Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un Charlot al poeziei de Ioan Holban

Gabriela Gheorghişor, Cristian Popescu. Arlechinada tragică, Editura Aius, Craiova, 2015, 216 pag.

O exemplară monografie de autor, cu explorarea în profunzime a paradigmelor din segmentele cele mai noi ale poeziei noastre contemporane scrie Gabriela Gheorghişor în Cristian Popescu. Arlechinada tragică (Editura Aius, 2015); un subiect complicat pentru că, iată, Cristian Popescu e un personaj aproape mitologic, o „legendă urbană” de la cumpăna anilor ‘90 şi un scriitor ce pare „făcut” pentru o abordare în perspectiva criticii genetice („Cristian Popescu pare un scriitor fără biografie. Biografia s-a topit în opera literară, devenind mitologie poetică”, observă criticul în deschiderea monografiei sale; „Cred că este singurul poet peste care omul care era se suprapunea perfect şi singurul om pe care poetul se potrivea, cum se spune, «mănuşă». Nu era un Cristi şi un Popescu. Era, şi în viaţă, şi în poezie, Cristi Popescu”, spune Lucian Vasilescu într-un interviu recent acordat lui Vasile Proca), iar lumea literaturii e dinamitată, în general, de revizuirea drastică a ierarhiei de valori, întemeiată, uneori, improvizată, compromisă de exagerări şi de renunţarea la flamura maioresciană a criteriului estetic, adesea, pentru ca, în particular, lirica vremii să devină „teatrul” unei confruntări între spectacolul optzeciştilor de la Cenaclul de Luni şi lumea bizară, cum spune un martor din epocă, a nouăzeciştilor de la Cenaclul Universitas. Avînd în faţă acest relief accidentat al teritoriului de investigat, Gabriela Gheorghişor îşi precizează foarte limpede obiectivele: „Cristian Popescu. Arlechinada tragică îşi propune să configureze un portret psiho-spiritual al poetului; să expună povestea Cenaclului Universitas şi să explice un concept controversat, nouăzecismul, prin analizarea «ideologiei» şi poeticii «manifestelor» din «suplimentul de direcţie» al Luceafărului, Nouăzeci; să prezinte convergenţele generaţiei ’80 cu poetica lui Cristian Popescu; să «de-construiască» analitic poetica «artei totale» din Arta Popescu, pentru a ajunge la miezul creativităţii: conştiinţa tragică a neputinţei de a se sustrage morţii, ca fenomen existenţial-ontologic, şi «morţii» de tip artistic, ca inevitabilitate a artificiului literar; să identifice filiaţiile şi afinităţile literare, deschiderile şi închiderile prozo-poeziei lui Cristian Popescu”.

Există o generaţie (promoţie) ‘90 în poezia noastră? Ce este, în fond, „nouăzecismul”? La aceste întrebări răspunde Gabriela Gheorghişor în al doilea capitol al monografiei sale, Nouăzecismul. Delimitări şi ipoteze; prudent, criticul literar constată, mai întîi, ezitările „discursului critic actual” în privinţa folosirii „etichetelor” de promoţie şi/sau generaţie ‘90, pentru ca, apoi, să conteste subtil criteriul generaţionist, foarte controversat, de altfel, încă de la folosirea lui intensivă prin anii ‘70, de către criticii de atunci, de Laurenţiu Ulici, îndeosebi. În fond, anul 1990 nu e un reper important al istoriei literaturii contemporane şi nu desparte două generaţii (sau promoţii) literare pentru că, se ştie, poeţii nouăzecişti au crescut cu poezia optzeciştilor, au cunoscut-o dinlăuntru, în facerea ei, cum, deopotrivă, sînt mulţi poeţi ai anilor ’80 care au tipărit majoritatea cărţilor lor, adesea, cele mai valoroase în ordine estetică, după 1990; circumstanţele istorice au fost, în bună măsură, decisive: şi unii şi alţii au fost nevoiţi să-şi amîne cărţile, pentru că autorităţile fostului regim au oprit, aproape în totalitate, la sfîrşitul deceniului nouă al secolului trecut, tipărirea volumelor tinerilor de atunci, optzecişti şi nouăzecişti, „pentru a nu se crea noi personalităţi”, cum suna o justificare de pe o „circulară” a cenzurii vremii. Foarte atentă cu argumentele sale, pe care le găseşte în radiografia exactă a epocii literare, a peisajului liric din perioada 1980-2000.

Gabriela Gheorghişor face propriile delimitări teoretice şi judecăţi de situare în capitolul cu totul lămuritor Cristian Popescu şi convergenţele cu generaţia ‘80. Poezia „totului”. Astfel, dacă biografismul uneşte poezia „totului” cu aceea a generaţiei ‘80, modul de a o construi îl apropie pe Cristian Popescu de „crezul lui ianuş”, cum i s-a spus; unii descriu ceea ce închipuie vederea secundă, ceilalţi (de)construiesc „arătarea”, iar scrisul e o fractură între fragmente, căutînd în cititor („consumator”) nu un complice sau un martor, ci elementul activ, tovarăş ul care, (de)construind şi el, participînd, se transferă în propria lucrare. Altfel, explozia realului şi implozia fiinţei, ca şi legăturile cu poezia „penetrantistă” a anilor ‘30 sînt elemente de convergenţă, cum, la fel, dovedeşte criticul, asocierea nouăzeciştilor în „Dinastia Caragiale” şi afirmarea unei aşa-zise diferenţe specifice sub zodia marelui dramaturg nu sînt, neapărat, o carte de identitate; „Academia Caţavencu”, de pildă, a fost fondată şi scrisă, în principal, de optzeciştii Florin Iaru, Cristian Teodorescu, Ioan T.Morar, Ioan Groşan, dar şi de „şaptezecistul” Mircea Dinescu, iar convergenţele sînt identificate de Gabriela Gheorghişor chiar în asumarea „poeticii secundarului” a lui Caragiale („Poetica secundarului a lui Caragiale a fost însă valorificată şi de generaţia ‘80”, scrie apăsat criticul literar), în desacralizarea modelelor culturale (şi nu începuseră poeţii optzecişti cu Nichita Stănescu şi prozatorii aceleiaşi generaţii cu Dumitru Radu Popescu?), în priza la real pe care nouăzeciştii o „accentuează” etc. În acest orizont al convergenţelor, Cristian Popescu continuă, în viziunea Gabrielei Gheorghişor, paradigma şi programul literar al generaţiei ‘80; Arta Popescu şi cărţile lui Ioan S.Pop, Nicolae Coande, Emilian Galaicu-Păun, Lucian Vasilescu, Simona Popescu, Iustin Panţa închid seria optzeciştilor, cristalizînd teme şi motive lirice care au structurat toată poezia acestora, de la Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Al.Muşina, Traian T.Coşovei, Florin Iaru la Ion Stratan, Ion Mureşan ori Liviu Ioan Stoiciu: locuiesc, toţi, în cartierul de lux, calm şi voluptate al lumii literaturii noastre, vecin cu cartierul Avangardei.

„Cristian Popescu s-a bucurat de aprecieri critice, mai ales în anii ‘90, însă, de la o vreme, exegeza lui lîncezeşte”, observă Gabriela Gheorghişor în primele rînduri ale Argumentului care deschide construcţia critică din Cristian Popescu. Arlechinada tragică. În adevăr, în afara unor abordări colective – volumul A fost odată un cenaclu..., coordonat de Mircea Martin în anul 2008, un număr special al revistei „Manuscriptum” (1999) şi o anchetă a „Ziarului de Duminică” (2001), unde colegii de la Universitas purced, mai ales, la evocări (iar explorarea vieţii şi operei lui Cristian Popescu în fragmentele memorialistice ale congenerilor e foarte inspirată) –, se reţin cîteva articole şi studii semnate de Ion Pop, Al.Cistelecan, Alex. Ştefănescu, Ion Bogdan Lefter, Gh. Grigurcu, Bogdan Creţu, Daniel Cristea-Enache şi de Marin Mincu în O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea. De la Alexandru Macedonski la Cristian Popescu, dar, mai ales, textul critic consacrat autorului Artei Popescu de către Nicolae Manolescu în a sa Istorie critică a literaturii române, care îl situează pe poet „în proximitatea tradiţiei bizar-absurdului avangardist” şi care vorbeşte despre onirismul acestuia, despre „naivitatea simulată, gustul rimbaldian pentru primitiv, umil şi prostesc, trucajele, erzaţurile şi glumele îndoielnice”, sentimentalismul „de flaşnetă”, despre afinităţile cu Ion Minulescu şi Mircea Cărtărescu etc. În acest context, monografia Gabrielei Gheorghişor este cea mai importantă abordare critică, în amănunt, a „artei totale” care e „Arta Popescu”, construind, totodată, cum a promis, „o viziune critică asupra figurii spiritului creator”: demersul Gabrielei Gheorghişor e (şi) unul de recuperare şi de (re)valorizare a scrisului unui poet „cu un tulburător destin uman şi literar”. Analiza pe text explorează în adîncime „arta totală” a lui Cristian Popescu; Gabriela Gheorghişor urmăreşte procesul de creaţie de la poetica autoscopiei şi a esteticii urîtului pînă la concepţia borgesiană asupra lumii şi literaturii, identifică discursul îndrăgostit, „democratizarea” poemului, dialogismul bahtian, fascinaţia poetului pentru fenomenul kitsch-ului, într-un excurs rapid, dar temeinic, bine susţinut de o bibliografie de calitate, dar fără a fi plicticos, cum, la fel, în analiza metatextului din Arta Popescu, Gabriela Gheorghişor apelează, fără excese, la G.Genette. Abordînd cu mare fineţe poezia sentimentului religios, Gabriela Gheorghişor fixează, într-o riguroasă investigaţie stilistică, o propedeutică a rugăciunii, dezlegînd astfel resorturile trecerii de la eros la arta iubirii creştine şi înţelesurile pe care le are poemulinimă, vorbeşte despre „automitologizare” şi formele hipertextuale (parodia şi pastişa), iar arlechinada e o poetică a disimulării tragicului a unui poet „purtînd masca burlescă a arlechinului”, caragializînd eminescianismul în ceea ce s-a numit „antiliteratură”: în sfîrşit, şi nu e puţin lucru, Gabriela Gheorghişor are un scris artist, cu fraze limpezi, frumoase care se reţin imediat şi pentru mult timp: „Cristian Popescu pare impregnat de caragialism ca pămîntul de o apă hrănitoare”; „Cristian Popescu se visează un atlet al săriturii în rama sfinţeniei”, de exemplu.

La întrebarea pe care Alex. Ştefănescu o adresa lumii literaturii într-un număr din anul 2000 al revistei România literară – „Cine a fost Cristian Popescu? ” –, Gabriela Gheorghişor îi răspunde astfel, peste cincisprezece ani, în temeinica sa construcţie critică: „este demiurgul unui univers poetic recognoscibil şi inconfundabil”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara