Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un eseu sincretic de Constantin Abăluţă

Nebunie, frondă, cabaret Voltaire şi charleston cu măşti africane, trei judecători transformaţi în trei anarhişti, dada şi pateul de carne umană, războiul sfidat de câţiva artişti eliberaţi de orice morală, tinereţe fără frontiere, viaţă ca un şir de insulte adresate tuturor, jocul duplicitar cu utopia comunistă, poezia din cuvinte aruncate-n văzduh, muza întâmplătoare, miza fărâmiţată, gloria răsturnată-n tristeţe, Tzara catoblepas veninos, acel dram de prezenţă-absenţă al celui ce acţionează de dragul acţiunii pure, l’éternel retour maniacal, emblematic, sfârşit fără final, dada rădăcină fără scop, degringoladă la purtător, văzduh caritabil al profeţiilor, fantoşe interşanjabile dintr-o iubire pierdută pe drum, tot ce nu e acolo unde totul poate fi, e un regret în drama aceasta a mişcărilor ce nu-şi propun decât să stârnească viitoarele gesturi ale constructorilor, e şi drama judecătorilor ce condamnă acele lucruri condamnabile pe care le-au încercat şi ei cândva şi pe care le-au uitat, e intrarea în neant pe sub poarta sărutului, e gustul de farsă al oricărei vieţi „povestită de-o străină gură”.

Aceasta ar fi stenograma emoţională transcrisă după vizionarea spectacolului „Tzara arde şi dada se piaptănă” al Teatrului Naţional din Cluj, găzduit de boema locaţie bucureşteană ce poartă numele de un teatru. Spectacol – Doamne ! – ireproductibil în cuvinte. Ca o bucată de meteorit pătrunsă prin efracţie în sală, pulsând şi scăpărând acolo printre spectatori. Meteoritul, cum se ştie, este un conglomerat de materii care au fuzionat în condiţii speciale. Asemeni lui, acest spectacol este rodul unei inspiraţii colective, se simte concepţia afină care leagă actorii de regizor, de scenograf şi costumier, de autorul scenariului, de cel ce a mixat imaginile cinematografice, spiritul de „happening” îi animă pe toţi, profesionalismul se joacă d-a intuiţia genuină, tresăririle de umor, burlesc, groază, stupoare se întrepătrund făcând sensibilă ideea viscerală de neconformism a tinerilor zurbagii ce-au inventat un curent atât de paradoxal încât traduce shakespeariana întrebare „A fi sau a nu fi” prin infantila repetiţie DaDa.

Cele trei planuri ori ipostaze actoriceşti, savant alternate, favorizează un ritm alert care ţine spectatorii cu sufletul la gură, îngăduindu-le să prindă ceva din ceea ce trebuie să fi fost descreierarea fenomenului dada. Cei trei judecători cu care începe stectacolul îşi lasă în scurt timp întrebările incomode şi perucile demodate în culise, şi-n locul lor izbucnesc impetuoşii corifei-dada în carne şi oase (întrupaţi de actorii Rareş Stoica: Marcel Iancu, Cătălin Codreanu: Hugo Ball şi Cristian Grosu: Richard Huelsenbeck) care, din când în când fac slalom între momentul prezent şi iluzia filmată a Cabaretului Voltaire, pur şi simplu dispărând din scenă şi insinuându-se în tremuratele imagini alb-negru de acum o sută de ani. Lor li se adaugă cuplul Tzara – Maya (Filip Odangiu – Ştefana Pop- Curşeu), aceasta din urmă, interpretând şi alte personaje episodice.

Un sincretism simbolic, infiltrat secvenţă cu secvenţă, face ca tensiunea spectacolului să crească pe măsura derulării firului prezent-trecut. Iar prefigurarea viitorului sub forma judecării imanente a lui Tristan Tzara tocmai de către cei trei comilitoni cu peruci alternative şi amintiri inavuabile face ca sfârşitul aventurii să împrumute aceeaşi aură arbitrară a imprevizibilităţii realului. Condamnarea lui Tzara? Pentru că a inventat ceva nou? Pentru că a sfidat burghezia? Pentru că nu s-a dus la război, păcălind comisia medicală? Pentru că a cochetat cu comunismul chiar în momentul revoluţiei din Ungaria? Îşi mai aduce cineva aminte că este un mare poet? Aşa că, aflând sentinţa capitală, Tzara este cumva îndreptăţit s-o întâmpine cu insanităţi: se dezbracă rămânând numai în chiloţi şi face gesturi obscene, arătându-şi fundul etc. Că dispare pe sub o funerară poartă a sărutului clădită din geamantanele cu care a voiajat prin toată lumea, că face ultimii paşi ghidat de o Euridice iluzorie, mai bucură ori mai întristează azi pe cineva?

Întrebările stârnite de un spectacol de excepţie îl fac să trăiască şi îl duc mai departe. Scenariul lui Ion Pop, Ştefana şi Ioan Pop-Curşeu dă actorilor acea libertate dadaistă absolut necesară pentru a întrupa clocotul unor vieţi ieşite din comun, iar regia şi toate efectele scenice, asigurate de acelaşi grup de actori pluridisciplinari, fac ca avangardistele imagini sinestezice să ne rămână în minte mult timp de acum încolo.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara