Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Un grătar pentru Europa de Mircea Mihăieş

E sfârșit de iulie, e cald și va fi și mai cald. Iată-ne cu bagajele făcute și cu actele de drum pregătite. De când e finalizată secțiunea Timișoara-Nădlac a autostrăzii, lucrurile s-au simplificat: într-o oră suntem la graniță. La singura graniță care mai amintește de divizarea continentală. Odată intrat în Ungaria, poți să-ți pui documentele în geantă. Sunt puține șanse să fii oprit de controlori, polițiști ori jandarmi. Și totuși, o ultimă privire asupra realităților imediate îmi stârnește o meditație amară: țara s-a schimbat, oamenii, ba. În drum spre ghereta vameșilor români se declanșează o bătălie cruntă pentru un culoar avantajos: depășiri agresive, priviri încruntate, scrâșniri din dinți, sudalme sotto-voce, în fine, tot arsenalul bunului român participant la trafic. Și asta nu doar pentru a câștiga un minut-două, ci și pentru a-ți arăta că e mai tare decât tine.
N-au dispărut, nici în vremea concediilor, neobrăzarea și nesimțirea agresivă. Plecarea spre Vest continuă să fie la fel de precipitată ca fuga din Saigon. Vilegiaturiștii români își clamează isteric dreptul la libertate. Dezertează spre Occident ca și cum, brusc, ar fi rămas fără aer, ca și cum cineva ar fi îndreptat spre ei mitraliera. Panica e fără rost: și grănicerii, și vameșii au ajuns la un nivel de profesionalism și politețe ce ar merita să devină modele și în alte instituții ale statului.
Anul acesta, n-am mai avut parte, pe mica plajă din Franța pe care o frecventăm de câțiva ani, de imaginile, vag terifiante, de anul trecut. Atunci, am fost șocat de patrularea non-stop a trupelor speciale, înarmate până-n dinți. Acum i-am văzut doar o singură dată, pe biciclete, cu pistoalele în tocuri. Fie nivelul pericolului era scăzut, fie francezii s-au resemnat. Ce e drept, în perioada petrecută acolo nu s-a semnalat nicio tragedie.
Înainte de a reveni la români, aș mai menționa un lucru. Informațiile pe care le primim în țară despre scena publică și politică internațională provin, de regulă, de la agenții de știri și canale de televiziune cu o doctrină extrem-stângistă, precum BBC, CNN ori ziare cândva prestigioase ca „Le Monde”, „New York Times”, „Washington Post” etc. Or, fiind în străinătate, am avut acces la surse de informare diferite, de la media locală până la ziare și reviste naționale extrem de populare, „La Croix”, „Le Figaro” și „Le Figaro Magazine”. Ele sunt însă arareori menționate în afara Franței. Poate pentru că dau și alte informații decât cele pompate de agenda multiculturalistă. Niciuna din sursele monopoliste n-a citat, de pildă, o declarație a generalului italian de aviație, Vincenzo Santo, fost numărul doi în trupele NATO din Afganistan. Parcurgând articolul ce-i este dedicat în „Le Figaro Magazine” din 4 august, te trec frisoanele.
Generalul Santo nu e nici pe departe un militarist imperialist agresiv. Cariera lui a fost fără reproș. Vorbind despre cei 90 000 de imigranți ilegali care au pătruns în Italia în primele șapte luni ale anului 2017, generalul e de părere că acest lucru a fost posibil datorită iresponsabilității guvernului italian. „Avem mijloacele de a controla coastele libiene, fără a pune piciorul acolo”, susține generalul. „Canalele migratoare care ne privesc converg spre Tripoli: pe de o parte, dinspre Fezzan, pe de alta, traversând regiunea sud-orientală libiană și apoi de-a lungul coastei Ajdabiya. Zona ce trebuie controlată este mult mai restrânsă, în pofida a ceea ce se afirmă. Ar trebui început prin blocarea navelor ONG-urilor, pentru a fi împiedicate să intre în apele libiene; apoi, ar trebui să ne trimitem forțele speciale pentru a-i lovi pe traficanți chiar la ei acasă, pentru a-i captura și a-i transfera în închisorile noastre.”
