Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Un eveniment ieşit din comun de Pavel Şuşară


Voind să marcheze, în 2001, împlinirea a nouăzeci de ani de la naşterea lui Ion Ţuculescu, pictoriţa Eugenia Iftodi a expus din arhiva proprie, pentru prima oară, la Muzeul Literaturii Române, fotografii, documente şi desene ale marelui pictor, împreună cu un număr important de lucrări de pictură al căror statut este absolut unic în întreaga noastră cultură. Pe scurt, este vorba despre acele lucrări pe care, cu patruzeci de ani în urmă, în chiar anul morţii pictorului, Eugenia Iftodi le-a realizat împreună cu }uculescu. Acum, după trei ani de la acel eveniment cu totul ieşit din comun, pictoriţa a făcut un pas decisiv către consacrarea publică şi valorificarea culturală a acestui patrimoniu cu totul sigular: a donat lucrările Muzeului Naţional de Artă şi a editat un catalog/album exhaustiv, evocator şi analitic. Expoziţia s-a deschis recent în sala Kretzulescu a Muzeului, iar lucrările în spaţiul cărora s-au întîlnit doi artişti cu un profil ireductibil şi-au început deja un nou destin, şi anume cel instituţional. Cine vrea amănunte despre această experienţă artistică şi umană are la îndemînă şi cartea pe care Eugenia Iftodi a publicat-o acum cîţiva ani (În preajma lui }uculescu, fără editură, f.a.), o carte-jurnal în care planul creaţiei şi acela al teoriei şi filosofiei artei absorb, pînă la voalare, planul existenţei nemijlocite.

Lucrările care au rezultat din această experienţă sau, mai exact, în urma acestui experiment, îl implică pe }uculescu în forme şi în proporţii diferite, în cazul în care judecăm implicarea ca pe un act nemijlocit, mecanic, şi în mod constant şi profund dacă această implicare este privită ca transfer de energie, ca formă de sugestie şi de contagiune spirituală. În ceea ce priveşte implicarea directă, acţiunea sa are mai multe trepte; unele lucrări sînt doar dirijate de către }uculescu prin indicaţii tematice şi prin sfaturi tehnice de ordin general, altele sînt supravegheate în detaliu, prin indicarea unei culori anume sau a unui anumit semn grafic, iar, în al treilea caz, intrevenţia marelui pictor este directă şi decisă, însă într-un cu totul alt registru decît acela în care intervine profesorul care face corectura. }uculescu nu corijează, ci precizează, el nu intervine, ci participă. Uneori el chiar îşi însuşeşte profund aceste lucrări, semnîndu-le, în condiţiile în care, în mod curent, nu se prea omora nici cu semnarea propriilor lucrări. Dacă această participare directă poate fi cuantificată prin mărturiile Eugeniei Iftodi şi descrisă cu oarecare exactitate, participarea cealaltă, prin inducţie şi prin contagiune, rămîne de stabilit prin lecturi şi prin analize de imagine mult mai elaborate. Dar pentru a înţelege exact natura acestui parteneriat în creaţie, elementele definitorii ale acestei sinteze artistice atît de neobişnuite, este absolut obligatorie o rememorare a profilului artistic şi psihologic al celor doi pictori. Aşa cum bine se ştie, }uculescu este un pictor temperamental, un caracter exploziv care nu-şi propune să definească forme, să stabilească repere într-o realitate identificabilă, ci doar să vehiculeze forţele stocate în acele modele care se dezagregă în chiar clipa luării lor în posesie, să transmită privitorului, la celălalt capăt al firului, încordarea şi pasiunea elaborării şi să transforme structurile materiei, ca în cunoscutele imploziile astrale, în enorme emisiuni de energie. Suportul şi vectorul acestei energii este culoarea, înţeleasă în mod complex, atît ca substanţă, ca pastă, cît şi ca ton. Ca viziune artistică şi ca temperament, Eugenia Iftodi se situează exact la polul opus. Elevă a lui Tonitza, dar andreesciană ca alcătuire sufletească, pictoriţa are vocaţia monumentalităţii în relaţia directă cu forma plastică, iar în plan afectiv ea percepe continuu chemările unei melancolii surde. În mod obiectiv, întîlnirea ei cu }uculescu în acelaşi spaţiu al creaţiei era nu doar improbabilă, ci şi fatalmente nefuncţională. Ca modele pure, ca manifestări absolute şi, evident, abstracte, ei se înscriu în acea complementaritate mitică a diurnului cu nocturnul, a solarului cu selenarul, a masculinului cu femininul, a sudului cu nordul, a sicităţii cu umidul, a dionisiacului cu apolinicul. Intersecţia lor pe un traseu simbolic, înţeles şi el tot ca o reprezentare ideală, ar fi trebuit să reitereze cunoscutul scenariu al lumilor incompatibile de tip Riga Cripto şi lapona Enigel. Numai că în viaţa concretă, inclusiv în aceea a formelor simbolice, faptele nu urmează întocmai, iar, uneori, chiar deloc, predicţiile teoretice şi schemele prestabilite. În urma întîlnirii dintre Eugenia Iftodi şi Ion }uculescu nu numai că nu a dispărut, conform cutumei mitice, nici unul dintre ei (sau, altfel spus, în pofida aceloraşi modele culturale, au dispărut amîndoi), ci s-au redistribuit, ca într-o adevărată procreaţie, într-o a treia existenţă, de bună seamă şi ea simbolică. Lucrările realizate împreună sînt, în forma şi în esenţa lor, opera unui alt autor, solidă şi coerentă în construcţie şi în limbaj care, prin transmisie genetică directă, a moştenit atît exploziile şi cruzimile cromatice ale lui }uculescu, dar ale unui Ţuculescu încărcat de penumbre, cît şi viziunile monumentale şi hieratice, chipurile în efigie, ale Eugeniei Iftodi. Acest al treilea pictor are un aer exotic, comprimă spaţiile, devoalează ritualuri uitate şi priveşte, cu un ochi atent, cînd jucăuş, cînd reflexiv, direct în ograda postmodernităţii. Şi dacă stăm să ne gîndim bine, avea şi destule argumente, pentru că acum patruzeci de ani eram deja exilaţi din istorie, trăiam, adică, direct în postistorie, iar prin distrugerea industriei antebelice, atît cît a fost ea, trăiam plenar şi în postindustrialism.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara