Probabil ca, din cînd în cînd, ceva din sa­mînta de rebel al lui Gogol rodeste si în alti rebeli. De ori­unde si de oricînd. El a fost un nesupus fata de aroganta si mitocanie si, în general, fata de aerul statut si absurd al puterii. În anumite momente, lumea aceea a lui, pe muchie de cutit, devine aiuritor de prezenta la intersectia cu realitatea cruda.

Si asta, poate, cînd ai contact cu iesirea din matca a prostiei, a trufiei, a minciunii si lingusitoriei, a urîtului cotidian ce topaie agresiv peste limitele bunului-simt, peste nervi, peste minti, peste mari si peste tari.
Tablourile de grup ale lui Gogol din „Revizorul” sînt imaginea semnificativa a unei societati mîncate de depravare, josnicie, nimicnicie. Fiecare voce de acolo nu face decît sa întareasca sunetele unui cor de jalnice fete, alienate, iesite parca din timp sau, mai degraba, uitate de el. Fasonul puterii dezvoltate în afara unui sistem, asa cum este cazul societatilor recente, ca a noastra, dezvolta cele mai fabuloase anomalii, cele mai abjecte devieri de la norma fireasca a relatiilor între oamenii cu functii si restul populatiei. Ce se pierde cu dezinvoltura din vedere este tocmai raportul de supunere. Functionarii si cei alesi sînt în slujba cetateanului si nu viceversa. Nemernicia celor care conduc o gubernie ratacita prin Rusia nu este inventie pura a scriitorului. Uneori, imaginatia autorului este pusa la pamînt de disponibilitatea de a inventa tertipuri si trucuri fel de fel a oamenilor care formeaza puterea. Cît de mica, dar putere sa fie! Nu cred ca lucrurile s-au schimbat decisiv, experienta fiecaruia dintre noi ne face sa zîmbim amar la atîta batjocura cît înghitim zi de zi.

Am vazut spectacolul lui Horatiu Malaele cu „Revizorul”, de la Teatrul de Comedie de doua ori, prinzînd toate variantele de distributie. Ma simt legata într-un mod special de creatorii acestui spectacol care creeaza simplu o atmosfera acuta, aceea a unei tensiuni în echilibristica, a unui balans continuu pe sîrma, la mare înaltime si fara plasa de protectie jos: Horatiu Malaele, Lia Mantoc si Dorina Crisan Rusu. Rîndurile de aici nu sînt propriu-zis o cronica, ci acelea în care confesiunea mea legata de „Revizorul” îsi face loc spre cititor, spre cei care iubesc teatrul si umplu salile la refuz, pe orice vreme. Am vazut mai întîi varianta prima, aceea cu {tefan Banica jr. în Hlestacov si cu Dragos Huluba în Osip, servitorul lui. Cred ca acesta este un rol mare pentru orice actor care pretuieste profesiunea sa. Un rol rîvnit, dificil, deloc lipsit de capcane, de sabloane. Interpretarea lui {tefan Banica mi s-a parut extrem de corecta, de ancorata în gîndul regizoral al lui Malaele, fara accente mai clare, însa, nici în registrul dramatic, nici în cel ludic. Este o interpretare în care actorul nu se arunca, nu-si asuma riscuri de nici un fel, ci este mai degraba prudent. Ga­sesc bine de tot con­turata relatia de com­­pli­ci­tate cu Osip-ul lui Huluba, o relatie frumoasa pe scena, de sustinere reciproca parca si dincolo de cele doua personaje. Jocul de priviri, tacerile, mimica unuia sau a celuilalt sînt bine de urmarit si atunci cînd nu au neaparat replica, cînd fac un comentariu mut si expresiv a ce se rosteste pe scena. În versiunea aceasta, doua sînt dominantele spectacolului: George Mihaita în rolul Primarului – un rol de marca în cariera sa, de cotitura, într-un fel – si Grupul notabilitatilor. Imaginea unui gri apasator, din costumele Liei Mantoc în special, impregnat de sunete stranii, stridente sau foarte triste gasite ca niciodata pîna atunci, atipic pentru Dorina Crisan Rusu, miscarile si mimicile fiecarui actor din grup, infinite parca în expresivitatea lor, îmi revin mereu.

Am vazut „Revizorul” a doua oara de curînd. În sfîrsit! Într-o duminica cumplit de geroasa, cu un cer sticlos din care curgeau, bizar, fulgi de zapada. Am stat o vreme pe strada, înainte sa intru. Îi priveam pe spectatori cum vin bucurosi, ca la o întîlnire amoroasa. Ascultam la difuzoare, pe-nserat, slujba murmurata de la biserica din preajma. Vedeam prin ferastruicile mici lumina calda a lumînarilor. Puteam sa fiu oriunde pe lumea asta!... Era ceva misterios, tainic si bun în acest peisaj...

Formula cu Horatiu Malaele în Ivan Alexandrovici Hlestacov mi se pare ca redefineste, pentru spectacol, pozitia acestui functionar din Petersburg, toata farsa lui, proportiile ei, relatia cu Primarul – momente de maiestrie între cei doi, de un profund dramatism, cu spirit ludic fantastic pe care si Malaele, si Mihaita îl pun, altfel, la bataie, cu subtile accente pe un anumit cuvînt în replica, cu un joc continut si consistent chiar si cînd nu vorbesc, ci doar se privesc, se tatoneaza, îsi calibreaza pozitiile – si relatia mult mai pregnanta, la scara mare, atît cu Grupul ca personaj, cît si cu fiecare membru al ei în parte. Se dilueaza cumva Osip-ul lui Bogdan Cotlet. Sugestia de farsa, de teatru popular, de un fel de teatru-n teatru gata sa o ia altundeva de la capat cu aceeasi mizanscena – planul înclinat, podiumul simplu din scîndura sustine minunat ideea regizorala teribil de inspirata pentru jocul diabolic al oricarei forme de putere. Puterea nu este doar a Primarului fata de functionarii sai, si mai putin ai guberniei. Ea este confiscata o vreme de Hlestacov, `nvestit din­-
tr-o suita de neîntelegeri cu o functie care suceste mintile tuturor, ba chiar si pe a lui. Si Primarul si, mai pe urma Hlestacov, jongleaza cu puterea în maniere diferite, amplificînd fiecare moduri diferite si infinite de a umili, de a-i înjosi pe ceilalti, pe supusi, de a-i culca la pamînt si de a freca pantofii de hainele supusilor libidinosi. Gloata are doi stapîni acum. Doar ei au apucaturi diferite în a terfeli. Restul ramîne neschimbat în spectacolul lingailor deformati de greutatea burtilor grotesti, de cenusiul amorf, tern în care îsi tîrasc, ca sobolanii, existentele. Frica schimonoseste. Este impresionant cum fiecare actor poate sa prinda atîtea fete de mirare, de tradare, de abil învîrtitor de perii si periute, de perplexitate. {i Valentin Teodosiu, si Ion Chelaru, si Eugen Racoti, Petre Dinuliu, Gheorghe Danila, {erban Georgevici. {i componenta feminina a „papusilor” rusesti, un contrapunct în spectacol, singurele pete de culoare, mînuite cu haz de Virginia Mirea si Delia Seceleanu.

Horatiu Malaele are în structura sa ceva din Birlic, din Toma Caragiu, marii nostri actori de comedie. Sau din Chaplin, bietul farseur vesel si trist, cu joben, mustacioara si botine roase care priveste cu ochii mari, rotunzi, toate nazdraveniile lumii. {i pune si el umarul sa le sporeasca numarul si nastrusnicia. Din nimic, dintr-un gest facut cînd te astepti mai putin, se rastoarna o lume pe scena. Nu doar situatiile, ritmurile, felul în care se rîde sau se tace sau se priveste. Cu un mi­nim de miscari, de pasi, de gesturi, mizînd enorm pe ce se gaseste si dincolo de mas­ca/masti, Horatiu Malaele îi da o bogatie fantastica de chipuri, de ipostaze lui Hlestacov al sau. Imagini antologice într-o cheie comica sau trista, melancolica (mo­mentul din acel aparté pe care îl are cu Bobcinschi si Dobcinschi), scene ca un flash, ca într-un stop-cadru, cascadele de gag-uri, masura care îi sta prin preajma ca sa nu strice mecanismul fin al comediei, în toate îl regasesc pe Horatiu Malaele acela subtil si puternic. Spectacolul sau devine mai greu,iar jocul pe muchie de lama de care aminteam, mai taios, mai cinic.