Am tresărit văzând, într-o asemenea declarație, două cuvinte: ONG-uri și traficanți. Ce caută ele într-o chestiune statală, precum cea legată de refugiații de război?! Nu cred în teoriile conspirației, dar dacă informațiile sunt reale e posibil să ne aflăm în fața uneia dintre cele mai grave operațiuni subversive în care sunt amestecate, de-a valma, guverne, ONG-uri, organizații de tip mafiot și rețele clandestine de trafic internațional. Suntem, cu alte cuvinte, departe de compasiunea pe care, uman, o datorăm victimelor persecuției și războiului.
Să revin însă la români. Adevărul e că, în afara câtorva prieteni și-a unor prieteni ai prietenilor, nu prea i-am întâlnit. Parcă și la Marsilia numărul cerșetorilor noștri s-a micșorat — am văzut, în schimb, mult mai mulți arabi care stăteau cu mâna întinsă. Și totuși, două secvențe mi-au rămas în memorie. Și cred că nu se vor șterge ușor. Cea dintâi are drept decor spațiul de odihnă al autostrăzilor din Italia. Le cunoașteți: încăpătoare, dotate cu benzinării, restaurante, bănci, dușuri. Adică tot ce trebuie pentru a domoli revolta contra taxelor exorbitante ale autostrăzilor. Îi laud în gând pe cei care-au avut ideea de a construi astfel de mici orășele în pustiul parcă nesfârșit al asfaltului. Oamenii intră și ies din clădirea principală, vorbesc la telefon, fac exerciții de „dezmorțire” după orele petrecute la volan. În partea stângă, rezervată TIR-urilor, un autocamion uriaș, cu număr de înmatriculare românesc, ocupă o bună parte a zonei de refugiu.
Nu asta ar fi problema, loc este berechet. Privirile tuturor sunt însă atrase de ceea ce se întâmplă lângă gigantica roată din față, stânga. Șoferul, în pantaloni scurți și cu o batistă mare legată pescărește pe cap, tocmai montase un grătar, alimentat de o butelie de gaz, pe care sfârâiau, zglobii, vreo duzină de mici. Fumul înecăcios și mirosul pătrunzător s-au răspândit cu viteza fulgerului. În câteva minute, zona s-a transformat, spre satisfacția zgomotos exprimată a grataragiului (plescăituri, chiuituri, fluierături) într-o anexă italiană a faimosului centru culinar „La Cocoșatu”.
Pe a doua am surprins-o (sau, mai degrabă, m-a surprins) chiar pe plaja din La Ciotat. Era spre prânz, lumea se cam pregătea să plece, alungată de razele fierbinți ale soarelui. Mai întâi i-am auzit, indistinct, dar inconfundabil, pălăvrăgind agitat. Când m-am ridicat în capul oaselor, s-a risipit orice îndoială. Erau de-ai noștri: o mamă scundă și îndesată, încărcată cu bagaje ca un cuier, de care mai atârna și un copil smiorcăit de vreo 2-3 ani. Trei-patru pași mai în față, cu un facies chinuit, croindu-și drum printre saltelele și umbrelele de plajă, un tip suplu, vag roșcat, cu fălcile strânse, privea cu dușmănie spre mare. Lângă el, longilin, cu o expresie ce nu denota bună dispoziție, celălalt copil al familiei, de vreo zece ani.
Bărbatul și-a lepădat din mers borseta (era singurul obiect pe care-l avea asupra lui, în afara costumului de baie), continuându-și drumul spre apă. Fiul cel mare îl urma, pășind ca un cocostârc. Între timp, femeia scutura energic prosoapele, discutând cu cel mic, care începuse să răcnească: voia și el în apă. Cu un calm imperturbabil, mamagospodină a clădit un fel de bivuac, și în timp ce-l dezbrăca de haine pe copil, i-a spus: — Ai răbdare, intri și tu. Ei se grăbeau pentru că le trebuia tare să se pișe!
Totul, cu cel mai normal ton din lume, ca și cum omenirea asta ar fi făcut de milenii și milenii: să se pișe în Mediterana! Nu mi-am mai luat ochii de la ea: era sprintenă, harnică, metodică. Ma cucerit însă atunci când, renunțând la rochia largă, a rămas în costumul negru de baie. Chiloții se străduiau, fără succes, să-i acopere formele generoase. În schimb, pentru a spori misterul, sutienul avea franjuri...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara