Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un club de marcă de Barbu Cioculescu

Era obiceiul bărbaţilor trecuţi de treizeci şi cinci de ani să intre într-un club unde, aprinzându-şi pipa încărcată cu tutunuri mirific aromitoare, să soarbă dintr-un pahar cu galbă un coniac de cea mai fină calitate. Şi să privească pe geamul de cristal al stabilimentului tăcut forfota de afară, de care se simţea cu totul străin, chiar dacă avea în faţă un comesean sau pe fiecare scaun al mesei câte unul - în cazul în care nu se stătea pe canapea.

Dar şi în acest caz liniştea era desăvârşită - rareori se rupea tăcerea, în tavan aripile lungi ale unui ventilator potolit răcoreau cumva atmosfera, în care mirosul de pipă se întrepătrundea cu acela, mai iute, de ţigară de foi. La Londra, la Paris, la Viena, Budapesta şi, desigur în Bucureşti de dinaintea primului război mondial. Dar şi în perioada trist numită interbelică.

A fi membru în Jockey-Club era o distincţie asemănătoare primirii unei decoraţii sau a unui secretariat de stat, pe cartea de vizită, între gentlemanul care ieşea, puţin ameţit de fumuri, de la club şi burghezul înstărit ce ieşea de la Capşa, de pildă, era o certă diferenţă. Distanţa creştea considerabil între primul şi cetăţeanul ce părăsea, turmentat, cârciuma. Dacă fericitul purtător al insignei clubului se putea coborî în acele hale unde se degustau frigărui, fleici şi fudulii, cu vin de buturugă turnat din ulcele, reciproca nu se putea imagina. Chefliul de rând, amatorul de fripturi în sânge, înfulecate în grădini cu salcâmi nici nu putea să viseze a pune piciorul în salonul de taină, căptuşit cu catifea tomate-aubergine, al unui distins club - poate doar ca să măture...

Aspirant la aristocraţie, Mateiu I. Caragiale nota în Jurnalul său, ca dovadă a descanalierii înfăptuite - sau pe aproape - apartenenţa la un club select - nu destăinuia care, deci nu era vorba de Jockey, în care caz n-ar mai fi păstrat discreţia. De câte dificultăţi se lega primirea într-un club privat aflasem încă de pe băncile primului an de liceu - clasa cincea de astăzi - când, sătul de exerciţiile de matematică, cu care presimţeam că aveam, într-un viitor previzibil, să mă aflu în raporturi precare, citeam ultima fasciculă apărută din serialul intitulat Excentric-Club.

Un întreprid tânăr, atletic şi inteligent, chiar dotat cu calităţi neobişnuite, ceruse să fie primit în clubul cu pricina, unde, însă, ca să fii admis trebuia să duci la bun sfârşit un mare număr de misiuni - peste o sută - de talia muncilor lui Hercule, de la care gândesc, serialul se şi inspirase. Fiecare sarcină impunea o aventură aparent imposibilă, cu risc mortal, dar, pe rând, eroul nostru le izbutea pe toate, afară de ultima, unde eşua. Drept care trebuia să o ia de la început. O nouă recoltă de fascicule inunda piaţa. Pierzând, de la un moment dat în sus, legătura cu viteazul Percy, nu ştiu dacă în cele din urmă şi-a văzut visul cu ochii. Dar presupun că norocul orb, care l-a ajutat de fiecare dată să iasă la liman nu i-a jucat festa, la vârsta când nu s-ar mai fi putut avânta prin coclauri.

La "Club" se duceau liderii conservatori, în dulcea ambianţă a Vechiului Regat, denumirea de club acoperind-o pe aceea aridă de partid, mai exista şi un club socialist, nu mai puţin elitar, în acea veselă lume, luată peste picior de berarul Caragiale. Dintr-un club interbelic va fi făcut parte unchiul meu Radu Cioculescu, om devotat prieteniilor înalte, cercurilor de bărbaţi înţelepţi. Păstrez cu sfinţenie tabachera sa pătrată, de argint, cu un cap de cal şi un armoar pe faţă, iar în interior cu inscripţia "A Friend in need - is a Friend indeed". I-a fost credincios până în cea din urmă clipă.

Din nici un fel de club n-am putut face parte, seama ţinând că am devenit major când tocmai comunismul se atoateinstala în România. Când, după Revoluţie - sau cum să-i zic? - mi s-a oferit posibilitatea să intru în Jockey-Club aveam de două ori vârsta candidatului ideal. M-am dat deoparte. Acum regret. Nu ştiu ce alte cluburi s-au înfiinţat de atunci încoace, dacă, spre a le deveni membru este necesar să ai cai de curse ori măcar cinci limuzine, să fii academician sau cel puţin universitar, dacă miliardele prind bine. Şi nici dacă, precum se cere, chelnerii, eventual cu barbeţi, apar mai distinşi decât cei de pe la mese.

Ceea ce mă intrigă este împrejurarea foarte specială a ultimelor săptămâni, de-a lungul cărora o seamă de personalităţi ale scrisului literar sau gazetăresc au recunoscut a fi fost, într-o epocă a vieţii lor, informatori ai Securităţii. Pe zi ce trece numărul lor sporeşte, ei devin o categorie specială cu tot mai mulţi eminenţi aparţinători. Afli că X., vajnic adversar al comunismului în cincinalele tranziţiei, semnase un angajament. Un altul, cu totul respectabil gazetar călcase cu stângul încă din liceu. Un al treilea a semnat angajamentul, dar n-a produs nici o notă informativă. Fie pentru că s-a căit, fie deoarece n-a avut ce scrie, ce şi pe cine să toarne.

Mi-aduc aminte perfect în care circumstanţe a avut loc vizita agentului racolator care mi-a propus să devin informator al Securităţii. Lucram la revista "Luceafărul"? Nu, s-a petrecut mai târziu, după transferul la Institutul de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu", mă ocupam cu secretariatul revistei institutului. Insul care mi s-a anunţat în vizită, dându-şi un nume oarecare, nu era înconjurat de nici un mister. încă înainte să deschidă gura am ghicit de unde vine şi ce are să-mi propună. Avea una din acele fizionomii ce nu se remarcă prin nimic, pe care le uiţi în clipa chiar în care le priveşti. Preţios indiciu la recrutare.

Nu a fost cine ştie ce de insistent, a rămas uluit când l-am întrebat eu cu ce mă aleg din treaba asta, dacă voi primi un grad şi care anume, cu ce retribuţie şi adaosuri la pensie. A urmat să ne mai întâlnim, mi-a lăsat timp de gândire, dându-mi o adresă unde putea fi găsit, undeva, într-un bloc din spatele bisericii Creţulescu. Nici eu, nici el nu ne-am ales cu nimic. Duşmanul de clasă a respirat uşurat, continuând să sape la temelia orânduirii, să-şi facă de cap cu mine de faţă, impasibil.

Sunt de atunci aproape patruzeci de ani, iar refuzul de a deveni turnător mi s-a părut de la sine înţeles. Să fi acceptat, într-o secundă de maximă slăbiciune - prin care trece insul - m-ar fi costat enorm, mi-aş fi pierdut liniştea, somnul, orice bună părere despre mine, regretele m-ar fi sfâşiat precum colţii leului dintr-o căprioară gnu. Grele maladii pe care le-am învins, unele pe masa de operaţie, m-ar fi dat gata, poate. Zic poate, unde firea omului rămâne un mister pentru el însuşi. Cât de labirintic poate fi acest mister, să ajung să mă şi bucur de profesia de turnător - conştiincios cum sunt de felul meu şi tenace în ce întreprind, tot nu s-ar fi întâmplat. Faptul că nimeni nu mi-ar fi cunoscut taina m-ar fi alinat un pic, dacă nu ar fi sporit spaima ca, din senin, cineva să afle, să-mi ceară...

Cât priveşte avantajele, general de Securitate cu siguranţă n-aş fi ajuns, nici colonel, din soldat neinstruit. Nici împins în primul eşalon al scriitorilor n-aş fi fost. Aşa că până nu de mult mă mândream a fi respins o ofertă dezonorantă, jignit, de altminteri, că respectiva instituţie se putuse gândi la mine. Socoteam, cu durere de cap, că ceva trebuie să o fi determinat. Ceva, desigur, pornind de la mine. Şi mă chemam în faţa unui tribunal al conştiinţei. Dar ce anume?

Lucrurile s-au schimbat cumva de curând, de când persoane de certă notorietate din domeniile amintite recunosc cu brio a fi făcut poliţie politică şi anume cu documente în toată regula. Pe unii dintrînşii îi cunosc personal, le-am admirat fie erudiţia, personalitatea în general, talentul, onestitatea. Caracterul. Ei sunt acum într-un număr şi într-o companie care le permite să se constituie în chipul cel mai legitim într-un club cu uşile închise profanilor, marei mase a celor ce n-au loc la festin.

La un pahar de coniac, cu havană între buze - între campioni ai aceleiaşi probe - aceştia îşi pot depăna amintirile, dacă nu comune, căci secrete, în orice caz de similară stringentă factură. Eventual în compania unui general ajuns la vârsta de Moş Crăciun reformat, gen Pleşiţă, care să-i privească drăgăstos, lămurindu-le episoade cu necunoscute, din fructuoasa lor activitate. Dacă din curată prostie am ratat Jockey-Clubul, iar clubul informatorilor din impardonabil orgoliu, trebuie să trag consecinţele, fără apel. O mare singurătate mă paşte.

Şi parcă mă văd dând roată noului sediu al Secret-Clubului, într-un bloc din sticlă neagră, sfidând verticala, lat cât o întreagă stradă, dotat cu o uriaşă poartă metalică la care se ajunge urcând zeci de marmoreene abrupte trepte. Părând minuscul în cadrul ei, un lat în umeri portar, cu chipiu de amiral, epoleţi şi eghileţi de dictator african, dă de-a berbeleacul pe toţi impostorii care ar încerca să pătrundă în Club fără patalamaua CNSAS-ului - de informator, adeverit de tribunal.

Iar din câte un nou-nouţ Lexus descinzând alert un senior al clubului, aruncând câteva vorbe de duh liotei de reporteri ce-l pândesc de jumătate de ziuă. Cu mulţi ani în urmă, un amic mă întreba referitor la o jună cu darnice farmece: "Faci şi d-ta parte dintre puţinii care nu s-au culcat cu ea?" Mâine, altcineva îmi va pune întrebarea: "Faci şi d-ta parte dintre puţinii care n-au fost turnători?"

Oare bat câmpii?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara