Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Un chivot al artei moderne de Petre Tănăsoaica

Mă opresc, la sfârşitul anului trecut, asupra unui citat din Sesiunea de toamnă, jurnalul profesorului Eugen Negrici, preluat de acesta din Paul Valery (Poesie et pensee abstraite): „Noi ne înţelegem graţie vitezei trecerii noastre prin cuvinte. Nu trebuie să ne aplecăm peste ele fără frica de a vedea discursul cel mai clar descompunându- se în enigme, în iluzii mai mult sau mai puţin savante” şi îl trec într-o rezervă a memoriei, ispitit de gândul că mi-aş putea pune la adăpostul ei îndrăzneala de a reciti, într-un registru pe care acum nu-l mai găsesc fantezist, Sărutul lui Brâncuşi, de la Muzeul de Artă din Craiova. O fac, însă, fără pretenţia de calificare în competiţia interpretativă a operelor marelui artist, dar cu credinţa că un contact direct cu orice obiect de artă poate să producă măcar şi iluzia unei revelaţii, pe care o subscriu şi aici registrului emoţional autentic, acolo unde este cazul să se întâmple. Sărutul de la Craiova, după toate informaţiile culese de istoricii şi criticii de artă, care s-au dedicat operelor lui Brâncuşi, ar fi primul, dintr-o serie mai lungă, ce inaugurează excepţionalul salt în modernitate al artei sculpturii şi a fost executat în 1907. S-a căzut de acord că artistul român a voit să dea o replică Sărutului lui Rodin, un monument funerar mult prea pasional, „de un erotism prea elegant”, cum consemnau criticii vremii. Vom reveni, însă, asupra acestui aspect ceva mai încolo. Acest prim Sărut va ajunge în proprietatea colecţionarului V.N. Pop, aşa cum consemnează Barbu Brezianu şi va fi expus, împreună cu alte trei lucrări, pentru prima dată, în expoziţia din 1943, intitulată generic Săptămâna Olteniei, după care se va întoarce la conacul de la Ostroveni al proprietarului. Probabil că, dacă n-ar fi fost în lista lucrărilor din expoziţia amintită mai înainte, după naţionalizarea caselor şi conacelor boiereşti din 1949, când au fost înregistrate şi depuse la Muzeul Olteniei celelalte trei lucrări din proprietatea boierului, mazilit şi obligat să trăiască într-o cămăruţă a slugilor, Sărutul s-ar fi pierdut pe veci. Norocul a făcut ca arheologul C.S. Nicolăescu-Plopşor să-l descopere într-o pivniţă a conacului, unde vechilul moşiei boiereşti l-a aşezat „pe crucea unui capac al putinii cu varză, pusă la murat, ca greutate”. Fiind un obiect lucrat, cu alte cuvinte, vechilul nu s-a îndurat să-l abandoneze şi să-l scoată din circuitul casnic. Este uimitor, însă, cum s-au legendat, printr-o translare culturală informaţii legate de următorul Sărut al lui Brâncuşi, cel din 1910, asupra acestuia de la Craiova, pe care V.N. Pop l-ar fi achiziţionat de la Brâncuşi, pentru a-l pune pe mormântul unei iubite dispărute în plină tinereţe. Evident că lucrarea s-ar fi aşezat ca monument funerar într-un cimitir, dacă acesta ar fi fost scopul achiziţionării ei. Despre Sărutul din 1910 scrie, printre alţii şi istoricul american Sidney Geist în cartea sa despre Brâncuşi; consultând mai multe surse, aflăm că Margit Pogany ar fi văzut lucrarea, la care facem referire, în Atelierul lui Brâncuşi, în acel an. Prin intermedierea unui prieten, lucrarea aceasta va ajunge monument funerar pe mormântul din Montparnasse al unei tinere rusoaice, Tatiana Roşevski, care s-a sinucis din dragoste într-adevăr. Consemnăm, deocamdată, că, prin gestul său, de a da, la fel ca şi Rodin, un sens religios artei sale, Brâncuşi inaugurează un demers, ce se va întinde de-a lungul întregii sale vieţi, care include mai ales o viziune arhitecturală ce se leagă prin toate firele de credinţa sa ortodoxă. Sărutul din Montparnasse, alături de alte lucrări ale unor contemporani cu Brâncuşi – Jean Arp, Henri Laurens – inaugurează şi primul muzeu de artă contemporană în aer liber.

Să revenim, însă, la Sărutul din Muzeul de la Craiova, executat din piatră gălbuie de marna, un paralelipiped, în definitiv, asupra căruia artistul gândeşte cele două personaje aflate în îmbrăţişare, ca pe o epurare aproape grafică a materiei, astfel încât se poate citi cu uşurinţă programul sau artistic şi în care procedurile tehnice îşi propun să materializeze înainte de toate ideea de sărut şi nu ilustrarea corporalităţii lui erotice. S-au făcut, evident, o serie de investigaţii, pentru a determina originile, şi asemănările cu alte experimente ale artei acelor timpuri, când mai ales era la modă procesarea unor sugestii venite dinspre arta primitivă africană, ori s-au găsit sugestii în arta sculptorilor medievali ce împodobeau catedralele acelor vremuri. Putem lua în calcul toate aceste lucruri – ar fi şi absurd să fie respinse, doar se ştie că Brâncuşi era în contact cu generaţia sa de artişti care trăiau la Paris –, dar se dovedeşte, pe parcursul întregii sale cariere că programul sau include o profundă cunoaştere teologică creştin ortodoxă (a slujit de cântăreţ într-o biserică ortodoxă din Paris la începutul existenţei sale de aici şi, deci, este exclus să nu fi fost iniţiat în textele biblice!), căreia îi urmează cursul în temele abordate. Înclin să cred că, înainte de a fi un monument funerar, Sărutul din 1907 este un veritabil chivot ortodox, idee sugerată de braţele bărbatului şi femeii, înlănţuiţi în sărut în faţa eternităţii. Chivotul, în termenii definiţi de dicţionar, este o biserică în miniatură, păstrat în altarul bisericilor – la evrei se ştie că găzduia Tabla Legilor – şi în care se păstrează cuminecătura de la Paşti, pentru zilele de împărtăşanie de peste an. Ideea că bărbatul şi femeia sunt trupul bisericii lui Cristos o găsim mai ales în două dintre Epistolele lui Pavel, către efesenieni mai întâi şi apoi către corinteni, din momentele de slăbiciune ale nou înfiinţatelor biserici creştine. Aşadar, iată ce spune Sfântul Pavel, în epistola către corinteni ( Cap. 11) pentru susţinerea în comun, prin bărbat şi a femeie, a credinţei în Dumezeu: „Totuşi, întru Domnul nici femeia fără bărbat şi nici bărbatul femeie, fiindcă aşa cum femeia este din bărbat, tot astfel este şi bărbatul prin femeie, şi toate sunt de la Dumnezeu”, ca să reia tema, într-un registru superior, în Epistola către efesenieni (Cap.5): „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea ca s-o sfinţească, curăţând-o prin baie de apă întru cuvânt, ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, fără să aibă pată sau creţuri sau altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără prihană”! În trăsăturile personajelor din sărutul nostru există un hieratism specific artei bizantine, dar elementul cel mai important, care le leagă într-un înţeles teologic, sunt braţele lor care amintesc de brâul, format dintr-un fir sau mai multe, ce înconjoară bisericile ortodoxe, fie ele de lemn sau de piatră, întâlnit uneori şi la casele ţărăneşti din lemn, ca semn al unităţii credinţei şi al Puterii ei împreună. Desigur se pot găsi interpretări, de care nu facem uz în acest text, mai lărgite şi asupra brâului şi de ar fi să cităm numai textele, absolut interesante, date de occidentalii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în Dicţionarul lor de simboluri atunci când fac explicitări asupra cuvintelor şarpe şi fir, ca să luăm în calcul doar două poziţii. Dacă ne întoarcem la cuvintele lui Paul Valery, cu care am început acest text, aş concluziona că şi numai poziţionarea noastră culturală faţă de o operă poate să nască fabuloase şi seducătoare interpretări, unele dintre ele aflate dincolo de intenţionalitatea Artistului. În ceea ce-l priveşte pe Brâncuşi, cel care a rămas acasă, pare providenţială întâmplarea că primul Sărut a evoluat şi s-a materializat tot aici, în Complexul de artă urbană (ce urât sună această sintagmă când este vorba despre Brâncuşi!) de la Târgu Jiu, despre care Preafericitul Daniel, actualul Patriarh al României, scria în teza sa de doctorat: „Prin urmare, în monumentul Poarta Sărutului ochii celor ce se iubesc se interiorizează şi se unifică într-un cerc, într-o vedere totală, aceea a sufletului devenit în întregime ochi spiritual, pentru a vedea lumina cea neînsetată din Împărăţia Cerurilor sau lumina slavei lui Hristos, Mirele Bisericii (cf. Apocalipsa, 21, 2 şi 23)”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara