Numărul curent: 44

Istorie Literară:
Un comunist onest de Ion Simuţ

Nimeni nu se compromite astăzi avansând ideea că ar fi existat măcar un comunist onest, cum voi încerca să arăt că a fost George Macovescu. Condamnăm de-a valma totul, cu mânie revoluţionară, cum era condamnat în anii '50 capitalismul, cu toate valorile lui, cu toată burghezia, cu toată elita politică şi mai ales cu toată cultura, considerată burgheză, deci anti-proletară şi, prin urmare, nocivă pentru noul regim. Istoria se repetă în forme comice, pentru cine vrea să vadă.
George Macovescu (1913-2002) nu a fost nici pe departe un disident, dar a fost una dintre acele rare excepţii în cadrul comunismului pentru care merită să-ţi calci pe dogmatismul anti-comunist. George Macovescu a fost un comunist onest. Despre câţi alţi activişti de partid sau intelectuali devotaţi regimului comunist s-ar putea spune acelaşi lucru? Despre foarte puţini! Notez doar numele lui George Ivaşcu. Mai sunt câţiva, dar nu risc acum o listă a onestităţilor, când lista calamităţilor provocate de comunism e copleşitoare. Despre George Macovescu trebuie să ne amintim nu doar că a fost comunist, ci şi că a fost un intelectual onest şi un susţinător şi apărător al breslei scriitorilor. Aceste calităţi sunt dovedite de jurnalul lui George Macovescu, a cărui primă parte, cuprinzând anii 1952-1982, a apărut nu de mult, fără a fi luată până acum în seamă cu adevărat. Nu mai sunt la modă nici jurnalele, nici recunoaşterea unor merite.
Să vedem întâi în ce constă documentul. Jurnalul lui George Macovescu, în forma lui publicată, este rezultatul unei rescrieri, ceea ce ne-ar putea trezi unele suspiciuni. Mioara Anton, de la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga", fiind cea care îngrijeşte şi adnotează ediţia, aduce lămuririle necesare: George Macovescu şi-a redactat jurnalul începând din septembrie 1980, folosind însemnări disparate din 15 caiete dictando, din înregistrări şi casete. Însemnările debutaseră în 1952 şi sfârşesc în mai 2001. Două observaţii sunt de făcut. Prima: în locul rescrierii jurnalului, ar fi fost mai bine ca autorul să-şi redacteze memoriile pe baza însemnărilor pe care le avea. A doua: rescrierea înseamnă, inevitabil, ajustări de atitudine (fie ele şi minore), datorate decalajului dintre timpul trăirii şi timpul mărturisirii. În mod evident, jurnalul este mai interesant pentru anii apropiaţi de 1980, când autorul îşi începe opera de rememorare şi de reconstrucţie scriptică a propriului trecut. Pentru ceea ce ne interesează în mod special din acest jurnal (anii 1977-1981, când George Macovescu a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor), nu există motive de neîncredere. Pe deasupra, faptele acelei perioade pot fi verificate de către alţi protagonişti ai intrigii, adică ai conflictului dintre breasla scriitorilor şi conducerea ceauşistă. Sunt de aşteptat mărturii comparabile. De fapt, şi avem una, dar tot din pespectiva conducătorului: memoriile lui Dumitru Popescu, relatând aceleaşi episoade din altă perspectivă. Trebuie să spun foarte clar, chiar acum, care e diferenţa principală dintre cele două relatări. Dumitru Popescu este un comunist înverşunat, mâna dreaptă a lui Ceauşescu în propagandă, un activist care încearcă în memoriile sale postdecembriste explicaţii, disculpări, justificări ale propriilor abuzuri şi rigidităţi. George Macovescu este un comunist decepţionat, "observator atent - cum remarcă Mioara Anton - al realităţilor timpului său, dar mai ales al degradării regimului comunist" (p. 15). Recapitulez câteva repere biografice, care răzbat în jurnal sau sunt sistematizate, într-o fişă documentară utilă, de către Mioara Anton, în nota asupra ediţiei.
George Macovescu face parte din categoria comuniştilor autentici, cu toate vinile şi calităţile lor. Nu şi-a negat niciodată convingerile de stânga, afirmate în anii '30 în ziarele "Adevărul" şi "Dimineaţa". Devine membru al partidului comunist în 1936, deci este un ilegalist şi un idealist, greu de dat la o parte ulterior. Beneficiile nu vor întârzia să apară, dar vor fi amestecate cu decepţii şi amărăciuni. În guvernul dr. Petru Groza, din martie 1945, este numit secretar general la Ministerul Propagandei, transformat un an mai târziu în Ministerul Informaţiilor. Intră în diplomaţie în 1947, fiind însărcinat cu afaceri la Londra până în 1949, când devine director în Ministerul Afacerilor Externe, până în 1952, când este exclus din corpul diplomatic. E partea care nu se vede în jurnal. George Macovescu îşi începe însemnările cu starea de criză din 1952, prelungită până în 1959, când situaţia sa politică este incertă, în urma verificărilor din partid. Cauza principală a hărţuirilor şi umilirilor (de către Grigore Preoteasa, p. 19) o constituie prima sa soţie, Tereza, pe care comisia de control o exclude din partid "pentru atitudine uşuratică şi neprincipialitate în ceea ce priveşte raporturile cu unii mici burghezi şi pentru faptul că nu-i poate controla activitatea depusă în timpul şederii în străinătate" (p. 22). George Macovescu primeşte un carnet provizoriu, valabil doi ani (p. 21). Rezultatul este marginalizarea politică: va lucra în redacţia "Gazetei literare" din aprilie 1954 şi va susţine cursuri la Facultatea de Litere din Bucureşti. Reînnoieşte prietenia cu Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu şi Cicerone Theodorescu, colegi de generaţie şi scriitori de stânga, ca şi el, încă dinainte de 1945. Jurnalul relatează întâlniri cu Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi, fără a aduce contribuţii importante în completarea portretelor. George Macovescu revine în diplomaţie în iulie 1959, printr-un fel de reparaţie poststalinistă, ca trimis extraordinar şi plenipotenţiar al RPR în SUA, până în octombrie 1961. Cariera sa se consolidează în Ministerul Afacerilor Externe, ca adjunct al ministrului (octombrie 1961-martie 1967), apoi prim adjunct (până în octombrie 1972), pentru ca ulterior să triumfe ca ministru al Afacerilor Externe (din octombrie 1972 până în martie 1978). Relatarea experienţei diplomatice ocupă o mare parte a jurnalului, nu şi cea mai bună sau cea mai interesantă. Am impresia că George Macovescu a fost un diplomat mediocru, mai degrabă un funcţionar cenuşiu, fără intuiţii şi perspicacităţi, al diplomaţiei comuniste. Ce poate fi interesant e mărturia despre politica de distanţare a lui Ceauşescu de comunismul moscovit. Dar diplomatul este tot timpul foarte reţinut în însemnările sale din teama că ar putea fi descoperite de Securitate. De altfel, în aprilie 1975, după o vizită în Japonia, notează: "Perechea prezidenţială în continuă stare de nemulţumire, de îmbufnare, de dispreţuire a delegaţiei, a cărei activitate este îngreunată de această atmosferă. Nu fac note personale. Îmi dau seama că bagajele ne sunt deseori controlate de echipa de securitate care slujeşte, sub toate aspectele, pe N. Ceauşescu şi E. Ceauşescu" (p. 117). În aceste condiţii de frică, de evitare a părerilor prea personale, ce interes mai poate avea jurnalul diplomatic? Las în seama specialiştilor din domeniul politicii externe aprecierea contribuţiei lui George Macovescu. Repet: nu mi se pare una foarte importantă.
Din mai 1977 până în 1981, George Macovescu deţine funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, după Virgil Teodorescu (preşedintele U. S. în intervalul 1974-1977) şi înainte de Dumitru Radu Popescu (preşedintele Uniunii din 1981 până la sfârşitul perioadei comuniste). E partea cea mai interesantă a jurnalului. Diplomatul primeşte funcţia culturală fără mare entuziasm: "S-au făcut presiuni asupra mea şi din partea unor scriitori şi, mai ales, din partea conducerii să accept să fiu preşedinte al Uniunii Scriitorilor, în paralel cu postul de ministru de Externe" (p. 142). Protagonistul nu dă alte detalii şi rămâne încă, timp de un an, în jurnal, preocupat numai de problemele politicii externe. În februarie-martie 1978 suferă o criză de colecist şi o intervenţie chirurgicală, care îl fac indisponibil pentru un interval nedeterminat. Boala şi spitalizarea îl predispun la meditaţii sceptice: "Până acum, am făcut prea mult din ceea ce mi-au spus şi mi-au comandat alţii să fac şi nu am manifestat întotdeauna discernământ. Multe nu trebuia să le fac deloc sau să le fac altfel. Disciplină de partid? Poate da, poate nu. Am atâtea de scris! Voi avea timp să le aştern pe hârtie sau nici nu voi începe să le fac?" (p. 159-160). Omul politic şi diplomatul George Macovescu au reprimat scriitorul din sine, care nu-şi va mai putea lua revanşa niciodată, deşi va încerca. În martie 1978, Ceauşescu îl înlocuieşte în funcţia de ministru de Externe cu Ştefan Andrei. Este pensionat şi se simte marginalizat şi înfrânt. Singura şansă care îi mai rămâne este să joace demn şi cinstit în funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi aşa va proceda. Dan Deşliu şi Dorin Tudoran, pregătiţi de disidenţă, i se confesează şi îi fac reproşuri: G. Macovescu nu este deloc alarmat. Dimpotrivă, crede într-un comunism cu faţă umană: "Comunism înseamnă umanism şi nu ură şi distrugere fizică şi spirituală a omului. Cei ce cred altfel nu au înţeles comunismul sau, în numele lui, militează pentru altceva" (p. 185). Astăzi am zice că această atitudine este mai degrabă naivitate decât idealism. Opţiunea comunistă nu e renegată nici în intimitatea jurnalului, cu toate îndoielile şi regretele (p. 290-291). Preşedintele Uniunii va ţine partea scriitorilor în faţa agresiunilor de partid şi, mai mult, va detesta partida naţional-comuniştilor, în frunte cu Eugen Barbu. Va avea de înfruntat rivalitatea lui Dumitru Popescu, instrument servil, tenace şi nefast al politicii lui Ceauşescu faţă de scriitori, impunând o presiune ideologică insuportabilă şi o drastică limitare a libertăţii de creaţie. George Macovescu va contracara cât va putea o astfel de politică şi de aceea el merită astăzi o amintire recunoscătoare. Scriitor firav şi publicist modest, diplomat ascultător, supus disciplinei de partid, George Macovescu s-a salvat ca un preşedinte inconformist faţă de presiunile ideologice asupra breslei scriitorilor. Ar merita citate pe larg însemnările despre bătălia pe care a purtat-o în 1981 "pentru soarta scriitorului român, pentru demnitatea lui, pentru viitorul lui" (p. 221). S-a comportat mult peste atitudinea unui activist obişnuit al partidului comunist, deşi - trebuie să o recunoaştem pentru a nu-i exagera meritele - George Macovescu nu a fost altceva decât un comunist luminat şi onest, a cărui luciditate amară a fost trezită de propriile înfrângeri şi umilinţe.
George Macovescu evocă în 21 iulie 1982 vorbele lui Valter Roman, ce ar fi putut deveni celebre în epocă: la început, militanţii clamau "Oameni, fiţi comunişti!"; îndemnul trebuia schimbat în anii celei mai negre dictaturi într-o altă exigenţă: "Comunişti, fiţi oameni!" (p. 283). Oricât ar părea de ieftină parafraza, nu pot să nu mă gândesc că am trecut şi noi de la etapa în care am îndemnat cetăţenii să fie capitalişti la perioada în care, pentru a depăşi capitalismul sălbatic, să spunem: "Capitalişti, fiţi oameni!" E ironia repetiţiilor, uşor modificate, ale istoriei!