Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Un horror mainstream de Silviu Mihai

Dintre premierele de săptămîna trecută, Silent Hill este genul de horror american din noua generaţie, poate mai bine lucrat şi mai echilibrat decît altele, însă nu mult peste nivelul cu care spectatorul ultimelor producţii hollywoodiene de acest tip s-a obişnuit. Regizat anul acesta de Cristophe Gans (cel care, în 2001, a realizat Le pacte de loups), filmul are la bază un joc video de oarecare notorietate în lumea gamer-ilor - existau deja, pînă la turnarea peliculei, cinci versiuni populare mai ales în Japonia, scopul alter-ego-ului virtual fiind, de fiecare dată, supravieţuirea într-o lume demonică, plină de creaturi periculoase şi mai mult sau mai puţin înfiorătoare.

Gans a schimbat cîteva elemente în adaptarea pentru cinematograf a scenariului, iar modificarea cea mai importantă constă în înlocuirea personajului principal, masculin în joc (un anume Harry), cu unul feminin. Tînăra mamă Rose da Silva (Radha Mitchell) este eroina care porneşte pe urmele cauzelor obscure ale unor tulburări comportamentale care îi cuprinseseră fiica (Jodelle Ferland). Pasionată de desen, aceasta preferă subiectele solare, luminoase şi naive, asociate de obicei vîrstei şi încurajate de părinţi. însă, pe zi ce trece, îşi fac apariţia planşe misterioase, într-un registru cromatic neobişnuit, a căror paternitate nu este recunoscută de micuţa Sharon cea diurnă. Situaţia trezeşte suspiciuni de somnambulism, confirmate de faptul că fetiţa pronunţă adesea, în timpul nopţii, numele Silent Hill. O scurtă căutare pe Google listează premonitoriu această localitate în rîndul oraşelor bîntuite, dar este, în acelaşi timp, suficientă pentru a declanşa adevărata acţiune: Rose porneşte, împreună cu fiica ei, în căutarea adevăratelor origini ale acesteia (copilul fusese adoptat).

Pentru amatorii de horror, această intrigă cam subţire nu este, totuşi, foarte importantă: în fond, un anumit grad de convenţionalism epic e inevitabil la trecerea de la dimensiunea cotidiană la cea, mult mai interesantă, a fantasticului lugubru. Cu toate acestea. în Silent Hill, lucrurile nu stau atît de simplu, fiindcă Gans ţine morţiş să opună lumii tenebrelor relaţia sacro-sanctă între mamă şi fiică, aceasta fiind miza centrală, şi cam patetică, a filmului. în plus, aşa cum ne-au obişnuit cele mai multe dintre filmele de groază produse de o bună bucată de vreme la Hollywood, trăsăturile care ar trebui să anticipeze treptat acel lugubru presimţit sînt atît de îngroşate, încît senzaţia păleşte în faţa unei evidenţe din cale afară de butaforice.

în orice caz, filmul - care e, totuşi, peste medie în materie de subtilitate a instaurării groazei - are ca principal defect poate nu atît o epică sumară, cît o bogăţie de mijloace al căror efect, în loc să se adune, se anulează reciproc. Regizorul evită cu succes excesul de animaţie şi de efecte speciale într-un registru colosal, ceea ce este un mare merit, mai ales dacă sursa de inspiraţie a fost un joc video. în multe dintre scene, monştrii tenebroşi sînt actori costumaţi şi abia apoi modificaţi pe calculator, iar efectul de sporire a credibilităţii îi reuşeşte lui Gans, a cărui ambiţie de a rămîne mereu echilibrat se simte pe tot parcursul filmului. Numai că tocmai de aici se trage marele neajuns al lui Silent Hill: dintre toate sursele imaginabile ale fricii, de la întuneric la gîndaci şi de la obiecte cu un vag iz medieval la arătări supranaturale, regizorul nu vrea să aleagă una în jurul căreia să construiască groaza. Preferînd să le aibă în film pe toate, sentimentul nu apucă niciodată să se dezvolte complet, pentru că, de fiecare dată îşi face apariţia un nou element care întrerupe crescendo-ul.

Călătoria în căutarea originilor lui Sharon o aduce pe Rose la Silent Hill - un orăşel din Midwest care are, însă, toate aparenţele vechilor coşmaruri americane despre o Europă a intoleranţei şi a pretenţiilor fastuoase ce ascund Răul. Arhitectura micii aşezări acum părăsite - dintr-un motiv cam obscur, legat de focurile care ard sub pămînt - este de-a dreptul maiestuoasă pentru America provincială şi are un aer pe cît de istoricizant, pe atît de imprecis. Clădirile sînt în stil neoclasic sau baroc, dar, odată intraţi, descoperim repede pivniţe şi galerii unde întîlnim roţi de fîntînă şi scări de lemn, dar în care funcţionează, din cînd în cînd, şi lifturi. Nu lipsesc sunetele de sirenă, care nu anunţă bombardamente, ci treceri de la o lume inundată de o lumină ireal de albă la una cufundată într-un întuneric din care îşi fac apariţia personaje cu alură inchizitorială şi creaturi diforme.

Filmul lui Gans are şi o morală, bine-înţeles: în loc să fie, pur şi simplu, un film de groază, Silent Hill se vrea un soi de demonstraţie pentru ideea că umanitatea elementară (reprezentată mai ales de sentimentele materne, uneori instinctive) este de preferat fanatismului religios, care, în cele din urmă, se dovedeşte a fi sursa ultimă a tenebrelor. în aceste scopuri pedagogice, regizorul merge pînă acolo încît pune în scenă arderea pe rug a unei poliţiste eroice şi blonde.

Jocul actorilor nu are nimic deosebit şi se încadrează perfect în tiparul dramatic obişnuit în filmele americane. Radha Mitchell (din Finding Neverland şi Melinda and Melinda) face rolul principal, acompaniată de Sean Bean, cunoscut pentru jocul în seria Stăpînul inelelor. Gurile rele de pe Internet susţin că Mitchell a fost sunată personal de Woody Allen pentru rolul celor două Melinde, însă actriţa a fost convinsă că e vorba de o glumă pînă cînd a primit scenariul.

Dacă v-aţi plictisit de filme americane şi vreţi să vedeţi şi altceva în cinematografe, acum e momentul, mai ales dacă nu aţi ajuns astă vară la Sfîntu Gheorghe. între 6 şi 8 octombrie, la Cinema Studio sînt programate peliculele care au participat, în august, la Festivalul de Film "Anonimul". Dintre lungmetrajele prezentate în competiţie, pînă acum a ajuns în cinematografe unul singur - Pictăm sau facem dragoste (Franţa). Marele Premiu şi Premiul pentru Imagine au mers anul acesta în Maroc, recompensînd pelicula Heaven's Doors, a fraţilor Swel şi Imad Noury. Cei doi regizori descriu o lume ambiguă, la limita dintre sărăcie şi mica infracţionalitate urbană, animată însă de sentimente de datorie faţă de familie.

Filmul meu preferat de la "Anonimul" nu a fost însă acesta, ci, cu siguranţă, cel care a luat Premiul pentru Regie: producţia iraniană Offside. Ar fi fost, probabil, exagerat, ca premiul cel mare să se acorde şi de data aceasta unui film iranian (anul trecut, laureat a fost Turtles Can Fly, de Bahman Ghobadi), dar Offside şi-a meritat în mod clar distincţia obţinută şi sper că va fi distribuit, cît mai curînd, şi în circuitul normal, nu numai în cadrul retrospectivei. Ceea ce mi s-a părut impresionant la pelicula lui Jafar Panahi nu a fost atît tema (pentru că s-au mai făcut filme despre condiţia femeii în ţara ayatollahilor), cît abordarea ei care evită capcanele unei lamentări puţin interesante estetic sau ideatic. în plus, femeile din Offside, cărora, din motive moraliste, li se refuză accesul pe stadionul unde joacă echipa naţională, afişează cu naturaleţe un protest prefect funcţional atît în plan politic imediat, cît şi într-un plan social mai larg. Este un film angajat, care are toate şansele să ridice probleme ce depăşesc graniţele Iranului şi subminează într-o manieră destul de directă o sumă de prejudecăţi şi stereotipuri cu privire la ceea ce este "potrivit" şi "nepotrivit" atunci cînd te naşti femeie. Nici aceasta n-ar fi o noutate prea mare, cel puţin în cinematografia europeană, dar stilul documentar şi modul în care cadrele sînt construite fac din Offside un film pe care vă invit să nu îl rataţi.