Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un graur la Bucureşti – Utopie neagră de Ioana Pârvulescu


Din ce e făcut un oraş ? Din piatră de construcţie, ciment şi asfalt, din oameni şi mişcări, din vehicule, din monumente şi pieţe, din cerul care e îndeobşte ascuns sub pîclă? Din lumină electrică şi apă curentă? Din imagini de album, din contraste pitoreşti care se dau, gratuit sau la preţuri pipărate, vizitatorilor străini? Din evenimente care apar pe prima pagină a gazetelor şi din fragmente dezordonate de viaţă personală? Din gunoaie, gunoaie şi iar gunoaie? Din negocieri, declaraţii, explicaţii şi afirmaţii? Din mărfuri expuse opulent în lanţuri de magazine?

Există, fără îndoială, mai multe oraşe în fiecare oraş mare: oraşul celor cu casă şi al celor fără acoperiş deasupra capului, oraşul profesorilor şi cel al poliţiştilor de la circulaţie, oraşul de zi şi cel de noapte, cel ştiut şi cel misterios. Bucureştiul, numit cîndva la plural, Bucureştii, nu face excepţie. Dintre toate oraşele închise între zidurile nevăzute ale Bucureştiului de azi cel mai urît este, fără îndoială, oraşul de zgomote.

Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, domnul François-Marie Arouet, mai cunoscut sub numele de Voltaire, se plînge deja de zgomotul infernal al Parisului. Un secol mai tîrziu, urechile lui Hugo şi ale contemporanilor săi suportă zi de zi vacarmul ameţitor al capitalei, oraş-lumină, dar şi oraş-gălăgie. Din momentul în care ziarele anunţă ŕ la une veşti alarmante cu privire la sănătatea lui Victor Hugo, în mai 1885, strada pe care locuieşte este acoperită cu paie, pentru ca huruitul făcut de roţile trăsurilor şi pocnetul metalic al potcoavelor să nu tulbure odihna bolnavului. Poate că, trăind între vocile neauzite ale personajelor şi în liniştea plină de viaţă a cărţilor, scriitorii sînt mai sensibili la agresivitatea sonoră a marilor oraşe. Dar, pe măsură ce trece timpul, iar progresul tehnic creează noi variante de zgomot, asaltul buruienilor auzului este tot mai concertat şi firavele noastre fire de linişte înflorită sînt atacate, invadate, distruse. Tortura sonoră se diversifică de la o clipă la alta şi nimeni nu-i mai poate scăpa.

Se pare că există o pasăre capabilă (şi mai ales dornică) să imite ciripiturile şi trilurile oricărei specii de cîntătoare din vecinătatea ei. O imitatoare de geniu, un fel de poetă specialistă în parodii sau doar un epigon al maeştrilor pădurii, o decadentă sau o postmodernistă talentată. Este vorba de graur. Oamenii se războiesc cu graurii pentru că dau iama, în stoluri mari, în vii şi livezi. Cam obişnuiţi să profite de pe urma creaţiei altora, ca toţi postmodernii, ei mănîncă pe-nfundate struguri şi prune, evitîndu-le însă, cu lăudabilă grijă ecologică, pe cele stropite cu chimicale.

Mai nou, scria în revista din care am aflat aceste amănunte, graurii au început să imite şi fragmentele muzicale de pe telefoanele mobile ale excursioniştilor. Întrebîndu-mă dacă nu e cumva o glumă, am luat din raftul cel mai de sus al bibliotecii mele Scrieri alese de Odobescu şi am recitit la repezeală paginile dedicate de el graurilor, personaje culturale încă de la Martial, Dante şi Buffon. Or, totul se confirmă: şi Odobescu vorbeşte despre talentele multiple "ale acestui interesant neam de păsări" pe care, dacă le trimiţi la pension "învaţă franţuzeşte, pronunţînd gras litera r, întocmai ca la Paris". Buffon, zice Odobescu, "a auzit grauri vorbind nemţeşte, latineşte şi elineşte". Aflînd că graurii vizitează periodic oraşele, preferîndu-le pe cele italiene, Roma, Florenţa sau Pisa, încă o dovadă a chemării lor artistice, mi-am închipuit un graur ghinionist poposit la Bucureşti în septembrie 2004, poate chiar pe balconul meu, însoţindu-mă apoi pe traseele zilei, un graur pe care obligaţiile profesionale ale speciei îl pun în situaţia de a imita toate creaţiile sonore ale oraşului nostru. Nu sunete şi melodii, ci zgomote şi cacofonii.

Fiind o perioadă de reamenajări ale apartamentelor din blocuri şi a instalării de centrale termice (ceea ce presupune şi desprinderea vechilor calorifere) ziua începe cu ciocănituri în ţevile metalice, peste care năvăleşte un zuzuit de freză sau de bormaşină gigantică. Pereţii camerei vibrează cînd în duet, cînd în cvartet, iar cafeaua din ceaşcă mi se încreţeşte o dată cu timpanul. După acest debut în forţă, tot ce urmează nu poate fi decît gîdilătură sonoră. Bubuiturile vin de la etaje diferite, uneori sincronizate, alteori dîndu-şi prioritate, în funcţie de registru, ca boxele din sălile de cinema de la Moll. Nu aud telefonul şi-mi dau seama că a sunat abia după ce văd beculeţul roşu clipind, semn că am un mesaj. E bine că simţurile noastre se completează reciproc şi, cînd unul e în suferinţă, celelalte compensează. După două ore de zgomote amplificate şi intersectate, îmi spun că orice fel de intenţie, fie ea intelectuală sau gospodărească, este zadarnică şi plec de acasă coborînd în fugă cele 6 etaje, pentru că liftul e ocupat cu transportul materialelor. Pe paliere zac vraişte căzi, chiuvete, uşi scoase din ţîţîni, saci de ciment, grinzi şi ţevi. Cum camerele din blocul nostru sînt, indiferent dacă le măsori cu metrul, cu pasul sau cu ochiul, neîncăpătoare, meseriaşii au luat în stăpînire şi coridoarele. E bine, se construieşte, devenim mai civilizaţi.

Jos, lîngă Piaţa Iosif Sava dau, dacă o iau la stînga, de un pickhammer care te răsuceşte pe lamele de burghiu ale bîrîitului său, dacă o iau la dreapta, de o casă pe jumătate desfăcută, cu zgomote mai înăbuşite, dar praf mai mult. Aleg a doua variantă. Mă îndrept spre bulevard şi, un timp, merg pe nişte străzi unde noţiunea de "freamăt" sau de "murmur" al străzii nu şi-a pierdut încă sensul: pot auzi tocurile onomatopeice ale muzelor poeţilor bucureşteni (a se reciti Cărtărescu) sau chiar scuturatul din aripi " zbrr-zbrr " ale vrăbiilor care fac baie în băltoace, neam cu care de altfel graurii convieţuiesc paşnic.

Pe bulevard larma e din nou de nesuporat: motoare ca de formula I şi frîne care-ţi dau fiori, un soi de aspirator sonor continuu care te ameţeşte, a cărui vrajă rea nu e ruptă decît de cîte un claxon cu efect de împuşcătură dintr-un thriller american. De altfel, strada e un thriller: oameni care merg dezlînat şi dau peste tine, maşini care lasă în urmă valuri de toxine, automobile cu boxe performante şi cu başii ieşiţi în afară, cîte un biciclist sau un tînăr cu role, pe contrasens, ca-ntr-un sport extrem, trotuare ocupate pînă la zid de vehicule, poluare de toate felurile, olfactivă, sonoră, cinetică, vizuală. Frînturi de dialog şi monolog de roman joycean:"asta da, nesimţire! "dolari, adică nu, euro" am scăpat"cretin"e dată dracului" i-am zis eu" Un zgomot de coardă ciupită pe care nu-l pot identifica. Înjurături. Claxon. Sirenă de salvare. Frîne. Scîrţîit. Intru într-o clădire. Şi aici se lucrează, şi aici praful e de un strat.

Revin acasă, cu gîndul de a recupera ceva din ziua pierdută. Seara se lasă în ciocănituri care au ceva de cod morse sau de dans ritual african, cu tobe. Din cînd în cînd zuzuitul frezei, zornăitul ferestrelor. S-a pornit şi vîntul. În curtea interioară se aude o ceartă aprigă, ţipete, farfurii sparte. O alarmă obsedantă, cinci minute. Un soi de huruit periodic, ca un sforăit de uriaş, întretăiat în manele. După 8 seara se potolesc zgomotele constructorilor, încep televizoarele date la maximum, astfel că poţi şti cu exactitate audienţa de pe fiecare post. La miezul nopţii artificii, ca împuşcăturile de lăsata-secului, după ora 1, numai cîinii comunitari cu lătrături şi cu urlete de urît şi de-ntristare. La 6, matinale, ciorile sparg tăcerea nopţii luîndu-şi zborul cu ţipete negre din platanii de la marginea parcului. În oraşul asurzit, începe o nouă zi. Bucureştiul pîrîie ca un pepene copt, cînd îl tai.

În mai puţin de o săptămînă, graurul ar muri, cu siguranţă, dintr-o acută criză de creaţie sau dintr-una de identitate. Ceea ce la toţi artiştii adevăraţi este cam acelaşi lucru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara