Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Un dascăl de umor de Gheorghe Grigurcu

Parodia: o modalitate autocritică a poeziei înseşi care, cu măcar aparentă bună dispoziţ ie, îşi tatonează limitele, se oferă şi se neagă concomitent prin propriile-i mijloace. Cu resignare acceptă a-şi măsura chipul deformat în oglinzile concave sau convexe ale parodistului.

E un soi de avangardă sui generis, o reducere la absurd şi totodată o regenerare prin acelaşi absurd a discursului poetic, pîndindu-se cu o disimulată nostalgie a începutului contrafăcut sau, dimpotrivă, cu sarcasm, reconstituindu-se prin regruparea insolită a pieselor rezultate din demontarea sa. Aidoma experienţelor avangardei, parodia presupune o libertate ostentativă, în nuanţe bonome sau caustice, după caz. La noi, ea a constituit o prezenţă mai cu seamă a autorilor cu temperament valah, de la Caragiale şi Topîrceanu la Marin Sorescu şi Mircea Cărtărescu. Dar i-a fost dat unui ardelean, Lucian Perţa, a-i prelua acum, cu mult aplomb, ştafeta. D-sa a luat şi continuă a lua în vizor o masă impresionantă de literaţi, neevitînd un şir de nume cvasianonime, dar fără a le neglija pe cele binecunoscute. Chiar dacă intervin unele episoade mai diluate, întreaga operaţie impune prin dimensiunile sale puţin obişnuite. Să vedem cum îl „interpretează” parodistul pe, de pildă, Vasile Igna. Textul acestuia: „O, cum am fost, cum am fost/ în anii fără de rost,/ în ceasuri impure, precare, din zori în înserare// din dimineaţă în vespre/ iubind fecioare supraterestre/ de nimeni ştiut şi de nime/ biciuit în mulţime.// O, dar acum nu-mi mai pasă/ de poezie, grădină şi casă,/ de merele coapte, de vie,/ de zilele ce-o să mai vie,// de visele ce-o să mai spele/ oglinzile lumii rebele,/ de firul plăpînd de mărar,/ şi nici de iubire măcar”. Şi textul parodistului: „O, ce puteam să fiu, să fiu/ dacă n-aş fi vrut să scriu,/ eram morar cu mori de vînt/ şi zeci hectare de pămînt// din dimineaţă-n înserare/ munceam cu poftă foarte mare,/ scoteam cenuşă din clepsidre,/ nu fum, ninsoare din cuvinte.// O, dar acum e tîrziu,/ fiind oarbă, văd că în pustiu/ adusu-m-a cea călăuză,/ dar orişicum n-am nici o scuză// că-n bibliotecă-nsingurat,/ de mult am naufragiat./ Dar în provincie la mine/ sunt cărturarul cel mai bine!”. Pînă la urmă putem constata că se configurează astfel o manieră proprie a lui Lucian Perţa însuşi. Parodia sans rivages, însumînd mii de secvenţe, devine o existenţă poeticească personală, insaţiabilă de sine, menţinîndu-se printr-o bulimie textuală de excepţie. Un „vampirism” cum spunea cineva? Nici chiar aşa, întrucît „victimele” nu sunt anulate prin desangvinizare, ci, dimpotrivă, aduse la ochiul cititorului sub o lumină de regulă empatică a generosului parodist. În contul lor se conturează un lirism extrovertit, de o vioiciune contagioasă, bizuit pe cîteva repere: o gesticulaţie în doi peri, un prozaism asumat cu haz, dar şi un sentimentalism pudic, o relativizare formală a unor esenţe tocmai în felul acesta sugerate. Iată o „execuţie” pe un ton culant a unei poezii datorate unui Ioan Meteş Morar: „Visez deasupră-mi chipu-ţi înflorit/ În zîmbet diafan ce mă mîngîie,/ Dar mă trezesc din dulcele dormit/ ?i mă refac urgent cu o tărie// Afară-i vînt, el somnul mi-a stricat,/ Valuri de plumb revarsă pe Chelinţa,/ Bate-n fereastra firii înciudat/ Că eu să scriu poeme-mi dau silinţa// I-am scris şi dragei mele cît se poate/ De pline de iubire şi de toate,/ Însă mi-a zis că-s second hand şi ea/ Produse de acestea nu mai vrea// S-ar prăbuşi, credeam, şi stîlpii care/ Sprijină cerul, însă-i în uitare/ Iubirea-aceea, azi e destrămată/ Şi nu mă mir – cunosc o altă fată!”. Un anume patetism e dat în vileag nu altminteri decît prin strădania ludică de a-l zăgăzui. O bucată, odinioară de rezonanţă, a regretatului meu coleg de redacţie la revista „Familia”, Ion Iuga, ricoşează în asemenea stihuri de-o tandră ambiguitate: „Sunt cel mai de seamă poet de pe Iza/ şi Mara, dar Mara doar aşa, parţial, c-aud/ că Got şi cu Pârja acolo sunt miza./ Îi las să se creadă, luaţi fiind de val,/ eu nu-mi irosesc în zăpezi nemurirea, / ieşirea din vis de mărire o ştiu./ Sunt cel mai de seamă poet ce iubirea/ de-origini o poartă prin lume la brîu”. Superbia narcisiacă redundantă a lui Ion Iuga apare astfel urmărită pînă la un punct, spre a fi returnată prin benevolenta corectură jucăuşă. Lucian Perţa: un eminent dascăl de umor al literelor noastre de azi.

Lucian Perţa, Maramureş – ţară veche, cu poeţi fără pereche!, prefaţă de Vasile Gogea, Editura Grinta, 2016, 298 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara