Numărul curent: 36

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Un jurnal est-etic de Gheorghe Grigurcu


Dacă Monica Lovinescu continuă opera lui E. Lovinescu - şi evident că o continuă -, acest fapt s-a petrecut "din mers", sub imperiul unor necesităţi ale unei istorii ostile, căci iniţial d-sa a produs, sub zodia unei "seninătăţi imperturbabile", prin contrast, pagini de proză şi s-a arătat atrasă în chip deosebit de teatru. Critica şi comentariul cultural, cărora li s-a dedicat pînă la atingerea unei cote revelatoare la extrem, au apărut ca o replică la anomaliile unei epoci teribile, care, în pofida tuturor tribulaţiilor ce i le-a hărăzit, i-a acordat şansa exilului parizian, adică a expresiei libere. Evident, ar fi oţios să vorbim despre o deturnare de vocaţie, dar considerăm că toate fibrele sensibilităţii, toate resursele analitice, întregul cîmp de conştiinţă literară a fiicei lui E. Lovinescu s-au concentrat în direcţia unei lupte, analoagă cu cea pe care părintele său a purtat-o sub flamura autonomiei esteticului. În fond, e urmarea, în condiţii mult mai dure, implacabile, a aceleiaşi lupte. Cruciadei estetice conduse de mentorul Sburătorului i-a succedat cruciada est-etică a celebrei protagoniste, în tandem cu Virgil Ierunca, a emisiunilor "Teze şi antiteze la Paris" şi "Actualitatea culturală românească" ce au alcătuit coloana vertebrală a secţiei române a postului de radio Europa liberă, fără nici o şovăire, fără nici o abatere de la principiile lovinesciene. Se ridică în ultima vreme voci înclinate a distorsiona realitatea, incriminînd aşa-numita est-etică de... eticism, ergo de tendenţionism. Dar ce tendinţă decît cea estetică ar putea încăpea în discursul consacrat tocmai indicării imixtiunilor ideologice, deparazitării creaţiei de puzderia de falsuri ce i s-au aplicat, regăsirii, prin hăţişuri şi denivelări anevoie de învins, a drumului drept? Est-etica (termen introdus, se pare, de Pierre Hassner şi avînd mai întîi circulaţie în mediile cehoslovace, care-i vine ca o mănuşă doamnei Lovinescu) nu e decît varianta istorică a esteticii ferme, reparatoare şi recuperatoare atunci cînd, spre a rămîne fidelă sieşi, n-ar fi putut adopta o altă conduită. Uneori ea e lovită deschis, cu umoarea brutală a restauraţiei. Alteori e recuzată cu un subtil scepticism, cu grimasele unei difidenţe de bonton, precum un concept "depăşit". Există esteţi care, disociindu-se de "patetica naivitate" a Monicăi Lovinescu, ţin a se arăta mai catolici decît papa! Nu ne îndoim că perspectiva urmaşilor noştri, eliberată de confuzii şi inerţii, de ambiţiile concurenţiale mai mult ori mai puţin disimulate, de carierismele mai mult ori mai puţin "apolitice", va repune în integralitatea drepturilor sale poziţia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca. Deocamdată ea trece printr-o eclipsă secundă, după ce s-a văzut atacată cu sălbăticie de propaganda totalitară, o eclipsă paradoxală a reculului ideologic, în răstimpul căruia mentalitatea normală se reconstituie dificultuos, cu spasme contradictorii şi inconsecvenţe imprevizibile. Se va confirma atunci că Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au constituit, în speţă la microfonul Europei libere, o veritabilă instituţie a adevărului şi intransigenţei, a bunului gust şi bunului simţ, o instituţie eroică (oare nu le-a fost pusă în pericol chiar viaţa?), fără pereche, orice ar zice unii sau alţii, configurînd platoul cel mai înalt al conştiinţei noastre intelectuale.

Jurnalul Monicăi Lovinescu, acoperind perioada 1981-1984, poartă, desigur, ecoul Agendelor lui E. Lovinescu, însă reprezintă şi înregistrarea unei durate care nu e, n-ar putea fi strict cenaclieră, paşnic literară, dovedindu-se stigmatizată de un context epocal în spaţiul căruia se deversează inevitabil. Viaţa literaturii, viaţa slujitorilor ei din ţară şi de peste hotare devine parte a istoriei, după cum istoria a devenit parte a literaturii, fie prin silnicia dirijismului comunist, fie prin reacţiile la acest abuz fără precedent. Consemnînd minuţios cele cunoscute direct sau indirect, oameni, scrieri, evenimente, opinii, Monica Lovinescu supune segmentul temporal menţionat unei analize am putea spune microscopice. Operaţia d-sale nu e atît în beneficiul "pactului autobiografic", cît în cel al unui tablou obiectiv, a cărui ramă literară e spartă în direcţii moraliste (dar şi pur şi simplu morale) politice (dar şi pur şi simplu sociale, întrucît întreaga obşte românească e pîndită de primejdii catastrofice). "Paginile de faţă, mărturiseşte autoarea, sînt scrise despre şi pentru alţii". Ceea ce nu e un tendenţionism, ci o firească ieşire din postura egotică a creatorului, o joncţiune a acestuia cu lumea în momente de cumpănă. Nu altminteri a procedat E. Lovinescu, militant atunci cînd era nevoie, într-un fel ce depăşea decorul confortabil al camerei sale de lucru. Fiinţa omului de litere îşi dezvăluie o faţă socială, capabilă de solidaritate. Diaristul se transpune, empatic, în ipostazele confraţilor care suferă, protestează, se îndoiesc, se revoltă, speră: "Deşliu neliniştit să ştie ce credem despre el. A fost printre cei mai tari (écuries d'Augias) alături de Manolescu, I. Mălăncioiu, Jebeleanu, Doinaş, Zaciu". Sau: "Telefon Lucian Pintilie: filmul Caragiale blocat mai departe. A scris 500 de scrisori (adică aceeaşi trasă în 500 ex.) şi trimisă peste tot: de la Scînteia şi şeful Securităţii la ziarele "anti" (gen Echinox). Va mai aştepta şi apoi va scrie 1000 de scrisori". Sau: "Săndulescu nu numai că şi-a dat înapoi carnetul de partid, dar a făcut şi o cerere de emigrare. Danieliuc şi-a menţinut şi el demisia din partid, rezistînd insistenţelor "amabile" ale lui I. Traian Ştefănescu să-şi cenzureze singur Glissando". Sau: "Scrisoare de la Steinhardt (încă una), tot emoţionat de cronica pe care am scris-o pentru cei 70 de ani ai lui. Cînd era de fapt sub adevăr şi toată în parafraze, pentru a evita cuvîntul sfinţenie şi pe toate ducînd spre... Mai mult din discreţie decît din prudenţă - doar prudent nu e el însuşi: ne scrie clar, de parcă n-ar exista cenzură. Cred că e singurul caz". E Purgatoriul nedrept al celor drepţi.

Regretabil, există şi versantul infernal al compromisului, al adaptabilităţii culpabile, al adulării care semnifică decăderea cea mai joasă. Pactul cu diavolul se revarsă într-un belşug de roade sumbre. Să fie vorba de o genă naţională? De o "tradiţie"? În orice caz, nu e o inovaţie a regimului de după 1944, căci iată ce notează Monica Lovinescu, parcurgînd un număr din 1940 al Revistei Fundaţiilor Regale, a cărui temă o inspiră împlinirea unui deceniu de domnie a regelui Carol a II-lea: "Rămîn uimită: deci plecăciunea la Curte, cu osanale şi epitete umflate peste măsură - e o tradiţie. O ştiam, dar nu citisem textele. E înfiorător. Nu numai Arghezi, lingău vulgar, nu numai Călinescu care tot compară "curtea" lui Carol al II-lea cu a lui Ludovic al XIV-lea, nu numai Sadoveanu, dar şi Camil P. (de Cezar P. ce să mai vorbim) care teoretizează asupra "statorniciei" regimului lui Carol al II-lea într-o Europă în ebuliţie. Şi cîţi, cîţi alţii. Poate că mai mult decît pentru opera lui îi sînt recunoscătoare tatei de a nu-l fi găsit în acest număr, de a şti că niciodată nu ar fi putut semna aşa ceva". Concluzia nu poate fi decît impregnată de-o amărăciune generalizatoare: "Profund deprimată de această tradiţie de lingăi. Să mai speri ceva de la intelectualul român? Pe atunci nici nu erau forţaţi: o simplă vocaţie de a se gudura la picioarele stăpînului. Oricare ar fi. Evident că "stăpînul" fiind azi cel care e, asistăm la o caricatură a caricaturii". Nu încape îndoială că era comunistă asigură cel mai mare număr de "lingăi", le acordă acestora maxima extensie a gamei de manifestare. Abisul istoric atrage abisul lăuntric al colaboraţioniştilor. La chemarea "vocii stăpînului" ideologic, aceştia sar cu promptitudine la gîtul scriitorilor ce nu acceptă înregimentarea: "Reîncepe campania de presă împotriva noastră. În Săptămîna, Eugen Barbu cu "Mămica Lovinescu" şi alte găselniţe de Ferentari. Îl atacă pe Caraion (interviul său a trecut de două ori) ca... legionar şi pe noi ne ameninţă cu "pensionarea" că l-am "introdus" la FE! În România literară, Vasile Băran îl atacă pe Tănase (şi pe noi). Mai înainte Lăncrănjan îl atacase pe Manolescu (insinuări cu Rodica Iulian), iar în Luceafărul un "colocviu" de "critici" în frunte cu Ungheanu, la fel". Acţiunea cozilor de topor poate căpăta o alură detectivistică, de avangardă a vizitelor Securităţii: "Cornel Popescu (de la Cartea Românească) a fost în vizită la Rohia, cu fostul securist al Uniunii - azi la pensie, şi autor de romane populare: Bujor Pădureanu; în chilia lui Steinhardt vede cărţile noastre cu dedicaţia şi manuscrisul lui despre închisori, care-i mai fusese confiscat acum mai mulţi ani de Secu şi dat înapoi. A doua zi dimineaţa, Securitatea din Maramureş: percheziţie. Îi iau din nou manuscrisul - şi cărţile". Uneori plecăciunea e atît de grotescă, încît o resping pînă şi beneficiarii ei: "Artiştii şi scriitorii nu şi-au dat încă seama că nici prostituţia nu se mai plăteşte (lui Petru Vintilă nici nu i s-a publicat romanul despre C., care s-a indignat: de ce să devină personaj de roman încă din viaţă)". Alte dăţi se întrerupe datorită unor reveniri de conştiinţă: "Nichita Stănescu ar fi acum împotriva grupului. După ce l-a servit pînă la ridicol...". În genere asistăm la o luptă de uzură între cele două tabere care, spre a-şi atinge ţelul, fac uz de procedee tactice complexe: "A fost şedinţă de Consiliu pe care, prin tot felul de subterfugii şi tertipuri provinciale, D. R. Popescu voia s-o consacre doar unor probleme mărunte. (Pusese reuniunea într-o sîmbătă cînd se dădeau la televiziune două meciuri de fotbal şi rugby. Printre altele.) Dar scriitorii au atacat problemele reeditărilor şi traducerilor, în frunte cu Paler, radicalizat, dar ştiind cum să se exprime ca să nu poată fi tratat drept disident". Nu lipsesc nici momentele în care, plini de ifose, cei menţionaţi la Europa liberă cu propriile lor texte... se supără tot ei: "Sorin Titel s-a supărat că l-am criticat pentru articolul său elogios despre Canal. Nu ca Buzura care văzîndu-se la "Antologia ruşinii" (mai demult, cu un articol al lui despre Ceauşescu) a recunoscut că avem dreptate".

Bogata faună a oportuniştilor are în marginea ei cazurile oscilante, acele personalităţi care, între bună-credinţă şi disponibilitate, între candoare (relativă!) şi abilitate (evitînd de regulă consecinţele dramatice ale aservirii), înfăţişează, volens nolens, un capitol al pitorescului. Cel mai strălucit personaj al capitolului în cauză este, indiscutabil, C. Noica, surprins într-un episod al decepţiei (inclusiv de sine), exprimate cu o teatralitate ce intră în ecuaţie cu entuziasmul anterior, cel al "consensului" cu "epoca de aur", al cărei herald şi-a închipuit într-o vreme că ar putea fi pe tărîm occidental: "Ce poţi spune despre o întîlnire cu Noica? Poate c-a fost cea mai paşnică de pînă acum.

Noica nu mai are speranţa de a salva cu totul România prin cultură, nu mai are deci a ne cere imposibilul (pentru noi şi în general pentru o elementară etică): să-i "dăm drumul lui Mircea" să vină în ţară, "să-l traducem pe Paul Anghel" şi toate celelalte aberaţii de data trecută (din care nu lipsise nici o justificare a lui Ceauşescu). "Meditaţia Transcendentală" i-a dat lovitura de graţie: s-a retras şi şi-a îndemnat chiar emulii să plece unde văd cu ochii: cu România s-a terminat". Nu e însă neglijabil nici un Valeriu Cristea, care se produce şi el în doi timpi (al doilea timp ne dăm seama că s-a prefigurat înainte de 1989, dată după care am asistat la intempestivul salut adresat minerilor vandali şi la furibunda ieşire împotriva soţilor Ierunca, amfitrioni ai săi în capitala Franţei): "Întîlnire cu Valeriu Cristea şi soţia sa. (...) V.C. devine spre final intransigent faţă de ceea ce numeşte el falsa opoziţie ce face concesii tactice: Paler în discursuri, Manolescu scriind despre Dumitru Popescu, Iorgulescu care a facut şi a dres, Hăulică etc. ...V.C. e pentru cei care-şi scriu, fără nici o concesie, cărţile (presupus el, Raicu etc.) (...) Care nu ne este uimirea văzînd o dată întorşi acasă că în cartea lui pe care ne-a adus-o, Modestie şi orgoliu, V. C. vorbeşte într-o frază de "munca multilaterală" pentru făurirea socialismului, în alta de felul în care acelaşi socialism preţuieşte cultura. Cum mai rămîne cu lipsa de concesii, cu citarea insistentă din Soljeniţîn pentru înfierarea minciunii?". Într-adevăr, "cum mai rămîne"? Interogaţie ce se poate adresa nu doar regretatului şi, să recunoaştem, înzestratului critic (cu toate că nu o dată cu atitudini deconcertante, de "sucit", chiar la spartul tîrgului!), ci şi multor altora...