Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
„Un heterodox atrăgător“ pentru juriul Premiului Cervantes de Dana Diaconu

Prestigioasa distincţie i-a revenit lui Juan Goytisolo (Barcelona, 5 ianuarie 1931), după prelungite discuţíi între membrii juriului şi spre surprinderea multor sceptici, cel dintîi chiar destinatarul, care exprimîndu-şi „bucuria de a primi premiul care poartă numele autorului pe care îl admir cel mai mult”, nu a omis să menţioneze şi faptul că „a existat o rezistenţă eroică pentru a nu mi se da Premiul Cervantes”. Într-adevăr, aflat de multă vreme înscris pe listele de propuneri ale Academiilor de Limbă din ţările hispanofone, Juan Goytisolo avea şansele reduse ale scriitorului opozant, suspectat din cauza convingerilor democratice şi atitudinilor nonconformiste, critice faţă de politica, propaganda şi cultura oficială. Declarat în Spania franchistă persona non grata, abia după instalarea democraţiei şi-a putut face auzită vocea, mereu incomodă, dar tot mai seducătoare. Opera sa a parcurs traseul complet, între cei doi poli ai receptării, de la ignorare, represalii, respingere totală, denigrarea autorului (după propria mărturie, era numit în presă „un gangster al condeiului” şi „mai cunoscut în comisariate decât în librării”), pînă la aprecierea la nivel naţional (distincţii literare importante, precum Premio Nacional de las Letras Españolas, în 2008), culminînd acum cu suprema recunoaştere a valorii, în spaţiul hispanofon, prin acordarea Premiului Cervantes pentru 2014.

Proscrisul de odinioară, rebelul care gândeşte şi scrie în răspăr cu ideologia oficială şi canonul literar, spulberînd o imuabilă tradiţie manipulată, pentru a face loc înnoirii impuse de însăşi realitatea vieţii şi de adevărul istoric, este apreciat astăzi, aşa cum sună motivarea juriului, „pentru capacitatea sa de explorare a limbajului şi propunerile stilistice complexe, dezvoltate în diverse genuri literare; pentru demersul integrator al celor două spaţii hispanofone, al tradiţiei heterodoxe spaniole şi pentru permanenta preocupare privind dialogul intercultural”. A devenit, după cum l-a caracterizat scriitorul J.M.Caballero Bonald, membru al juriului, „un heterodox atrăgător”, ceea ce avea să se adeverească şi în discursul de recepţie pronunţat de Juan Goytisolo cu prilejul ceremoniei de decernare a premiului, la 23 aprilie, zi dedicată lui Cervantes şi imperiului Cărţii. Exemplar (în sensul exemplarităţii cervantine) şi conceptist (densitate semantică, în limitele unei brevităţi remarcate a fi un record în istoria premiului), apreciat de comentatori drept „frumos şi curajos”, discursul a atins un climax emoţional în finalul rezumativ şi impactant:Los contaminados por nuestro primer escritor no nos resignamos a la injusticia (Noi cei contaminaţi de primul nostru scriitor nu ne vom resemna în faţa nedreptăţii). Dincolo de elogiul adus prin antonomază lui Cervantes, reamintind influenţa şi permanenţa sa în viaţa şi literatura omenirii din toate timpurile, şi astăzi mai mult ca oricînd, Juan Goytisolo reafirmă în subtext cervantismul propriei sale profesiuni de credinţă şi opere literare, în aspectul fundamental al interpretării raportului etic-estetic, ca o îmbinare a sensibilităţii civice şi umane faţă de cei exploataţi şi nedreptăţ iţi cu responsabilitatea artistică, preocuparea pentru forma estetică.

Incluzîndu-se printre scriitorii care „calcă pe urmele lui Cervantes” şi „cervantează”, Juan Goytisolo reia, în intervenţia sa, unele idei cunoscute din comentarii anterioare, în ceea ce priveşte, de pildă, modul său de a concepe opera literară (literatură şi critică literară totodată) sau de a aborda relaţia dintre inovaţie şi tradiţia literară, urmînd „marea lecţie a lui Cervantes”, „moştenirea lui Cervantes”. În eseul cu acest titlu, La herencia de Cervantes, din volumul Cogitus interruptus (1999), îşi afirma convingerea că la literatură se ajunge după „ruperea cămăşii de forţă ... oprimatoare”, „dinspre anomalie, prin situarea deliberată dincolo de mode şi curente şi genuri”, aşa cum, în Don Quijote, autorul expune „un catalog complet al diferitelor coduri literare ale timpului său, cu întreg arsenalul de mijloace propriu fiecăruia dintre ele”, după care, cu cea mai mare dezinvoltură şi naturaleţe din lume, se dedă amuzantului joc de a le amesteca, precum cărţile de joc, şi a le distruge, în numele noii literaturi pe care o creează”. Pentru Goytisolo, acest demers în doi timpi, pe care îl preia în romanele sale, în termeni de distrugere/creaţie, este singura posibilitate a artistului de a redobîndi „liberatea invenţiei, sufocată de balastul convenţiilor şi canoanelor”, la care trebuie adăugată şi lecţia Quijotelui, nebunia personajului ca „formă superioară de înţelepciune”, pentru ca „să nu evadăm din realitatea nedreaptă”.

Cine a citit şi recitit în mod fecund Don Quijote, mai scria Juan Goytisolo în eseul menţionat, îşi schimbă radical percepţia asupra literaturii şi a lumii, iar dacă, după ce a trăit intens aventura lecturii, se lansează în aventura scriiturii, atunci descoperă, ca şi el însuşi, că în cărţile sale, fără să-şi dea seama, explorează „cîmpul de joc străbătut de maestru”. Adică, cervantează (sp. cervantear), precum toţi marii scriitori ai posterităţii sale, întrucît „facultatea contaminatoare a Quijotelui este aceea a literaturii”. Pentru Juan Goytisolo a urma modelul cervantin este nu numai necesar pentru o adevărată literatură, ci şi un demers inevitabil, permanent, subteran sau vizibil, chiar dacă nu este conştientizat. În propria sa operă răzbat ecouri cervantine de tot felul, studiate în critica de specialitate şi semnalate chiar de autor1.

Noua formă literară propusă de Goytisolo, una dintre cele mai actuale, îndrăzneţ renovatoare şi provocatoare din ultimele decenii, recunoscută a fi „de o modernitate absolută”, valorifică reinterpretări şi reconstrucţii ale modelului cervantin, tot mai frecvente în ultimele opere (Las virtudes del pájaro solitario, La cuarentena, La saga de los Marx) şi culminînd cu „romanul cervantin” Las semanas del jardín. Cervantes este reper asimilat şi referinţă ineludibilă; tutelar şi afin. Pentru apatridul Goytisolo, născut în Spania, exilat în Franţa şi stabilit în Maroc şi, după cum mărturisea într-un interviu, luat drept „catalan în Spania, castilian în Calalonia, francez la Madrid, spaniol la Paris, latino-american în Statele Unite, arab sau ţigan în toate părţile”, lumea lui Cervantes şi a celor care cervantează este adevărata patrie. O poziţionare declarată cu diverse prilejuri şi reamintită în discursul din 23 aprilie: „Reţinerea pe care o am în mod instinctiv faţă de naţionalismele de orice natură m-a determinat să îmbrăţişez identitatea cervantină; a cervanta înseamnă a te aventura pe teritoriul incert al necunoscutului, cu creştetul acoperit de un fragil coif-lighenaş de bărbier...”

Acordat autorului care scrie pentru contemporanii săi cervantînd şi contemplă diversitatea lumii dincolo de particularizări etnice, din perspectiva apartenenţei la o simbolic unanimizatoare „naţionalitate cervantină”, Premiul Cervantes dobîndeşte semnificaţii omagiale sporite, cu atît mai oportune acum, cînd acest an aniversar şi perspectiva comemorării din următorul aduc în prim plan opera şi figura autorului lui Don Quijote.

*

Carismatic şi controversat, cu o personalitate complexă şi insolită, neîncadrabil în vreun grup sau chiar în generaţia sa, numită a anilor ’50, de la mijlocul secolului sau a realismului social, Juan Goytisolo şi-a creat un spaţiu mental al libertăţii sub semnul heterodoxiei, în care spiritul său critic şi nonconformist guvernează actul vital şi cel artistic în sensul acelei concordanţe dintre faptă şi cuvânt, în raport cu adevărul, pe care gînditorii greci o denumiseră parresia. „Nu am încetat – mărturiseşte într-un interviu – să simt necesitatea de a limpezi atmosfera ce mă înconjoară, de a clarifica adevăratul meu mod de a fi în faţa celorlalţi şi mie însumi, fără să iau în seamă nici un fel de inconveniente sau obstacole.” A întreprins astfel, un impresionant exerciţiu de sinceritate, pentru a supune judecăţii sale acuzatoare răul de oriunde, din viaţa socială şi politică, din istorie sau ideologii, din viaţa personală sau privind creaţia sa – dezvăluind de pildă exploatarea şi crimele comise de oficialităţile franchiste pentru a înăbuşi protestele populaţiei din Almería, dar şi fapte, episoade autobiografice, oricît de dureroase ori inconfesabile sau defectele propriilor scrieri, (limbajul inadecvat, învechit al celor „cu teză socială”).

