Numărul curent: 42

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Optimistei:
Un loc gol pe afiş de Ioana Pârvulescu

Una dintre remarcile pe care le-am cules la un moment dat din zbor şi care a stat undeva, în depozitul memoriei mele pasive, păstrată "la loc uscat, întunecos şi rece", pentru a ieşi de curând la căldură şi lumină este că în literatura română toată lumea se vrea Doktor Faustus şi nimeni Serenus Zeitblom. Iubitorii lui Thomas Mann îşi amintesc, desigur, de rolul modest pe care şi-l asumă naratorul poveştii genialului compozitor Adrian Leverkühn, zis Doktor Faustus: Zeitblom nu există decât de dragul celuilalt, nu scrie pentru a spune eu, ci pentru a da seamă de un om pe care îl admiră. Este şi el un doctor, "dr. phil.", dar se mulţumeşte cu rolul de umbră. Şi nu pentru că Adrian Leverkühn ar reprezenta idealul său estetic, nu pentru că l-ar considera un alter ego mai reuşit. Biograful recunoaşte că este un om demodat " "altmodischer Mensch" şi că sensibilitatea lui s-a fixat la romantism. Dimpotrivă, Leverkühn este un avangardist, iar compoziţiile lui sunt de o noutate greu de înţeles. Cu toate acestea Zeitblom îşi dedică viaţa recuperării fiecărui gest al muzicianului, îl construieşte, îl ocroteşte şi, desigur, îl iubeşte. Înainte de toate, însă, îi dă şansa de a fi înţeles, de a fi bine înţeles şi de a învinge în lupta cu timpul. Nu degeaba în numele naratorului există cuvântul Zeit, "timp", iar prenumele lui înseamnă "senin".

Şi totuşi avem, în literatura română, un minunat Serenus Zeitblom, ivit cu mult înainte de naratorul thomasmannian, dar semănându-i nu numai în spirit, ci şi în literă. Este doctor în Drept, oarecum demodat, dar cu o înţelegere perfectă pentru iubitorii de nou. Are o candoare irezistibilă. Şi el învinge, cu seninătatea lui, timpul. E minunat de mediocru şi atât de la locul lui, atât de autentic serviabil şi harnic, încât, dacă ar fi avut cunoştinţă de existenţa lui, Thomas Mann şi l-ar fi putut lua ca model (după cum a mai avut un model român, pe escrocul internaţional George Manolescu, un boem ale cărui memorii le-a citit, pentru Felix Krull). Acest narator ideal este Iacob Negruzzi, iar personajul său nu e un geniu individual, ci un grup genial: Junimea. "Monstruoasa coaliţie", cum au numit-o "naratorii" comunişti, care, în teoria literară

s-ar numi necreditabili.



Recitind Amintirile lui Iacob Negruzzi, dar şi pe cele ale lui G. Panu, care e mult mai critic, precum şi corespondenţa dintre membrii ei, îţi dai seama că nu zadarnic se temeau comuniştii de un model ca Junimea. În primul rând compoziţia ei, care are toate elementele esenţiale ale unui grup normal. Din ea fac parte oameni foarte diferiţi în toate privinţele, inegali şi ca valoare şi ca avere şi ca fire. Iacob Negruzzi însuşi, care se defineşte drept adept al poziţiei conservatoare, nu neapărat în sens politic: "Totdeauna am avut o frică instinctivă de orice schimbare mai însemnată a unei stări mulţumitoare". Este aşadar aşezat, burghez, stabil, bun până la naivitate, iar când, la bătrâneţe, eroii lui, ca Alecsandri, sunt nedreptăţiţi de opinia publică, are o exclamaţie memorabilă: "Mie mult îmi pare din inimă rău de cele ce văd că se petrec astăzi..." Când i se propune, cam pe nepregătite, să conducă revista Convorbiri literare, al cărei naş este tot el, Negruzzi simte că acel da sau nu pe care-l va rosti este "tot aşa de însemnat ca şi la o căsătorie". Pentru oamenii ca el, a te ocupa de o revistă înseamnă a te căsători cu ea. Opusul său în toate este Vasile Pogor căruia "îi plăceau toate inovaţiile" sau, cum repetă Zeitblom-ul ieşean, e "entuziast pentru orice inovaţii". În plus, e un factor de transmitere a noutăţii din Europa, pe filiera cărţilor franţuzeşti, e ludic până la maliţie, dinamic, nestatornic, nerăbdător, iute la minte, drăcos. Nu e de mirare că îl sperie pe Iacob Negruzzi la prima întâlnire: "Mic de stat, cu umerii cam ridicaţi, cu ochii mari şi vii, vorbind despre lucrurile importante cu uşurinţă şi nepăsare, luând pe toată lumea în zeflemea, stând strâmb pe scaun, părăsind convorbirea în mijlocul vizitei şi deschizând cărţi din bibliotecă, pentru a râde de Cerkez care le cetea, luând peste picior toate obiceiurile sociale, acest om, Vasile Pogor, trebuia, fără îndoială să pară foarte ciudat unui tânăr ca mine, abia venit din Germania..." Cu sinceritatea lui de povestitor creditabil mărturiseşte că prima impresie este "puţin simpatică, de nu chiar displăcută", tradusă, pentru tată, în următorii termeni direcţi: "Curios om e acesta, mi s-a părut şi obraznic şi cam într-o doagă". Tatăl, Costache, unul dintre cei mai inteligenţi prozatori ai vremii lui, om care vede dincolo de aparenţe, îi deschide ochii asupra calităţilor lui Pogor, între care şi faptul că "s-a deosebit ca judecător, printr-un mare sentiment de dreptate, ceea ce la noi este rar..." În Junimea există, pe lângă cei doi şi Anton Naum, om serios şi el, clasicist, roşind feciorelnic la orice cuvânt măscăricios, şi Creangă, cel care spune anecdotele de pe uliţa mică şi smulge hohote de râs asistenţei. Există şi Eminescu, un geniu foarte cuminte altminteri, vrăjitorul asistenţei, dar şi uşor străin de toţi ceilalţi, şi Maiorescu, liderul care aduce "echilibrul între antiteze", care ştie să ţină toate firele în mână şi să construiască apoi din aparenta joacă şi distracţie a celorlalţi lucruri durabile. Şi există şi grupul celorlalţi junimişti, mai puţin conturaţi, dar în care, dacă-i priveşti de aproape, ies la iveală un poetastru, un căpitan, un remarcabil istoric etc. În teoria grupurilor de azi, în care trebuie să alegi între grup egalitar sau ierarhizat, Junimea este, în fond, greu de plasat: este şi egalitară şi ierarhizată, în acelaşi timp. Toţi au acelaşi drept la cuvânt, la opinie, dar ascultaţi sunt cei mai buni: cei mai talentaţi, cei mai rapizi în gândire, cei mai constructivi. (Mai târziu, ea a funcţionat, fără îndoială şi ca "grup de presiune").

Junimea, aşa cum o prezintă fiul lui Costache Negruzzi, mai avea două calităţi cu care comuniştii nu puteau fi de acord: europenismul, creat la cei mai mulţi membri în anii de formare la Paris, Viena şi Berlin, şi spiritul critic. De cel dintâi ţine numele pe care îl primesc naţionaliştii grupului, Xenopol, Panu şi Lambrior, numiţi "cei trei români", precum şi, desigur, conştientizarea orientării către vestul mult mai puţin sălbatic. De cea de-a doua tendinţă ţine constatarea, cam în anul venirii lui Carol, că din poezia română a momentului şi cea de dinainte, nu rămâne aproape nimic. Junimiştii, obişnuiţi cu merite ale unor poeţi ca Boliac, Mumuleanu, Stamati, Bolintineanu, de care "se făcuse mult svon", precum şi de lauda fără discernământ a oricărui autor român, numai în virtutea faptului că e român, recitesc una câte una operele şi "spre uimirea noastră", spune naratorul, "ne-am convins de marea sărăcie a literaturii naţionale". Şi au curajul să o spună, înlocuind, cum se ştie, canonul literar.

Serenus Zeitblom al Junimii nu-şi asumă ce nu-i al său, deşi, trăind mai mult decât personajul lui colectiv, cum se şi cuvine unui biograf, ar fi putut s-o facă. Nu oricine ar fi recunoscut că frumoasa introducere din primul număr al Convorbirilor, semnată de Iacob Negruzzi a fost scrisă de Maiorescu "în prezenţa mea, la dânsul acasă, eu am adaus numai scurtul aliniat final, s-apoi am hotărât să iscălesc eu întreaga prefaţă în calitate de redactor". La fel de onest e când povesteşte farsele care i s-au făcut, cât de uşor a căzut în capcană, porecla nu tocmai lăudabilă care i s-a dat şi câte alte lucruri care nu-l pun deloc într-o lumină favorabilă. Are în schimb, grijă, de toate nuanţele în legătură cu personajul său. Scrisoarea lui Eminescu cel de 20 de ani despre germani, în preajma războiului franco-prusac (sept. 1870), necitată azi (când, dimpotrivă, se scot în faţă dovezi ale "şovinului" Eminescu) e un singur exemplu: "O, tăcuţii gânditori umanitari germani! Unde sunt ei? Vă încredinţez că nu-i mai găseşti în nici o manifestaţie a vieţii lor. Ziarele germane sunt mai chauviniste şi mai poltrone decât toate - decât ale noastre chiar, implicând Columna." Şi, mai dur, mai romantic şi mai acuzator: "Ai crede că sufletele Germanilor au trecut în animale şi sufletele animalelor în Germani".

Iacob Negruzzi este, pentru mine, modelul naratorului modest şi cinstit de care duce lipsă nu numai literatura, dar chiar şi cultura română, plină, în schimb, de toate geniile.