Numărul curent: 41

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Un episod dramatic din viaţa lui E. Lovinescu de Z. Ornea


A apărut, în sfîrşit, cel de al patrulea volum din Agende literare. Sburătorul de E. Lovinescu. De fapt, aceste agende-jurnal au fost scrise cu scop de aide memoire pentru eventuale alte memorii de după Aqua forte. Ele nu au mai apucat să fie scrise. Aceste caiete au fost considerate de mult drept jurnalul marelui critic. Nu sînt. Dar aşa lapidare şi eliptice cum se prezintă, constituie un extraordinar instrument de informare pentru fizionomia celui mai important cenaclu literar interbelic, cel al "Sburătorului". Şi a fost, prin 1947, un gest salvator extraordinar al fostei sale soţii, Ecaterina Bălăcioiu, văzîndu-se mereu urmărită şi ameninţată, într-o zi s-a înveşmîntat la propriu cu aceste caiete sub rochie, depunîndu-le la ambasada Franţei la Bucureşti, de unde au ajuns, la Paris, în mîna fiicei sale, doamna Monica Lovinescu. Au aşteptat, acolo, cîteva decenii bune, cînd, din 1990, le-a încredinţat, spre publicare, Editurii Minerva, personal d-nei Gabriela Omăt, care a făcut, în acest scop, o călătorie la Paris, colaţionînd textul dactilografiat cu manuscrisul. Ulterior, a căpătat şi o copie xerox după manuscris, începînd aventura publicării sale. Pentru că operaţia aceasta, o ştiu prea bine, e o adevărată aventură. Publicat ca atare, după descifrarea unor lecţiuni, jurnalul acesta (să-l numesc şi eu astfel) nu spune mare lucru. Dar dacă se depistează sensul unor prea lapidare însemnări, lămurite fiind în aparatul de note, deodată totul se limpezeşte şi se clarifică. Şi munca aceasta e atît de mare şi complicată (trebuie depistate şi lămurite la ce cărţi, articole, personaje azi uitate face referire autorul) încît editoarea, d-na Gabriela Omăt, şi l-a asociat, la început, pe dl Alexandru George, bun cunoscător al operei lui Lovinescu şi al epocii) pentru ca, de la volumul al treilea, să solicite şi colaborarea d-nei Margareta Feraru, editor cu mare experienţă. Împreună, editorii, au investit în această ediţie un travaliu ştiinţific de mare efort şi ştiinţă de carte. Citit, acum, textul numaidecît paralel cu notele, totul se descifrează şi se luminează, căpătînd imaginea a ceea ce a reprezentat E. Lovinescu în epocă şi, în consecinţă, la cîte atacuri şi neajunsuri a fost expus.
Acum, în cel de al patrulea volum al agendelor, e surprinsă perioada anilor 1933-1936, ani grei pentru E. Lovinescu, pentru felul critic negativ cu care a fost primit ciclul său romanesc eminescian şi căderea lui, în 1936, de la Academie, - sprijinit de I. Petrovici şi G. Murnu, dar sabotat, cu furie, de N. Iorga, cînd, deşi trecuse de secţie, a determinat căderea lui Lovinescu în plen. Au fost ani teribil de grei pentru E. Lovinescu, care i-a parcurs cu dificultoase consecinţe pentru nervii şi sănătatea sa. Era, probabil, încercat de sentimentul aproape al inutilităţii efortului său creator şi îndrumător de aproape o jumătate de veac, de vreme ce continua să rămînă profesor secundar de limba latină, iar adversarii săi literari (nu numai!) de o viaţă, cu deosebire N. Iorga, izbutesc să-i bareze calea spre un fotoliu academic, unde, de fapt, îi era, mai de mult, locul. În plus, din 1936 pînă mai tîrziu, acelaşi N. Iorga şi ciracii lui îl acuzau (pentru romanul Mite) pur şi simplu de pornografie. Şi această degradantă campanie despre prostituţia pătrunsă în literatură va continua, cu tîrîrea unor scriitori prin procese, prin excluderea lui Mircea Eliade (pentru Domnişoara Cristina) de la catedră, ca asistent al profesorului Nae Ionescu, cu decizii scandaloase ale Ministerului Instrucţiunii Publice. Atunci, în 1936, a răspuns E. Lovinescu anchetei ziarului Credinţa, declarînd curajos exasperat: "Chiar dacă s-ar ridica spînzurători în piaţa publică, literatura acestei ţări nu se va imbeciliza". Nici cenaclul "Sburătorul" nu mai era ceea ce fusese în anii douăzeci, ca participare a unor personalităţi şi, în consecinţă, prin lecturi celebre. În 29 octombrie 1933 aflăm această amară constatare: "decadenţă şi probabila desfiinţare a şedinţelor". Iată o însemnare din 11 martie 1934 privind participanţii la obişnuitele după-amieze duminicale de cenaclu: "Costin Georgescu, Ghibaldan, Mia Frollo, Bebs Delavrancea, gen. Văitoianu, N. Crevedia, Werner, d-na şi dl Mircea Damian, d-na şi dl Ludovic Dauş, Pica Dona, d-na Roman, Maura Prigor, Paula Petrea, Gallia Tudor, Petraşincu, Monda, Şerbu, Bârnă, Doru Strajă, Carianopol". Şi lecturile erau, în consecinţă, cele ale participanţilor, fără prea mare valoare. Doar marele critic era obişnuit cu apostolatul şi asculta răbdător lecturile. De altfel, le asculta, cu aceeaşi răbdare de benedictin, şi în timpul celorlalte zile ale săptămînii, mai ales dimineţile cînd n-avea ore la liceu, dar şi după-amiezile primind tot soiul de veleitari cu compoziţii născute moarte. Rar cînd dădea peste o bucată mai de soi, invitînd autorul să o citească şi în cenaclu. Mai venea la şedinţele de cenaclu I. Peltz care şi-a citit, aici, romanele Calea Văcăreşti, Nopţile domnişoarei Mili, Actele vorbeşte, recoltînd bune aprecieri. Cînd şi cînd mai veneau I. Voronca, Zaharia Stancu, Virgil Gheorghiu, era mai mereu prezent Eugen Jebeleanu, N. Carandino, I. Holban (vizibil neagreat de unchiul său), Vasile Lovinescu (consemnat Lala), preocupat, cum se ştie, de ezoterism, Simion Stolnicu, Bogdan Amaru. Cîteodată era obligat să noteze calificativul: "Şedinţă mediocră şi fără lecturi esenţiale". Dar, răbdător, avea şi surprize plăcute, cînd, la şedinţa din 14 martie 1935 apar Rebreanu, Ion Barbu şi chiar Vianu, aici, după o absenţă de aproape doisprezece ani. Dar, mai înainte, la 14 octombrie 1934, reapare în şedinţele de cenaclu Hortensia Papadat-Bengescu, care începe lectura romanului Logodnicul (extraordinar primit) şi care rămîne aici şi după terminarea acelui excelent roman. După o lectură a unui fragment din acest roman, Lovinescu exclamă profund satisfăcut la 9 decembrie 1934: "Succes, triumf. Entuziasm. Ăsta e "Sburătorul"." Voia să spună că aceasta era atmosfera adevărată care caracterizează cenaclul său în ceea ce are el mai bun şi esenţial. Adevărul acesta însă, cum spuneam, nu putea fi constatat tot timpul. Dar, la urma urmei, acesta e rostul şi riscul unui cenaclu, să alterneze prezenţele deosebite cu altele mai de toată mîna. Ce era "caracuda" la "Junimea"? Şi nu se întîmpla ca, uneori, ea să dea verdicte sau, dintre ei, să citească, cîte unul, o bucată submediocră? Şedinţele de cenaclu ale "Junimii" cu lecturi din Maiorescu, Eminescu erau rare. Iar cele ale lui Creangă s-au produs tîrziu, după plecarea lui Maiorescu din Iaşi, iar ale lui Caragiale au avut loc numai în "Junimea" bucureşteană, tîrzie. De aceea, încă o dată, nu trebuie să mire astfel de diagnostice ca unul de după şedinţa de cenaclu "Sburătorul" din 16 decembrie 1934: "Animaţie - în total mediocru". Cît despre romanele sale, ele, în ciuda opiniei lui, au fost, în general, rău primite de critica literară care conta, excepţie făcînd articolele ciracilor tineri din cenaclu, cu totul favorabile. E drept, Şerban Cioculescu, în cronica sa din Adevărul din 22 decembrie 1934 a conchis, după o rezumare a materialului documentar, că "cu Mite de E. Lovinescu a depus încă o piatră preţioasă pe edificiul operei sale, şi aşa destul de impunător". Dar Călinescu, a cărui opinie avizată Lovinescu o aştepta (de aceea, în jurnal, nota "în sfîrşit, art. Adevărul literar"), într-o cronică perfid nimicitoare, observa că marele critic merită o critică dreaptă "cinstită, deoarece a fost mereu nedreptăţit sau cu omagii prieteneşti sau cu injurii nedrepte". Cronica e, de fapt, o demolare meşteşugită a romanului, considerînd numai precedentele romane strict autobiografice Bizu şi Firu-n patru. Cît despre Mite, romanul nu are decît "meritul" vulgarizării unor documente de istorie literară, provocînd "supărarea estetului de a nu vedea invenţia şi supărarea istoricului de a fi izbit în convingerea lui". Dar E. Lovinescu, ca autor, mărturisise, într-un interviu din Facla publicat în 23 decembrie 1934, o opinie lui şi romanului său favorabilă: "Într-un cuvînt, după ce treizeci de ani m-am speriat de subiect şi n-am scris un Eminescu, pentru că voiam să fie definitiv, e cu putinţă să-l fi realizat acum, cînd n-am voit să-l scriu, ci m-am mulţumit cu o simplă Mite". Era, de fapt, aici, afirmarea convingerii sale că, prin romanul său, a creat o sinteză biografică eminesciană superioară cărţii (biografiei) lui Călinescu din 1932, tocmai pentru că utiliza şi psihanaliza. (De menţionat că dr. I. Vlad, cu azi-ştiutul său studiu, l-a vizitat o vreme, destul de des, pe Lovinescu, încercînd să-l convingă de adevărurile cărţii sale respinsă, cum se ştie, pe drept de Călinescu). A urmat, în 1935, romanul Bălăuca, întregind ciclul eminescian. În 10 decembrie 1935 nota acru "Impresie tot mai penibilă în chestia Bălăuca". În septembrie 1935 (fireşte după apariţia şi a Bălăucăi) mărturisea: "După studiul îndelung, ca om de cultură şi critic, al lui Eminescu, am ajuns a avea o viziune a personalităţii lui morale (nu fizice, în amănuntele biografice) şi ca romancier doresc să o redau prin mijloace de creaţie artistică şi nu prin alăturare de elementare documente biografice... Într-un cuvînt, am voit să fac operă de creator, romanul meu porneşte dintr-o viziune căreia i-am subordonat amănunte istorice într-atît de voluntară, încît nu numai că am inventat, ci am preschimbat. Iată pentru ce sunt sigur că mi se vor face obiecţii de inexactităţi epice sau cronologice, la momentul oportun voi răspunde." Dar despre roman se scrie negativ încît, după cronica lui M. Sebastian din Rampa notează "dezastru Bălăuca se accentuează". Şi totuşi, în decembrie 1935, criticul continua să-şi supraestimeze mult valoarea romanelor sale, declarînd, într-un interviu: "Sunt romancier şi romanul românesc va conta cu mine - iată formula pe care nu mă sfiesc să ţi-o încredinţez pentru a o da publicităţii, cu tot riscul ce comportă". Chiar a doua zi, la 6 decembrie 1935, apare, în Vremea, cronica lui Pompiliu Constantinescu, o negare hotărîtă a romanului, recunoscînd superioritatea biografiei lui Călinescu din 1932: "Bălăuca este schema nuvelei fantastice Sărmanul Dionis, aplicată eroului Eminescu. Dl E. Lovinescu ia o ficţiune literară drept o intuiţie, construind un roman întreg pe o teorie bănuită a fi însă structura eroticei eminesciene. Abstracţia acoperă viaţa, fiindcă însăşi tehnica romanului ni se pare arbitrară, orice obiecţie de amănunt nu-şi mai are rostul faţă de această obiecţie esenţială". A doua zi, pe 7 decembrie 1935 marele critic notează sec: "Convingerea că Bălăuca a eşuat! Penibil". De adăugat faptul că s-a întîmplat, tot acum, că s-a înşelat şi în calitatea sa de critic şi amfitrion al cenaclului, cînd, în 1936, a văzut într-un roman mediocru al lui Ion Iovescu (Nuntă cu bucluc) apariţia "unui nou Creangă", idee dezvoltată într-o prefaţă la roman. În jumătatea lui martie 1936 mărturisea o "cumplită depresiune morală" care continuă. Iar în mai 1936 se produce amintita cădere la alegerea în Academia Română, în condiţiile amintite mai înainte. La 22 mai 1936 notează amărît: "mă dezgust de toată ticăloşia asta". Şi, asigurat de I. Petrovici, îşi pregătise şi un discurs de recepţie. Şi, totuşi, căderea se produce, Lovinescu consemnînd 36 de articole şi intervenţii lui favorabile după acest scandalos eveniment, la care Iorga s-a folosit, nepotrivit, de incidentul romanului Bălăuca şi chiar Mite, declarînd că marele critic - se putea astfel? - defăimează marile valori naţionale şi, deci, locul său nu e în Academia Română. Fireşte că incidentul fatal l-a deprimat, încît, la 24 iunie 1936, mărturisea amar: "totală incapacitate de lucru de o săptămînă". Şi la 21 august 1936: "tot august pierdut fără lucru şi, în consecinţă, "bilanţ negativ al vacanţei"". E consemnarea cu care se încheie, de fapt, această dramatică secţiune din viaţa marelui E. Lovinescu. Îndrăznesc să sper că în vreo doi ani vom vedea apărînd şi ceea ce a mai rămas nepublicat din acest relevabil jurnal. E. Lovinescu, "Sburătorul". Agende literare, vol. IV. Ediţie de Monica Lovinescu şi Gabriela Omăt. Note de Alexandru George, Margareta Feraru şi Gabriela Omăt. Editura Minerva, 2000