Opera lui Juan Goytisolo se distinge prin forţa şi ingeniozitatea actului creator, originalitatea viziunii, fineţea observaţiei şi virulenţa criticii, întemeiate pe o cunoaştere nemijlocită şi profundă a realităţilor în diversitatea lor, etnică, socială, culturală, lingvistică..., inclusiv a teoriei literare. Cuprinde romane, eseuri2, memorii3, critică literară, articole jurnalistice şi, în ultimul timp, poezie4, dar este concepută în afara noţiunii de gen, ca un mixaj generic, de teme, – literare, politice, sociale... – şi modalităţi – narative, poetice, autobiografice, jurnalistice. La noi au fost traduse, cu decenii în urmă, cîteva dintre operele sale timpurii5, prin care, ca şi colegii săi de generaţie, Goytisolo lua atitudine faţă de realităţile din Spania franchistă. Ulterior, într-o a doua perioadă de creaţie, scriitorul găseşte pandantul necesarei susţineri estetice a conţinutului etic. Conştient de necesitatea renovării limbajului artistic, se concentrează asupra aspectului formal, întreprinzînd o „acţiune eliberatoare şi distructivă [...] transgresoare şi critică faţă de stereotipurile şi schemele care paralizează încă limba noastră ... în numele purităţii credinţei şi monolitismului ideologic”, făcînd-o „inaptă pentru a fi vehicolul transmiţător al gîndirii, al sensibilităţii moderne”.

Prin dublul demers, de distrugere/ creaţie, Juan Goytisolo respinge tiparele realismului, vechile canoane şi norme, începând prin a se elibera de prejudecăţi, precum separaţia sau puritatea genurilor, linearitatea narativă, succesiunea temporală... Din elemente eterogene, discursive şi compoziţionale, creează un spaţiu literar propice exorcizării „fantasmelor şi obsesiilor personale”, prin ficţionalizarea experienţelor autobiografice „în coordonatele sociale, politice şi culturale ale timpului în care i-a fost dat să trăiască”. Adoptă un nou tip de scriitură, în ciclurile de romane profund spaniole prin problematica abordată, dar, prin libertatea lor formală mai apropiate de romanul latinoamerican, care se impusese în decada anilor şaizeci. Acestea constituie „opera de maturitate narativă”, începînd cu titluri ca Señas de identidad (1966, prima ediţie, publicată în Mexic); Reivindicación del conde don Julián (1970) – ulterior prescurtat, Don Julián – şi Juan sin tierra, 1975, reunite sub titlul unic Trilogía española o del mal, publicate integral şi în limba română, sub titlul Tripticul răului, la Editura Leda, în 20086. Traducerea excelentă şi aparatul critic necesar au permis cititorilor să aprecieze noutatea şi eficienţa noului tip de discurs şi scriitură, în cadrul experimentului pe care Goytisolo a încercat să-l ducă, cu fiecare roman al trilogiei, tot mai departe, pînă la limitele posibile ale comunicării. „Cînd am publicat Don Julián – mărturisea într-un interviu –, mai mulţi critici au fost de părere că ajunsesem la un capăt de linie, într-un punct dincolo de care nu avea să-mi mai fie posibil să avansez. Dar eu ştiam că da, că oricît de dificil era să reîncep a scrie după o carte ca Don Julián, puteam să duc mai departe procesul meu personal intentat literaturii, disoluţia limbajului şi a formelor narative tradiţionale. [...] convins că încă aveam în faţa mea o margine a manevrei mele experimentale destul de amplă, pe care puteam întemeia arhitectura cărţii [...] Concep Juan sin tierra ca fiind opera mea ultimă, un finis terrae al propriei mele scriituri”, în privinţa comunicării, a discursului.

Şi totuşi, în romanele ulterioare7, scriitorul continuă şi adînceşte explorările limbajului, în consonanţă cu ceea ce denumea „procesul emancipator de azi” al romanului şi al poeziei, în condiţiile tendinţei de dispariţie a diferenţelor între genuri, dar şi situîndu-se sub o tot mai vădită influenţă arabă. Chiar dacă părăsise ideea unei literaturi ca „sarcină socială”, convins de „slabele rezultate” şi eşecul realismului socialist, continuă să abordeze „cu angajare etică şi denunţ civic”, teme diverse, etice, sociale, politice, estetice şi culturale. Printre acestea, identitatea, miturile, exilul, călătoria iniţiatică, realităţile spaniole, patria „repudiată şi ostilă”, relaţia Orient/Occident şi implicaţiile ei socio-culturale, multiculturalitatea în marile oraşe, aspectele vieţii actuale în întreaga lume, consumismul şi ipocrizia capitalismului, războaiele epocii moderne, dezastrele de la sfîrşit de mileniu, atentate teroriste, genocide...

Juan Goytisolo şi-a transformat fiecare din operele sale literare în ceea ce denumeşte „cîmpul meu de manevre” experimentale, unde poate aplica o personală „strategie a invenţiei”. Realizează astfel ficţionalizări spectaculoase, bazate pe imagini impactante – adesea violente, tulbură- toare, ireverenţioase, şocante –, multiperspectivism şi polifonie, discurs polimorf şi scriitură elaborată, toate acestea motivate de logica artistică a textului şi conectate la concepţia despre lume, gîndirea şi faptele de viaţă trăite de autor. Fragmentarismul discursului din romane, de pildă, sugerează imposibilitatea şi respingerea viziunii totalizatoare, la scara întregului, în ultimă instanţă, aşa cum observa un comentator, „incapacitatea personajelor de a capta globalităţi”, ceea ce reflectă atitudinea auctorială de dezaprobare a globalismului; iar multiplicarea naratorilor permite contextualizarea interpelării la persoana a doua singular, cu pronumele tu – tactică specifică scriitorului, de introducere a vocii unui narator creditabil, recognoscibilă, ca şi multe episoade, secvenţe sau idei, cărora li se conferă credibilitatea girată de coincidenţele autobiografice. Dense în privinţa conţinutului ideatic şi elaborate formal, fără a fi ermetice, romanele lui Goytisolo pot prilejui o lectură copleşitoare sau gratificantă, dar nu facilă, autorul avînd convingerea, pe care o exprimă cu cuvintele prietenului său Jean Genet, că „dificultatea este politeţea autorului faţă de cititor”.

*

Meandrele parcursului biografic şi al creaţiei literare, provocate de circumstanţe istorice şi personale adesea dramatice, i-au favorizat scriitorului acumularea unei experienţe importante şi contactul nemijlocit cu realitatea din zone geografice şi culturale diferite. Călătoriile în Cuba (1961, 1962, 1967), Algeria, Palestina, Berlin, Saraievo, Rusia, apoi şederea în Statele Unite, unde a predat cursuri universitare de literatură spaniolă, în perioada 1969- 1975, au făcut posibilă ajustarea ideilor, atitudinilor şi impresiilor preformate. Revelaţii, dar şi dezamăgiri. Bunăoară entuziasmul pentru comunism şi „fervoarea revoluţionară sinceră” pentru partidul comunist se topesc în deziluzie şi chiar ruptură, după vizitele în Cuba sau Rusia, iar anii petrecuţi în America se soldează cu o perspectivă critică asupra capitalismului. Iar frecventele reveniri în Spania provoacă indignarea scriitorului cînd constată sărăcia şi exploatarea populaţiei din unele zone geografice sau, mai recent, nemulţumirea faţă de „democraţia decofeinată pe care o avem acum”.

Destinul uman şi artistic al scriitorului este marcat în mod decisiv de trei spaţii geografice şi culturale: Paris, Almería şi Murcia, Marrakech.

Autoexilul la Paris, în anul 1956, este punctul de inflexiune în viaţa şi în cariera artistică a lui Juan Goytisolo. Schimbarea radicală se produce pe fondul unei relaţii tensionate cu patria, „mamă vitregă”, care îi produsese, copil fiind, trauma iremediabilă a pierderii mamei, în bombardamentul franchiştilor asupra Barcelonei, din 1938. O abandonează la douăzeci şi cinci de ani, profund dezamăgit de „asfixiantul climat represiv de după război”, revoltat de „îndoctrinarea” şi limitarea impuse de „sistemul educativ supus canoanelor naţional-catolicismului [...] propagat de ideologia falangistă şi franchistă”. La Paris, locuind în cartierul multietnic Sentier (locul acţiunii din romanul Paisajes después de la batalla, 1982), alături de emigranţi din vreo douăzeci de ţări, descoperă cu entuziasm „interculturalism, pluralitate, osmoză: un univers în miniatură”, în care neexistînd „viziunea etnocentrică a lucrurilor, plicticoasă şi meschină”, diferenţelele particularizatoare sunt integrate armonios, oferind tonifianta imagine a convieţuirii îmbogăţitoare, în condiţiile diversităţii etnice şi umane.

Experienţa exilului, „nu doar fizic şi motivat exclusiv de motive politice”, ci şi „moral, social ideologic, sexual”, îl ajută să decanteze şi să-şi definească „adevărul său propriu, diferit” de cel al altora din jurul său. Dezrădăcinarea produsă de exil devine, aşa cum observă şi Edward Said în cărţile sale Orientalism (1978), Representations of the Intellectual (1994) şi Reflections on Exile (2001), avantajul unei „priviri dinspre periferie spre centru, mai interesantă decât aceea de la centru spre periferie”. Din noua perspectivă, dinspre Europa, apoi şi Africa, de la distanţa exilului, scriitorul îşi formează o imagine diferită, mai cuprinzătoare şi mai profundă, propice apropierii de adevăr, în legătură cu respectivele ţări şi culturi, occidentaleuropene şi orientale, dar şi cu patria natală, cu literatura spaniolă şi propria sa creaţie literară. Constată că educaţia primită în Spania, fiind aservită intereselor puterii politice şi ale bisericii, îi limitase orizontul cultural la creaţiile supuse ideologiei oficiale şi îi ocultase adevăratele valori, purtătoare ale unor mesaje subversive. Acum are posibilitatea să iniţieze „un proces individual de contraeducaţie”, pentru a recupera „marile figuri ale literaturii hispane”, ignorate pînă atunci din pricina scepticismului său faţă de existenţa vreunor valori într-o „Spanie conformistă şi sterilă”, care îi asfixiase prima tinereţe.

1 Într-un interviu acordat cu ani în urmă lui Julio Ortega, amintea un exemplu concret din propria sa operă, „episodul muştelor”, la biblioteca din Tanger, din romanul său Don Julián, care ca şi „marea rînduială” a bibliotecii lui Don Quijote, întreprinse de preotul şi bărbierul satului, are rolul de a introduce discuţia literară în interiorul romanului.
2 Cîteva titluri: El furgón de cola, 1967; Crónicas sarracenas, 1981; Contracorrientes, 1985 (reunite în ediţia apărută la Barcelona în 2005, intitulată Los ensayos, Barcelona, 2005); Cogitus interruptus, Seix Barral, 1999; El bosque de las letras, 1995.
3 Apărute la editura barceloneză Seix Barral: Coto vedado, 1985 şi En los reinos de taifa, 1986.
4 Cartea de 9 poeme intitulată Ardores, cenizas, desmemoria, 2012.
5 Chanca. Reportaj din Almería, trad.de Olga Tudorică, ELU,1965; Resac, trad. de Cristina Isbăşescu, ELU, 1966; Doliu la „Paradis”, trad. de Irina Runcan, Univers, 1970.
6 Trilogia spaniolă sau a răului: vol.1, Carte de identitate, traducere, prefaţă şi note de Andrei Ionescu, 2008; vol.2, Don Julián, traducere, note şi postfaţă de Andrei Ionescu; vol.3, Juan fără ţară, traducere de Ariadna Grădinaru, 2008.
7 Cîteva titluri: Makbara 1980; Paisajes después de la batalla, 1982; Las virtudes del pájaro solitario, 1986 – autobiografie grotescă cu arhitectură fragmentară; La Cuarentena, 1991 – un protest împotriva războiului din Golf, La saga de los Marx 1993 – despre căderea Zidului din Berlin şi dispariţia Uniunii Sovietice; El sitio de los sitios, 1996 – se referă la genocidul poporului bosniac şi fragmentarea Iugoslaviei; Las semanas del jardin, 1998; Carajicomedia, 2001; Pájaro que ensucia su propio nido, 2001; Telón de boca, 2003.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara