Numărul curent: 50

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Un eveniment editorial de Z. Ornea




E. Lovinescu si-a tinut un jurnal (el îl numea "Agendă") al cenaclului "Sburătorul". La început în 1923 si-a făcut însemnări pînă tocmai în 1943, anul cînd boala, împresurîndu-l, l-a luat dintre cei vii. Jurnalul acesta al unui cenaclu (la "Junimea" s-au întocmit, cîtiva ani, scurte procese-verbale de sedintă redactate mai ales de Xenopol) n-ar fi văzut niciodată lumina zilei dacă fosta sa sotie, dna Ecaterina Bălăcioiu, nu l-ar fi salvat, îmbrăcîndu-se, la propriu, cu acele caiete sub rochie pe care le-a transportat la Legatia Frantei din Bucuresti (prin 1952-1953) si, de acolo, ajungînd la Paris, în posesia dnei Monica Lovinescu. Distinsa posesoare a caietelor, le-a dactilografiat si, însotindu-le de o copie xerox după originale, au ajuns la Editura Minerva. Asta nu înainte ca dna Gabriela Omăt să le fi colationat cu originalul, tot la Paris, prin 1990-1991. Primul volum al editiei a apărut în 1993, al doilea în 1996 si, acum, în 1999 după un alt lot de trei ani, a apărut, în sfîrsit, al treilea volum. Tinînd seama că, astăzi, prin al treilea volum al editiei s-a ajuns cu materia la sfîrsitul anului 1932 înseamnă că mai sînt încă de publicat însemnările unui deceniu întreg, deci mai e destul pînă departe. Nu vreau să fac din această constatare (o benignă judecată de realitate) un repros. Pentru că cine citeste acest singular jurnal are a spune că fără înzestrarea însemnărilor, adesea critice, cu un corpolent aparat de note si comentarii, care explică sensurile toate (chiar cele ascunse), întelesul lor rămîne o enigmă. De aceea, tocmai alcătuitorilor învătati ai notelor de la acest al treilea volum dlui Alexandru George si, fireste, dnei Gabriela Omăt i s-a alăturat dna Margareta Feraru. Dezlegat de taină si notatii fugitive bune numai pentru autor, editia jurnalului lovinescian se citeste aproape ca un roman. Si încă un roman palpitant, reconstituind viata marelui critic, care se confunda aproape cu aceea a cenaclului condus de el. Spun viata criticului pentru că însemnările nu se limitează strict la sedintele duminicale de cenaclu, ci si la vizitele pe care le primea, zilnic, după-amiezele (cîteodată si dimineata), din partea unor condeieri (cei mai multi debutanti) cărora le asculta lecturile cu răbdare îngerească, chiar dacă, adesea se demonstrau biete avortoane. Usa casei din strada Cîmpineanu (deocamdată criticul locuia aici) era mereu deschisă si oricine voia trecea fie pentru o convorbire, fie pentru lectură. Cînd oaspetii erau mai de soi (Pompiliu Constantinescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu, Ticu Archip, Jebeleanu, Ion Barbu, generalul Văitoianu etc.) iesea cu cineva dintre ei, la o plimbare prin Cismigiu si, apoi, la masă, la un restaurant stiut sau chiar acasă. Duminica după-amiaza aveau loc sedintele de cenaclu (îi mentiona, scrupulos, pe participanti), se asculta, pînă spre orele zece seara, lecturi, aveau loc dezbateri, adesea încinse si, pentru cină, retinea cîtiva cenaclisti pentru care avea sentimente de stimă. Si totul se petrecea, năucitor de obositor, mereu la fel, în fiecare zi. E, într-adevăr, o existentă dăruită de anahoret. As spune că participantii la cenaclele în perioada surprinsă în acest de-al treilea volum sînt mai putin importanti. Rar poposeau aici Ion Barbu, Camil Petrescu sau Anton Holban. Hortensia Papadat-Bengescu se remarcă prin absentă totală, asemenea Aderca (certat cu amfitrionul). Dar se remarcă prezenta unor noi veniti ca, de pildă, Eugen Ionescu (cu articole care îl iritau pe Lovinescu), G. Călinescu, care si-a citit, în cenaclu, capitole din Viata lui Mihai Eminescu, Jebeleanu încă debutant, premiat pentru placheta de debut si încă altii ca Ieronim Serbu si Dan Petrasincu, cei ce ă împreună cu Horia Liman ă au publicat revista "Discobolul". Astfel încît calificativele "sedintă mediocră", "început tardiv si penibil", "sedintă penibilă" alternau cu cele "sedintă miezoasă", "sedintă laborioasă".

Însemnările acestui al treilea volum al editiei încep cu notatia de la 31 ianuarie 1930: "Ora 6,50 dimineata. Întors de la Paris după o sedere de două luni si o săptămînă. Mă întorc cu patru caiete de memorii antume scrise în mare febră si activitate, dar asupra realizării cîtorva am mare îndoieli, caietul I a trebuit refăcut în întregime". Se adaugă că materia stiută a vol. I din Memorii a fost scrisă (sau rescrisă) în vacanta mare a anului 1931, la Fălticeni. O bună parte a cripticelor însemnări din 1930-1932 sînt ocupate cu receptarea, adesea învrăjbită, a acestor memorii încă neapărute si, apoi, apărute, cu scandalurile iscate. Mai ales cînd a început, în toamna lui 1931, să citească portrete chiar celor portretizati, din al doilea volum al Memoriilor. Camil Baltazar, absent de la sedinte, ascultîndu-si portretul cere modificări. Pompiliu Constantinescu e încîntat de portretul lui Camil Petrescu, probabil, pentru că amîndoi nu-l prea agreau. A găsit greu editor pentru al doilea volum din Memorii (falimentul editorului său Benvenisti s-a petrecut încă în ianuarie 1930, trebuind să apeleze tocmai la "Scrisul Românesc" din Craiova). Pe Camil Petrescu, Lovinescu nu-l agrea, ca om si scriitor, deloc. Că la 18 februarie 1930 nota despre scriitor: "Agresiv, amenintător cu represalii. Extrem de displăcut si încrezut. Îsi recapitulează serviciile. Cum de nu-l dau afară" este, să spun, poate explicabil. Dar acest resentiment n-ar fi trebuit să nască vădită cecitate estetică. Cum de n-a vibrat marele Lovinescu la lectura primului roman al scriitorului Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război? La 8 noiembrie 1930 prozatorul îl vizitează pe critic să afle opinii despre romanul pe care i-l oferise cu dedicatie. Criticul notează: "Am citit o sută de pagini: cugetările sunt de mare platitudine. El se crede ăpenseură ă combate pe Kant (va scrie în nemteste). Maniac!" Probabil că această opinie ă poate mai vătuită ă i-o fi comunicat-o si autorului. Romanul a avut, cum se stie succes si criticul nota că autorul pregăteste a doua editie. Opinia lui Lovinescu, totusi, se pare, s-a mentinut, la fel ca si aceea despre Act venetian (jucat, la Nationalul bucurestean într-un spectacol cu Cruciada copiilor de Blaga), considerat de critic, în jurnal, "penibil ca text, ca joc, ca public. More four!" La asta se adaugă finalul portretului din Memorii II : "Si ar fi si timpul ca omuletul acesta pripit, iritat, pururi grăbit, cu privirea în jos ca si cum ar căuta ceva pierdut, cu podul palmei aprins, incendiat de febre, hîrtogar, plin de talent, dar si de fatuitate, să se oprească din cursa lui frenetică, pentru a se regăsi pe sine si linistea, fără care nimeni nu se poate realiza desăvîrsit". Camil Petrescu, indignat, a replicat cu lungul eseu Dl Eugen Lovinescu sub zodia seninătătii imperturbabile, găzduit săptămîni întregi de-a rîndul, în ăRomânia literară" condusă de Rebreanu, secretar de redactie fiind Camil Baltazar. Eseul i-a făcut destul sînge rău criticului, el considerîndu-l pe Baltazar drept "organizatorul complotului", socotind că astfel, Rebreanu a comis un act de inamicitie, revăzîndu-se, după aceea, întîmplător, pe stradă si comportîndu-se, atunci, poncis. Lovinescu a notat, cu năduf si vizibil indignat, în jurnal, aparitia serialului semnat de Camil Petrescu, văzînd aici, un semn de ingratitudine si inamicitie. Dar n-avea voie irascibilul Camil Petrescu si el la o reactie scrisă? I-a răspuns lui Camil prin pamfletul Vola cacare?, izbutit în sine, dar displăcut ireverentios fată de scriitor. Ba chiar si negativ. La 6 decembrie 1931, la cenaclu, citeste portretele Voronca, Fundoianu. Rezultatul: "Insucces complect! Care e cauza?" se întreba nelinistit criticul. A răsuflat usurat cînd în "Vremea", a apărut cronica lui Pompiliu Constantinescu, recitită în cenaclu, si socotită de Lovinescu "admirabilă". Riscantă, orice s-ar zice, tentativa împlinită a criticului nostru, de a publica, în viată fiind, memorii antume! Reactiile negative au fost inevitabile, desi autorul nostru a notat despre toate articolasele ciracilor săi tineri plasate în diferite gazete.

Al doilea moment esential al acestui al treilea volum din jurnalul "Sburătorului" este episodul romanului Bizu. În iulie 1932 pleacă în obisnuita sa vacantă la Fălticeni. Se înapoiază la 1 septembrie 1932, în care vreme, muncind enorm (uneori cîte 14 ore pe zi) aduce cu sine manuscrisul romanului autobiografic Bizu (refăcut de trei ori). Întîmpină din nou mari dificultăti în găsirea unui editor, aflat la 26 septembrie, în persoana lui S. Ciornei, care la 28 octombrie, îi oferă primele cinci exemplare. Mărturisea, si la aparitia, reală "nesigurantă în valoarea cărtii". Avrea dreptate, cartea prezentată drept roman nu era, atunci, decît un autoportret, ce-i drept foarte izbutit. Astăzi o astfel de scriitură romanescă ar fi perfect acceptată. Nu si în 1932, cînd tipologia romanului era perfect tărmurită, abaterile nefiind îngăduite. Receptarea a fost, în general, negativă. O demonstrau cronicile lui M. Sebastian, Serban Cioculescu, Perpessicius, de abia Pompiliu Constantinescu încercînd o strategie tintind spre favorabil, prin aceea că nu considera cartea un roman ci al treilea volum din Memorii. Criticul devenit romancier a notat în jurnal opiniile din toate aceste cronici (la aceea a lui Cioculescu a conchis lapidar "catastrofală"). Lovinescu a fost atît de descumpănit de calitatea receptării negative a cărtii sale încît a comis imprudenta de a răspunde în numărul de Crăciun al "Vremei" (O scrisoare a lui Bizu, iscălită Anton Klentze), sub forma unei epistole a lui Bizu. Să citez un fragment: "Biata mea viată, în pateticul nimicului e infantil, ca si în seninătatea tragică a resemnării finale a trezit printre penele critice o vie controversă de ordin pur formal: este sau nu este un roman? Deprins de a lucra cu secatorul în materia onestă a planetei si a privi în germene misterul creatiei vietii, să nu crezi că mi-au scăpat elementele multiple ale acestei larme polemice: am izolat si spiritul pur al hartei, prin care calamburgiul se indignează împotriva ăanecdoteiă si smecherul se face că nu întelege, si sticluta de otravă a tînărului de curînd plecat de pe scaunul domniei tale cu nemultumiri eterne si nedumerirea începătorului în fata unei formule neclasate încă, si paupertatea si meschinăria si candoarea". Lovit, criticul nostru reactiona necăjit si chiar caustic.

Mai voiam să amintesc (dar n-am spatiu) cîteva notatii surprinzătoare. Două dintre ele, le pomenesc. La 8 iannuarie 1931 scria în jurnal: "Impresia definitivă că poezia lui Barbu e o mare farsă" (si se afla în foarte bune relatii cu poetul!), ceea ce verifica acele ipoteze că, de fapt, marele critic n-avea antene pentu poezia modernă. Si, în sfîrsit, reactia cel putin ciudată la vestea falimentului Editurii Ancora a lui Benvenisti. Sigur că era si el, personal, lovit în interesele sale de autor de manuale tipărite de editură si voia să-si recupereze debitul devenit insolvabil. Dar procedeul de a lua de la "Educatia Poporului" condusă încă de Rebreanu, bonuri de valoare în lei numai pentru sine, supărat cînd falitul editor cerea, legal, o parte din bani, mi se pare un gest vădit incorect.

Al treilea volum din editia "Sburătorul". Agende literare de E. Lovinescu este, datorită editorilor (Gabriela Omăt, Alexandru George, Margareta Feraru) un mare eveniment literar.

E. Lovinescu, Sburătorul. Agende literare, vol III. Editie de Monica Lovinescu si Gabriela Omăt. Note de Alexandru George, Margareta Feraru, Gabriela Omăt, Bucuresti, Editura Minerva, 1999