Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Un loc sub cerul înstelat de Petre Tănăsoaica

Nu ştiu ce impact a avut expoziţia lui Ion Tămâian, de curând ridicată de la Palatul Mogoşoaia şi transbordată în mica sală a Galeriei de la Râmnicu Vâlcea, dar este cert că nu putea să-i lase pe iubitorii de artă indiferenţi.

Cel puţin, la această ultimă destinaţie, afluxul de curioşi, de după vernisaj, este impresionant. Am în faţă catalogul acesteia şi, puţin dezamăgit că lipsesc din el tocmai acele lucrări care certifică schimbarea discursului plastic, nu pot să nu remarc deschiderea mai accentuată pe care o face Ion Tămâian spre încorporarea unor elemente, ce provin din arta monumentală, ale unor cicluri istorice deja încheiate. O friză, care pare desprinsă de pe Acropole, ca să dau un exemplu, devine element decorativ ce întăreşte convingerea că, de-a lungul experimentelor sale de până acum, semantizările iconografice validează un concept integrator, cu o ţintă mai mare decât aceea de a obţine obiecte pur comerciale din arta sa.

Ar fi câteva lucruri de spus, mai întâi, referitoare la tehnicile de lucru, pentru ca intenţionalităţile să se materializeze în ceea ce înseamnă arta sa de acum. Pentru că îndrăzneala de a trece de la obiecte de mici dimensiuni, acceptabile în termeni utilitari, la obiecte care pot fi asimilate în categoria unor veritabile sculpturi în sticlă, ţine mai ales de o măiestrie care a ajuns la deplina maturitate. Şi, cu siguranţă, aici ar trebui lăudată şi echipa sa de meşteri cu care lucrează, pentru că meseria de sticlar presupune şi o echipă rodată, în stare să reacţioneze exact şi cu eficienţă la comenzile artistului. Ca unul care a văzut atelierele de la Sibiu ale lui Ion Tămâian, acum câţiva ani, ce seamănă mai mult ca o fabrică de sticlă, decât cu un loc în care se poate naşte arta, am avut mari dubii că va produce un salt atât de spectaculos, precum acesta, configurat în expoziţia de acum. Iar, cel mai greu lucru, bănuiesc, a fost acela de a depăşi – mergând aproape ca un acrobat pe sârmă – pragul subţire dintre kitsch-ul care se vinde şi arta veridică. Cultura plastică şi ambiţia l-au salvat pe Ion Tămâian, pentru totdeauna, de la toate tentaţiile lesnicioase, acelea de a avea numai profit material, aşezându-l decis în eşalonul fruntaş al artiştilor contemporani. Sursele de inspiraţie, mai vechi sau mai noi, sunt uşor detectabile şi, dacă în urmă cu câţiva ani, când descopeream un portal ce aducea aminte de o intrare într-un templu sumerian, iată-l acum traversând şi surse de inspiraţie locală, cum ar fi măştile maramureşene, într-o interpretare de o modernitate atât de categoric conturată încât se pot regăsi în ele, ca într-o sinteză inspirată, suprapuneri imagistice care universalizează tema. Reuşeşte cu abilitate să treacă, în siluetele viu colorate – pigmenţii folosiţi au întotdeauna claritate – de banalitatea unor instantanee fotografice, lăsând impresia că epurează liniile obosite ale unui baroc întârziat, eliberându-l din claustrofobia timpului din care vine. Artistul, însă, nu se opreşte aici, pentru că sesizează, aproape din instinct, că nu atât corectitudinea desenului, din care se extrage corpul uman, este importantă, cât mai ales cum aduce, într-un efort de a degaja formele, mişcarea, ca obiect al actului creaţiei, în planul realităţii. Sigur că privitorului nu-i trece prin cap că aceste transformări urmează un traseu de conceptualizare, că, tehnic vorbind, nu este vorba de suprimarea formelor, ci de obţinerea efectului vizual al acesteia, prin tehnici foarte complicate, de fabricaţie a mişcării. Într-o serie de figurine – convenim să le spunem aşa, deocamdată –, al căror chip este întotdeauna din materie translucidă, amintind de domnişoarele lui Brâncuşi, pentru imprimarea efectului de mişcare, cromatica veşmintelor este înfăşurată, la rându-i, în spirale de sticlă albite de lumină, deblocând astfel procesul imaginativ. Maestru al combinaţiei sticlă-metal, Ion Tămâian, construieşte statuete care amintesc de arta antichităţii greceşti. Nivelul interpretativ, însă, este ridicat la o surprinzătoare modernitate. Ne închipuim o secundă că fragila sticlă, din aceste lucrări, ar putea să cadă pradă unor accidente imprevizibile, lăsându-ne doar, în faţa zdrenţuitelor haine de bronz, să ne imaginăm cum a fost gândit întregul. În fapt, nu ştim dacă artistul, sub impresia unor lecturi din această zonă interpretativă, nu intenţionează doar să ne ajută să regândim pe fragmente culturi decimate, frumuseţea lor neîntreruptă de timp. Cu alte cuvinte, sticla translucidă, de sub metalul sfâşiat şi el la rându-i, reconstruieşte spiritul care le-a animat cândva.

Ideea portalului, a arcului de triumf, a arcadelor ce adăpostesc glorioase simboluri, care venerează corpul uman, rămân preocupări constante, dar, în acelaşi timp, evolutive, spre o conceptualizare ce poate deschide meditaţii profunde asupra condiţiei umane. Într-o lucrare denumită simplu, Universul meu, Ion Tămâian aproape că invocă deja cunoscuta afirmaţie a lui Pascal, despre omul care este o trestie gânditoare, cu cerul înstelat deasupra capului. Îmi închipui, cu această ocazie, că acesta ar fi punctul în care Ion Tămâian schimbă direcţia artei sale, spre o artă monumentală şi simbolică. Nu ştiu cum au fost montate, la Mogoşoaia, cele cinci sau şase lucrări dominate de ideea construirii unei instalaţii, ce ar putea să fie o sinteză cosmogonică. Lucrate în argint şi sticlă, piesele acesteia au fost aliniate, în Galeria de la Râmnicu Vâlcea şi, deşi spaţiul este oarecum impropriu ca dimensiune, într-un scenariu inteligent, ca pe o sinteză a ideii măreţe că omul este arhitectul universului său. Panoul de dimensiuni remarcabile, care deschide discursul, adăposteşte câteva panoplii, unde, simbolic, sunt interpretate piramida şi ochiul; din argint, sticlă curată sau sticlă colorată, şiruri de ochi inseraţi ca nişte bumbi stelari, dar şi siluetele umane, decupate de pe frizele greceşti îşi vor găsi corespondent în celelalte piese, care decurg, firesc, în ordinea aşezată de artist, ca într-o Vale a Nilului imaginară, supravegheată autoritar de un ochi uriaş, suspendat ca o lacrimă în chenarul negru al nopţii universale. Nu e greu să îţi poţi imagina ce efect s-ar putea obţine dacă un jet de lumină ar cădea mistificator, străpungând ochii adormiţi în carnea de argint prăfuit a piramidelor; cheia căutată de artist nu poate fi găsită decât în dorinţa de eliberare a spiritului de sub teroarea perisabilităţii. De altfel, parcă venind din acest context, o serie de personaje din sticlă colorată şi metal, par fantasme ale unei lumi din afara noastră, misterioasă şi copleşitoare totodată. Întreaga armată de personaje şi obiecte simbolice, odată risipită în colecţii, muzee sau pe unde se vor putea duce, poate deveni, prin fiecare element în parte, tot atâtea puncte de rezonanţă cu frânturi ale memoriei noastre însetată de amintirea întregului; un curatoriat inteligent ar putea da un spectacol memorabil din alcătuirile de până acum ale lui Ion Tămâian.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara