corectă: mai binele e vrăjmaşul binelui, iar o reunire integrală a antumelor, de bun nivel filologic, este infinit superioară unui proiect perfect în concepţie, dar... încremenit în acest stadiu.

În plus, demersul lui Alexandru Ruja nu a fost deloc unul simplu sau comod. Ştefan Aug. Doinaş, ca autor cu probleme politice, interdicţii şi o relaţie complexă cu autorităţile comuniste, şi-a strecurat şi el opera pe sub furcile caudine ale cenzurii. Aceasta, se ştie, n-a funcţionat uniform, ci s-a pliat mai bine sau mai rău pe ceea ce se numea, sibilinic, „linia partidului”. Astfel încât cronologia operei lui Doinaş este, ca a mai tuturor autorilor perioadei, bulversată: poeme, strofe, titluri sau versuri care n-au putut apărea la un moment dat, au putut trece mai târziu. Sau invers, ceea ce a mers cândva, întro altă fază a regimului, n-a mai fost actual după un timp. Cum poetul cerchist avea obiceiul să reia, în volumele noi, poezii şi cicluri mai vechi, o realitate a operei sale a fost existenţa simultană a mai multor variante.

Mai mult: Ştefan Aug. Doinaş avea o concepţie asupra operei ca work in progress. Nu doar pentru că ţinea la creaţia sa interzisă din perioada 1948-1964 şi nici pentru că lupta cu cenzura era una de uzură, ci din proprie conştiinţă artistică, el îşi relua iar şi iar anumite creaţii, pe care le considera definitorii, în căutarea perfecţiunii. E aici o foarte interesantă combinaţie de spirit ardelenesc, auto-exigent şi riguros, şi de autor modern, care nu mai păstrează aceste bătălii pentru perfecţiunea artistică numai pentru sine (ca Eminescu, de exemplu), ci le poartă sub ochii publicului. Lecţia edificării operei este, la Doinaş, la fel de pilduitoare şi de expresivă ca şi lecţia operei definitive.

Prin urmare, prima dilemă la care trebuia să răspundă editorul a fost: cum procedăm cu aceste „versiuni” paralele ale unor texte ale lui Ştefan Aug. Doinaş? Aplicăm mecanic regula ultimei versiuni antume – în cazul de faţă, cea din ediţia incompletă de Opere din 2000 –, sau alegem o altă soluţie, mai respectuoasă faţă de arhitectura pe care autorul însuşi a dorit să o dea poeticii sale?

Soluţia aleasă de Alexandru Ruja a fost cea bună: a lăsat neatinsă arhitectura, adică sumarul volumelor, aşa cum le-a gândit autorul lor, menţionând în note repetiţiile identice. Contribuţia editorului, dincolo de operaţiunile filologice de îngrijire a textului, a constat, la acest capitol, în adunarea poeziilor pe care Doinaş nu le-a inclus în volume, ci le-a lăsat în paginile revistelor. O operaţiune migăloasă, îngreunată de statutul ambiguu pe care l-a avut poetul în raport cu autorităţile: când interzis, când ocultat, când acceptat. Cu precauţie, în nota asupra ediţiei, Alexandru Ruja admite că s-ar putea să fi scăpat ceva cercetărilor sale asidue în colecţiile revistelor epocii. Sincer, îmi vine greu să cred asta şi iau rezervele din notă drept un act cuviincios de prudenţă al istoricului literar care ştie că nu a avut acces, din motive obiective, la manuscrise.

În al doilea rând, editorul şi-a direcţionat o parte din atenţie către un alt aspect, şi anume aparatul critic. Alexandru Ruja ne furnizează aici o foarte utilă (şi deloc lesne de alcătuit) cronologie a vieţii şi operei lui Ştefan Aug. Doinaş, care, pe de-o parte, sintetizează şi limpezeşte multe dintre circumstanţele neclare ale traiectoriei poetului, iar, pe de alta, răspunde nevoii de cunoaştere a biografiei unuia dintre cei mai importanţi creatori români postbelici. Notele, comentariile şi variantele care escortează textul de bază conţin, de asemenea, o bogăţie de informaţii istorico-literare, care, fără pretenţia de a fi exclusive sau exhaustive, au meritul de a fi exacte şi întru totul folositoare înţelegerii textului.

Ce ne spune nou, aşadar, această primă reunire postumă, de mari dimensiuni, a poeziei lui Ştefan Aug. Doinaş?

cred, înainte de toate, că lectura celor două volume ar trebui să fie obligatorie pentru oricine doreşte să îşi verifice cunoştinţele mai vechi despre opera poetului. Întregul schimbă oricum anumite concluzii ale lecturilor parţiale, iar în cazul lui Doinaş, eu, personal, am avut chiar o revelaţie. Dincolo de faptul că poezia sa, deşi „baladescă”, fără mari revolte formale, nu s-a prăfuit deloc, câteva din convingerile formate în timp nu au rezistat la examenul textului. Ediţia de Opere, citită capcoadă, ne arată în ce măsură acest poet ceremonios, egal cu sine însuşi, perfect stăpân pe instrumentele sale, s-a schimbat, de-a lungul timpului. De la exerciţiile, în fond, din primii ani, la psalmii şi poezia religioasă de la final, se întinde o operă amplă, polifonică. O operă care, departe de a fi clasicizantă (cum sugerează mai ales prozodia, ca şi un anume accent pe modele mai vechi, cum e Rilke), e un splendid spectacol barochist. Jocul (camuflat sub masca sobrietăţii), codificarea unor înţelesuri, utilizarea alegoriei, poemul-parabolă, măştile lirice şi, nu în ultimul rând, o asumată prezenţă duplicitară a vocii interioare fac din Doinaş, în opinia mea, un mare poet barochist. Seninătatea sa nu este înnăscută, ci e o mască menită să acopere adânci vulnerabilităţi. Dimensiunea morală este, la rândul ei, compensatorie şi ascunde în permanenţă o dureroasă confesiune care, astăzi, după ce ştim mai multe despre comportamentul său din perioada comunistă (în care nu a fost doar turnătorul înfierat postum, ci şi omul decent din ultimul deceniu ceauşist), capătă cu totul alte valenţe. Cu toate că nu e nici absconsă, nici ermetică, iar observaţiile importante despre structura şi dicţiunea ei s-au făcut, opera lui Ştefan Aug. Doinaş rămâne, totuşi, de (re)descoperit. Semn clar al viabilităţii ei.

Ediţia de faţă ridică, dacă mai era nevoie, o problemă spinoasă, despre care nu vorbim. Legea drepturilor de autor, corectă în spiritul ei, a devenit, prin modul tot mai aberant în care este aplicată în România, un instrument prin care urmaşii lacomi şi/ sau inconştienţi blochează posteritatea unor mari autori. Nu doar poezia lui Doinaş, ci întreaga sa operă de eseist, comentator şi traducător trebuie repusă în circulaţie. Ineditele, câte sunt, trebuie şi ele puse la îndemâna cercetătorilor. Cred că trebuie făcută distincţia între exploatarea oneroasă, fără drept, a operei unui scriitor de succes (care trebuie combătută, fireşte) şi introducerea în circuitul cercetării literare a moştenirii unui scriitor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara