Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Un călugăr peregrin în misiune la Cenad de Radu Cernătescu

Școala din Evul Mediu și riscurile ei
În jurul anului 1030 sosea la Cenad (urbs Chanadina), în actualul Banat românesc, călugărul venet Gerard, care înainte de a fi întronat episcop de Cenad dusese o interesantăși prea puțin cercetată viață de călugăr peregrin. Despre itinerariul său monastic, vorbesc atât legenda vieții lui, Acta S. Gerardi, cunoscutăși ca Legenda maior, cât și, mult mai credibil, notele autobiografice răspândite prin întreg tratatul său hermeneutic, Deliberatio supra hymnum trium puerorum, singurul ajuns până la noi: „În Spania am învățat, în Britania am fost educat, în Scoția multă vreme am petrecut, în Irlanda m-am dedicat studiului, toate disciplinele liberale le-am parcurs în trecut și de aceea nicio învățătură nu-mi poate lipsi (In Spania fui doctus, in Britannia eruditus, in Scotia detritus, in Hybernia studui, omnes liberales disciplinas comendavi memorie, ideo nil lectionis me effugere potest)”i.
Tratată cu reticență de exegeți, mărturisirea de mai sus se încadrează însă perfect în spiritul epocii. Fundament al răspândirii creștinismului în secolele evanghelizării, când a fi „străin și peregrin (hospes et peregrinus)” era un comandament apostolic (v. Evrei, 11, 13; 1 Petru, 2, 11), xeniteia sau peregrinatio va ajunge la începutul epocii carolingiene să fie privită ca o esențială formă de áskesis, iar călugărul rătăcitor un exemplu de nevoințăși bună credință pentru toți cei care porneau pe lungul drum al mântuirii. Dacă vorbim de riscurile și de renunțările unui monachus peregrinus, este suficient să amintim, pentru anul 1080, Viața Sf. Chyril din Phileaii, călugărul bizantin care călătorea flămând, prefăcându-se nebun și mut pentru a nu fi arestat ca spion. Orice călătorie, chiar pusă sub divina potestate, însemna în Evul Mediu pericol și privațiune, așa cum răspicat o spune Sf. Ioan Gură de Aur, care lasă să se întrevadă și aversiunea lui pentru călătorii: „Gândește-te la cele îndurate pe drum! Să n-ai doctori, să n-ai băi, să n-ai cele de trebuințăși nici măcar o înlesnire; să fii stăpânit mereu de frica bandiților (isauri) și a altor necazuri pe care le naște riscul unei călătorii: grijile, supărările, lipsa celor care să-ți dea o mână de ajutor”iii.
Odată cu reforma carolingiană, prosperitatea abațiilor transformă instituția călugărului peregrin într-o formă de educație continuă. Regula S. Benedicti, care reglementa viața monahală, nu uită să îi amintească la cap. 50 pe „cei plecați în călătorii (qui in itinere directi sunt)”, ca și pe cei aflați în vizită, ca oaspeți (cap. 53). Tuturor acestor școlari rătăcitori, „sărutul păcii” le deschidea o rețea de refectoria, de locuri de popas ce aveau întotdeauna, pe lângă dormitorium și balneatorium, o bibliotecă abațială. Despre această via studiosa pe care mergea întreaga lui viață un călugăr medieval, ne vorbește din secolul X Radbod, episcopul de Utrecht, care cerea să i se consemneze ca epitaf că întreaga lui viață a fost un „rătăcitor prin lume (errantem în orbe)” care n-a avut în desagă, ca să-i astâmpere setea și foamea, decât învățătura lui Christosiv. Motivul călugărului rătăcitor i-a prilejuit abatelui de Reichenau, Walafrid Strabo (m. 849), o frumoasă poemă în metrum saphicum, în care, învățătura itinerantă apare prezentată ca un destin asumat: „Nebun am fost, școlar pornit prin lumi,/ De dragu-nvățăturii țara părăsind/ De-am rătăcit făr’ de noroc și fără de tain,/ Exilat și străin” (Carmen 75 – trad. aut.).
În epoca lui Carol cel Mare, tot acest praxis studiorum a căpătat un dublu înțeles. Pe lângă autoperfecț ionarea călugărului, călătoria implică acum și răspândirea înțelepciunii, după comandamentul apostolic: „Mergeți și învățați toate neamurile” (Mt. 28, 19). Astfel, un bun școlar devenea automat și magister, echivalentul unui învățător de țară, fiind trimis să predea artele liberale prin întreaga Europă. Este cazul pedagogului Walther (magister Waltherus), călugărul pe care episcopul Gerard îl aduce, conform Legenda maiorv, să predea gramatica și muzica în școala abațială nou înființată la Cenad. Deja, pe la anul 800, un magister nu se mai adresa strict confraților clerici, ci „tuturor – cum o impune decretul lui Carol cel Mare intitulat Constitutio de scholis – celor care, în numele Domnului și a faimei vieții voastre religioase, va dori să vă vadă; dacă această dorință se sprijină pe atitudinea pe care o aveți și, de asemenea, pe cunoașterea voastră manifestată în citire și cânt; instruit el se va întoarce bucuros să mulțumească atotputernicului Dumnezeu (ut, quicunque vos propter nomen Domini et sanctae conversationis nobilitatem ad videndum expetierit, sicut de aspectu vestro aedificatur visus, ita quoque de sapientia vestra, quam in legendo seu cantando perceperit, instructus omnipotenti Domino gratias agendo gaudens redeat)”vi.
Pe seama fondatorului imperiului carolingian, tradiția va pune legenda instituirii primilor călăgări itineranți, făcând din această legendă un comandament continuu, iar din călugărul cultivat și peregrin un fundament al renașterii carolingiene.

Peregrin în patria erudiților
Notată în paragrafele liminare din Gesta Karoli Magni (886), legenda propunea ca model și dreaptă morală pentru toți călugării rătăcitori exemplul a doi călugări din Scoția, „din cale afară de erudiți (incomparabiliter eruditos) în discipline seculare și în Sacrele Scripturi”, care ar fi călătorit din Hibernia (Irlanda) în Galia pentru a-și vinde aici învățătura pe marginea drumului, strigând: „Dacă e cineva dornic de înțelepciune să vină la noi și o va primi, căci la noi ea este de vânzare (Si quis sapientiae cupidus est, venias at nos nam et accipiat eam; nam venalis est apud nos)”vii. Renumele celor doi clerici erudiți a ajuns și la urechile regelui Carol cel Mare, el însuși mare amator de înțelepciune, care i-a chemat și i-a întrebat ce preț au pentru înțelepciunea lor. Peregrinii i-au răspuns că nu cer decât „un loc potrivit și minți deschise, plus mâncare și ceva de îmbrăcat, fără de care nu ne-am putea continua călătoria (loca tantum oportuna et animos ingeniosos et, sine quibus peregrinatio transigi non potest, alimenta et quibus tegamur)”viii. Regelui i-a plăcut răspunsul și, o vreme i-a ținut pe cei doi călugări pe lângă el, apoi i-a trimis, pe unul în Galia, pe altul în Italia, pentru a educa acolo tineri mulți și feluriți, unii de condiție nobilă, alții din pătura de mijloc și cei mai mulți din pătura de jos. Așa s-a născut, din legendă, instituția călugărului peregrin, care era chemat să facă din credință sămânța cunoașterii, iar din erudiție solul din care aceasta va crește. În numele erudiției, se vor defini acum artele și disciplinele asupra cărora „mințile deschise” erau chemate să mediteze și, meditând, să îl descopere pe înțeleptul Creator. Un exemplu este Didascalicon-ul lui Hugh de Saint Victor (c. 1120), care cartografiază foarte exact limitele cunoașterii omului medieval, ordonându-i lecturile între tradiția secularăși Sfintele Scripturi. Din Irlanda până în Italia, din Portugalia până în Polonia, secolul XII va deplasa centrul acestei educații dinspre mănăstirile rurale spre școlile de pe lângă marile catedrale, acolo unde putem vorbi deja de o erudiție specializată, în drept, medicină sau arte poetice, cum a fost cazul abațiilor din Bolognia, Salerno, Montpellier, Tours sau Orleans.
Iată de ce Legenda maior a ținut morțiș să ne prezinte din „urbanul” secol XIII, al autorului ei, un Gerard erudit, cu studii la Bolognia, acolo unde el ar fi fost „remarcabil și eminent în științe, gramatică, filosofie, muzică și Decretum, și în toate artele liberale (ubi notabiliter egregieque in scientiis Grammatice, Philosophie, Musice et Decretișumț, omniumque liberalium artibus instructi)”ix. Numai că hagiograful face aici o crasă inadvertență, punând un mare semn de întrebare pe toate studiile bolognieze ale tânărului Gerard. Mai exact, el aduce în curricula de secol XI un Decretum șGratianiț (sauConcordia discordantium canonum) care va fi scris abia două secole mai târziu. Oricum, titlul de magister, de pedagog în arte liberale (trivium et quadrivium), pe care Gerard l-ar fi deținut înainte de a fi fost ales abate (Magister Gerhardus eligitur în Abbatem)x, și pe care nu i-l poate contesta nimeni, arată că Gerard a fost în tinerețe un elev. Titlul îi este confirmat și de întreg tratatul său, adresat unui pedagog în arte liberale (ad Isingrimum liberalem), dar mai ales de mărturisirea din Deliberatio..., că el a făcut numeroase călătorii prin toată Europa. Călătorii în care, bănuim noi, Gerard a predat în școli rurale până ce s-a făcut remarcat de Regele Ștefan I. Tot titlul de magister explicăși subita lui ascensiune, ajungând la nici 50 de ani din călugăr itinerant dascăl al prințului Emeric și capelan regal.

Misterul din spatele unei sintagme
În anul 1030, când Gerard este trimis la Cenad în fruntea a zece preoți, toți bărbați învățați (decem Presbyteri et viri litterati), pentru a ridica aici o abație benedictinăși o școală de arte liberale, el aducea cu sine un mare mister. Cum a ajuns acest pedagog princiar și erudit călugăr din capitala regatului în mica cetate Morisena? A fost el relegat, a căzut în dizgrație, sau misiunea lui a făcut parte dintr-un plan regal bine pus la punct? Răspunsul îl vom găsi adâncind contextul proverbialei lui erudiții. Să privim mai întâi la felul în care folosește Gerard un topos desprins direct din intertextul teologal: „Cu adevărat fericită este Galia (Gallia vero felix) care e curățată de aceste (erezii)”xi. Sintagma Gallia felix este o trimitere la primul vers din Imnul martirilor din Saint-Maurice (HymnusAgaunensibus martyribus), un cânt al lui Walafrid Strabo (sec. IX) foarte cunoscut în mediul monastic madieval, ulterior intrat și în Acta Sanctorum ca Addenda ad diem 22 Septembri. Este vorba în text de venerarea pioasă a celor 6666 de soldați din Legiunea Thebană, martirizați în Galia, la Saint- Maurice, temă des frecventată în Galia de cântările religioase, ca de exemplu, de Carmen Marbodi de Sancti Agaunensibus, scris în secolul XI de Marbod din Rennes. Treptat, sintagma Gallia felix a ajuns renume, caracterizând întreaga Galie carolingiană, iar pomenirea ei de către Gerard nu face decât să reia un loc comun, dovedindu-i cititorului că itinerariul său spiritual a trecut și prin fosta Galie. Despre o călătorie în Galia vorbește și o altă notă autobiografică din Deliberatio....: „Mărturisesc cu curaj că pe vremuri m-am implicat în anumite dispute ce s-au iscat în Galia asupra afirmațiilor lui Platon despre Dumnezeul evreilor și despre sufletele divine (In Platone quippe disputationes quondam apud Galliam constitutus quasdam de Deo Hebraeorum confidenter fateor me legisse, et coelestibus animis)”xii.
Găsim în „curajul” lui Gerard de a intra în dispute despre „Dumnezeul evreilor”, cheia întregii lui misiuni din Cenadul panonic. Când Gerard este trimis la Cenad, Regele Ștefan I se confrunta deja cu opoziția tot mai belicoasă a triburilor khazare. El nu putea uita că aceste triburi adoptaseră încă din secolul IX religia mozaică. Expansiunea acestei religii este motivul pentru care regele decide să trimită în fieful păgânilor iudeo-khazari pe cel mai bun predicator al său. Gerard este trimis în această misiune de evanghelizare, pentru că el cunoștea cel mai bine, după mărturisirea din tratat, câte ceva despre „Dumnezeul evreilor” – a se citi, religia iudaică. Și câtă dreptate a avut regele să se teamă de adversarii săi doctrinari! La doar trei ani de la moartea sa, pe tronul Ungariei ajunge un khazar, sângerosul Rege Samuel Aba (1041-1044), care era de „religie evreiască (religio hebraeorum)”. Acest „hominem hypocritam”, cum apare menționat în Deliberatio..., este ținta celor mai virulente imprecații scrise de Gerard: „om păduchios (hominem cimicis)” care a „permis o mulțime de spurcăciuni și fapte împotriva Maiestății divine (permisit multod nefandissimos, et divinae Majestati contrarios)”xiii...
Iar faptul că acest rege este îngropat, după înfrângerea de la Ménfö, undeva „aproape de râul Timiș (prope amnem Tibiscum)”, cum spun cronicilexiv, arată că tocmai aici, pe teritoriul actualului Banat a fost epicentrul acestei erezii, și poate, chiar unul din templele acestei ciudate religii iudeo-khazare. Sunt „templele scitice” pe care le va demola decretul regelui András Katolikus, Constitutiones eclesiasticae, din 1048. Gerard nu a mai trăt să vadă această victorie, moartea lui mucenicească din 1046, de lângă Pesta, nu va pune însă capăt peregrinărilor lui, care au continuat și după moartea sa. Dar cu destinul trupului său începe un alt fel de biografie. Vorbim deja de viața unui sfânt.

__________
i Gerardus, Deliberatio supra hymnum trium puerorum..., în ed. Ig. de Batthyán, S. Gerardi Episcopi Chanadiensis, Scripta et acta..., Albo-Carolinae, 1790, p. 256.
ii E. Sargologos, La Vie de Saint Cyrille le Philéote, moine byzantin, Bruxelles, 1964, p. 86 sq; v. et Vitæ Patrum. De vita et verbis seniorum .sive Historiae eremiticae libri X..., editio secunda, Antverpiae, ex Officina Plantiniana, 1628, p. 630a.
iii Io. Chrysostomus, Ad Olympias, VI, 1, a.
iv cf. Radbodus, Anno ab incarnatione domini DCCCC, în H. Waddell, Mediaeval Latin Lyrics, New York, 1948, p. 130.
v Legenda maior, în ed. Ig. de Batthyán, op. cit, p. 328.
vi în ed. Corpus iuris germanici, vol. II, 1, Berolini, Imp. G. Reimeri, 1824, p. 63.
vii Notker Balbvlus, Gesta Karoli Magni Imp., în ed. Monvmenta Germaniae Historica, vol. XII, Berolini, Weidmannos, 1959, p. 1.
viii idem, p. 2.
ix Legenda maior, în loc. cit, p. 306.
x ibidem.
xi idem, p. 99
xii Gerardus, Deliberatio..., p. 84.
xiii idem, p. 265.
xiv A. du Saussay, Andreas frater Simonis Petri..., în ed. Paris, S. &G. Cramoisy, 1656, p. 511.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara