Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Un Dan Brown norvegian de Răzvan Mihai Năstase


Tom Egeland, Capătul cercului,
traducere din limba engleză şi note de Ioana Opaiţ,
Bucureşti, Editura Allfa, 2012, 384 pag.

Cum se cheamă cartea în care subiectul central este o conspiraţie mondială, teza cea mai controversată vizează căsătoria lui Iisus Hristos cu Maria Magdalena şi existenţa unor descendenţi rezultaţi din această legătură, unul dintre personajele centrale este albinos, iar vânzările au atins cote foarte mari, volumul urcând rapid pe lista bestsellerurilor interna- ţionale, cu traduceri în peste 20 de limbi? Codul lui Da Vinci? Ei bine, nu. E vorba de romanul unui autor norvegian, Tom Egeland, apărut cu doi ani înaintea celebrului volum semnat de Dan Brown, şi publicat în română la sfârşitul anului trecut la Editura Allfa, în colecţia „Strada Ficţiunii”, în traducerea inspirată a Ioanei Opaiţ.
Asemănările dintre cele două cărţi (şi acuzaţiile de plagiat aduse lui Dan Brown, care şi-a publicat volumul la mai bine de doi ani distanţă de cel norvegian) se sfârşesc însă aici, pentru că diferenţa fundamentală o reprezintă scriitura. Dacă Dan Brown nu pierde prea mult timp cu psihologia personajelor, nu le construieşte portrete foarte amănunţite, nici nu insistă foarte mult pe conflicte interioare sau tensiuni personale, jucând totul pe cartea dezvăluirilor uluitoare, în stare să ţină cititorii cu sufletul la gură, autorul norvegian conduce firul epic într-o manieră cât se poate de originală. În locul unor capitole scurte, în care acţiunea să se desfăşoare gradual, culminând cu ceea ce s-ar numi un cliffhanger, Tom Egeland, preferă o descriere împânzită de flashback-uri, paranteze digresive şi notaţii ale protagositului, tânărul arheolog albinos Bjørn Beltø.
De fapt, povestea nici nu captivează prin dezvăluiri sau speculaţii neaşteptate, ci capătă greutate prin drama personală a eroului central care îşi pierde tatăl la o vârstă fragedă, vede cum mama lui (destul de indiferentă în ceea ce-l priveşte) îi înşală tatăl, iar după moartea lui se căsătoreşte cu cel mai bun prieten al său. De asemenea, Bjørn este privit de toţi ceilalţi drept un ciudat inadaptabil în stare să stârnească în cel mai bun caz compasiune, iar femeile care îl bagă în seamă fie sunt animate de o curiozitate bolnavă, fie de un exces de atitudine protector-maternă. Nu-i de mirare că personajul ajunge să dezvolte depresii, fobii şi anxietăţi suficient de puternice încât să strice planurile unei organizaţii secrete care desfăşura explorări arheologice în preajma unei mânăstiri din Norvegia.
Protagonistul surprinde însă printr- o permanentă sinceritate nedisimulată. Pare un copil mare şi neconsolat, maturizat parţial şi înainte de vreme, pe care îl simpatizezi instinctiv şi pentru care eşti gata să stai cu sufletul la gură. „Într-o zi, când aveam douăzeci şi unu de ani, mama m-a rugat să trec pe la ea într-o duminică, să vorbim despre ceva anume. Eram singuri în tot căsoiul ăla. Îi trimisese pe profesor şi pe fratele meu în drumeţie, sau ceva de genul ăsta. Făcuse biscuiţi şi ceai. Dinspre bucătărie veneau mirosuri de friptură, de varză murată şi de legume gratinate pregătite pentru mine. Mama mi-a zis să mă aşez pe canapea şi s-a aşezat pe un scaun în faţa mea. Şi-a pus mâinile în poală şi m-a privit. Văzându-i ochii injectaţi, mi-am dat seama că îşi făcuse curaj toată dimineaţa pentru acea discuţie. Arăta neobişnuit de frumoasă. Am crezut că îmi va spune că i s-a descoperit o tumoare şi că mai are şase luni de trăit. În schimb, m-a întrebat dacă sunt homosexual. Probabil că rumegase ideea asta mult timp. Mama nu era conştientă de albinismul meu. Nu cred că a înţeles vreodată ce handicap social este din perspectiva unui albinos cu ochi roşii să fie în competiţie cu băieţi norvegieni bronzaţi frumos, cu ochi albaştri şi păr blond ca spicul, pentru a atrage atenţia fetelor. [...] Mă întreb adesea care dintre noi a tras cortina între vieţile noastre. După moartea tatei, mi-a dat impresia că nu mai vrea să aibă de-a face cu mine. Mă simţeam ca o amintire dureroasă, o ancoră pe care mama o târa după ea, şi am adoptat sârguincios rolul de exilat, de nenorocit jalnic care nu vrea să se bage acolo unde nu e dorit.” (p. 105)
Cititorii avizi de acţiune, răsturnări de situaţie, urmăriri sau dezvăluiri senzaţionale vor fi dezamăgiţi. Cel mai bun exemplu este faptul că în primele trei sferturi din carte nu se pomeneşte absolut nimic despre subiectul central, sunt aduşi în discuţie vag cavalerii Ospitalieri, dar fără vreo legătură evidentă cu vreun complot mondial. În Capătul cercului, paradoxal, toate ingredientele unui roman de mistere de succes cad în plan secund sau sunt ignorate cu bună ştiinţă, fiind introduse în ecuaţia naratorială foarte târziu, mai degrabă ca nişte paranteze care nu ar fi trebuit să lipsească de la apel.
Capătul cercului este o alternativă la alternativă, un alt fel de a vedea cealaltă istorie, diferită de versiunea oficială, validată în sute de ani. Marele avantaj al cărţii este că mută accentul de pe evenimente şi dezvăluiri spectaculoase pe dramele personale ale unor oameni ca toţi ceilalţi, reuşind astfel să capete greutate, verosimil şi un foarte reconfortant sentiment de firesc.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara