Numărul curent: 41

Cartea Românească:
Un joc de societate de Daniel Cristea-Enache

O carte pe cât de interesantă, pe atât de agreabilă este Trecute vieţi de fanţi şi de birlici de Horia Gârbea. O lectură de vacanţă, ai spune, dacă sintagma respectivă n-ar fi demonetizată, la noi, prin atâtea apariţii (volume şi publicaţii) ce jignesc intelectul cititorului.

Horia Gârbea porneşte în sens invers faţă de teoreticienii care înţeleg textul ca pe o sumă fixă de coduri şi convenţii simbolice. El nu e interesat de atributele textuale ale personajelor, de natura lor ficţională şi de structura confundată cu suportul de hârtie. Eroii literari sunt văzuţi ca nişte oameni în carne şi oase, consistenţi, tridimensionali. A-i descrie, pe diferitele lor coordonate, şi a-i plasa în serii analogice şi distributive, pornind de la opţiunile, preferinţele şi "metehnele" lor, este pariul acestui scriitor extrem de mobil şi întreprinzător. Dramaturg, prozator, eseist, publicist, traducător, critic dramatic şi literar (în această ultimă calitate lăudându-i însă pe toţi, cu o flagrantă lipsă de exigenţă), poet şi cronicar al vieţii culturale, preşedinte de asociaţie scriitoricească şi comentator avizat de bridge, Horia Gârbea e un literator multilateral şi un utilizator excelent de registre. Se poate adapta cu mare uşurinţă la specificul fiecărui gen, deprinzându-i regulile şi găsindu-şi motivaţia profesională pe un teren mult mai larg decât acela al vocaţiei de dramaturg.

Între eseistică şi istorie literară, cartea de faţă tratează personajele ficţionale ca pe nişte fiinţe vii, caracterizând prin ele societatea în care trăiesc. E chiar un joc de societate, pasionant şi amuzant, ce presupune nu doar o anumită specializare, ci un fond de cultură în sens larg. Cunoştinţele literare sunt dublate de cele sociologice, ideologice, arhitectonice, gastronomice şi tot aşa, pe o paletă folosită neostentativ. În schimb, numărul de cărţi din care se recoltează personajele şi situaţiunile literare e relativ limitat. Sunt scanate opere de Caragiale, tatăl şi fiul, Creangă, Brăescu, Bacalbaşa, Rebreanu, Sadoveanu, Arghezi, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, G. Călinescu (menţiune specială), Sebastian, Kiriţescu, Eugen Barbu, Preda, Ioan Groşan, Cărtărescu; şi în general aceleaşi titluri servesc unor secţionări tematice diferite. Altfel spus, "pasiunea şi sexul" sunt urmărite în creaţii în care, ulterior, vor fi cercetate "alcoolurile şi beţiile", "agresiunile şi încăierările", "boalele şi doftorii". Favorizaţi sunt prozatorii realişti, urbani (Călinescu în Enigma Otiliei şi Bietul Ioanide) şi suburbani (Barbu în Groapa). Cu câteva excepţii, proza fantastică, onirică, alegorică e ocolită. Şi aceasta deoarece pe autor nu-l interesează, cum spuneam, codificarea simbolică, refracţia personajelor şi a lumii lor ficţionale; ci, dimpotrivă, punctele şi liniile în care literatura se intersectează cu viaţa socială. Romanele lui Breban, de pildă, psihologic-abisale, nu sunt ofertante pentru o astfel de investigaţie.
Fie că e vorba despre Cai, călăreţi şi atelaje hipo, de Avocaţi şi osândiţi sau de Scrisori, depeşe, telegrame ale personajelor, Horia Gârbea traversează cu multă seriozitate aria tematică, făcând paralele între operele citite şi urmărind evoluţia în timp şi spaţiu a unor "teme" comportamentale. Documentarea e atentă, iar cunoştinţele diferitelor specialităţi sunt completate prin informaţii şi date aflate acasă. Băiat de familie bună, veche şi documentată cel puţin în istoria României moderne, scriitorul merge la sigur folosindu-se de tradiţia orală. Când ceva pare încă neclar, apar cu promptitudine explicaţiile autobiografice: "O menţiune aparte merită dardărul. El apare la Brătescu-Voineşti şi e numit, glorios, de Mateiu Caragiale. Pirgu întârzia la întâlnirile crailor pentru că Ťavea de moşit o poliţă cu maimuţă sau se încurca la dardăr cu Mehtupciuť. Din motive neelucidate, Mateiu foloseşte majuscula, ceea ce poate lăsa impresia că e vorba de un nume propriu (precum Boiangiu, Sacagiu etc.). Înclin să cred că majuscula e o eroare, personajul nu reapare, ca să merite un nume, iar mehtupciu desemnează funcţia partenerului de dardăr al lui Pirgu: redactor de hotărâri şi edicte domneşti adică de Ťmehtupuriť. Dar ce era dardărul? Un titirez cu fundul semisferic şi feţele laterale egale, un fel de zar. Dardărul se rotea şi, pierzând viteza, cădea cu una dintre feţe în sus, ea aducând jucătorului un câştig din miza existentă sau obligaţia de a cotiza în plus la această miză. Posed un dardăr nemţesc, moştenit de la o mătuşă, care are un echilibru remarcabil - se roteşte mai mult de un minut." (pp. 13-14); "La Brăescu funcţionarii beau multiple Ťvermuturi de Torinoť şi se plâng că nu le ajunge leafa. Apoi pleacă la dame. Tot la Brăescu, un personaj îi cumpără nevestei adorate un patefon. Apoi bea cu amicii 72 de pelinuri în şase inşi, o duzină de om! Ajuns acasă cam la ziuă, îşi găseşte consoarta în pat cu timidul său chiriaş. Le pune la patefon Deşteaptă-te române şi pleacă. Să se sinucidă eventual. ŤStrofe cu pelin de mai contra Iorga Neculaiť scrie şi Păstorel, mare expert în vin şi nu numai. Pelinul de mai se pune în butoiul cu vin, împrumutând savoarea sa amară licorii. Păstorel înalţă un adevărat imn pelinului. Cel mai bun pelin se bea ŤLa Gogu Roşiianuť, pe locul unde azi este ŤIzvorul receť, la Pake. Informaţia, pe care o deţin din familie, este certificată într-o povestire a lui Radu Albala." (pp. 30-31). Şi dacă tot suntem la capitolul beuturi, dulci ori amărui, să înregistrăm o dată cu Horia Gârbea evoluţia mentalităţilor în câmpul de tradiţii bahice. La Sadoveanu, se bea numai vin: cu ulceaua, din oca. Ocaua (ne informează imediat autorul "nouăzecist") avea 1,288 litri în Moldova, fiind a zecea parte dintr-o vadră. Comisul Ioniţă, om mai umblat, povesteşte că nemţii beau bere, care e un fel de leşie. Convivii sadovenieni se strâmbă recriminator: atunci "să rămână ei cu trinul lor şi noi cu ţara Moldovei". Personajele caragialiene o dau însă pe bere. Când licoarea nemţească este amestecată imprudent cu cea a pământului strămoşesc (dă-i cu bere, dă-i cu vin), cetăţeanul se turmentează şi nu mai ştie cu cine să voteze. Indecizia electorală e şi un efect al indeciziei consumatoare. Şi şpriţul, numit mişmaş, e operaţional în lumea caragialiană, prinsă între tradiţii orientale şi modernităţi occidentale. Şpriţul vine pe filieră austro-ungară şi, chiar dacă-l oripilează pe puristul Păstorel, adeptul vinului integral, combinaţia prinde la români: popor mobil, adaptabil, sensibil la inovaţii. Şpriţul ca la Capşa are doar "o undă de sifon". Iar o baterie, comandată într-un număr semnificativ de schiţe, povestiri, romane şi piese de teatru, înseamnă un litru de vin şi un sifon. Rezon.
Pe lângă aceste savuroase analogii şi paralele socio-literare ce ne atrag în joc şi ne fac să-l continuăm pe cont propriu, găsim în volumaşul lui Horia Gârbea o Addenda cu texte de publicistică mai risipită. Cu o sincopă (în articolul dedicat revistelor glossy cu şi despre femei, ironia este gripată), şi aceste pagini interesează şi plac. Adevărat detectiv în decodarea unor expresii populare licenţioase, autorul pătrunde şi în lumea virtuală, a chat-ului şi messenger-ului, studiind cu atenţie noile jargoane. Seriozitatea nu mai e însă jucată, ci maximă în două texte de facturi diferite, unul, Despre nedreptate, polemizând cu Gheorghe Grigurcu ("A fi scriitor te apără de orice nedreptate sub raportul judecăţii literare. Pentru că scrisul e o bucurie pe care ţi-o faci în primul rând ţie însuţi."), iar celălalt pornind de la analiza tot a unor reviste glossy, de data aceasta pentru "bebeii mititei"... Finalul, care este şi al cărţii, e surprinzător şi personal în ambele sensuri ale termenului. De la superbebeii de jalnice vedete dâmboviţene, ca imagine-stas a "celebrităţii" incipiente, se trece la descrierea aproape timorată a propriului copil, o entitate căzută parcă din orizontul misterului. O descriere frumoasă, inspirată, cu un rest enigmatic: "În ceea ce mă priveşte, dacă pot să-mi îngădui un punct de vedere personal, nepervertit de Ťbebei şi mâncăriciť, întâlnirea cu fiul meu, Tudor, m-a marcat cu totul altfel decât prezumă publicaţiile discutate mai sus. Nu pot să îl asociez cu nimic omenesc: seamănă cu o vietate extraterestră sau cu un înger. Iubitor de comunicare şi afabil cum mă aflu, nu găsesc între noi nici un cod. ŤPăşesc ca pe o altă planetăť, vorba poetului. Pisica a vrut să-l miroasă. S-a ridicat pe marginea patului şi s-au privit intens: ea holbată de uimire, el senin şi arogant. Mâţa s-a retras tiptil trei paşi, apoi a fugit îngrozită, ca un om care s-a convins că a văzut o stafie. Când doarme, mai ales, nou-venitul are o activitate intensă: clipeşte, vorbeşte într-o limbă necunoscută şi face gesturi largi şi precise adresate unei lumi invizibile pentru mine. Îi pun un cântecel de Schubert şi îl Ťcriticăť dirijând în contratimp cu mişcări categorice. Nu îmi inspiră deloc fragilitate şi duioşie, ci forţa unei entităţi care beneficiază de avantajul Necunoscutului. Când îl strig pe numele lui omenesc, îmi zâmbeşte de sus, cu o ironie devastatoare, ca să simt întreaga mea lipsă de fantezie. Indiferent ce mi se va întâmpla în viitor, aceste zile de iarnă (2007, n.a.) vor rămâne pentru mine sub semnul întâlnirii, pentru prima dată, cu o creatură inexplicabilă." (pp. 202-203).
Avem aici nu numai un registru nou, al autorului polivalent jucându-se cu convenţiile literare; ci şi o coardă în plus, pe care scriitorul acesta profesionist nu şi-o cunoştea.