Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Un celebru critic provincial de Mihai Zamfir

Garabet Ibrăileanu – 80 de ani de posteritate. E mult? E puţin? E destul, în orice caz, pentru a aprecia locul de astăzi al unui scriitor în şirul, potenţial, fără sfîrşit.

E curioasă posteritatea lui Ibrăileanu: în timpul vieţii şi imediat după dispariţia scriitorului a existat, în cercul revistei „Viaţa românească” şi în lumea ieşeană, un adevărat „mit Ibrăileanu”. Pentru elevii săi şi pentru tinerii literaţi ieşeni, el făcea figură de guru, de înţelept nocturn, ale cărui mesaje misterioase, orale, emise la ore tîrzii din noapte, se cereau descifrate. Pitorescul omului i-a transmis aura pontifului „Vieţii româneşti”: criticul, profesorul, îndrumătorul cultural şi „marele bolnav” şi-au dat mîna în construirea unei figuri legendare.

Din păcate, la puţină vreme după trecerea lui în nefiinţă, sub regimul comunist, personalitatea i-a fost grav falsificată. Primii ani de după 1947 au văzut născîndu-se, în paginile unor comentatori lipsiţi de scrupule, un nou Ibrăileanu, care nu mai avea aproape nimic a face cu adevăratul critic ieşean. Articolele lui scrise în extrema tinereţe, atinse de un marxism rudimentar şi pueril, s-au văzut proiectate în prim-plan şi considerate drept contribuţiile de căpetenie ale gînditorului. În prefaţa la prima ediţie postbelică de articole a lui Ibrăileanu (Pagini alese, 2 volume, 1957), Mihai Ralea se străduia să facă din blîndul şi retrasul noctambul un soi de comunist convins, admirator fără rezerve al stalinismului sovietic (totul, bineînţeles, în urma unor presupuse confesiuni pe care Ibrăileanu i le-ar fi şoptit prefaţatorului pe patul de spital!).

Contrafacerea grosolană a avut însă şi consecinţe triste: imediat ce peisajul literaturii noastre interbelice a început să fie examinat cu luciditate, odată cu anii ‘70-’80, cota lui Ibrăileanu a scăzut brusc în ochii tuturor. Fatala caricatură desenată în deceniile precedente de Mihai Ralea şi de alţii a aruncat asupra autorului un discredit profund, ale cărui consecinţe rămîn perceptibile pînă astăzi. Personalitatea criticului de la „Viaţa românească” se cere reevaluată, punîndu-se între paranteze interpretările partizane.

O consecinţă a examinării operei lui Ibrăileanu din punct de vedere preponderent politic a reprezentato instaurarea, în conştiinţa publică, a perechii Lovinescu-lbrăileanu drept cuplu antinomic al Interbelicului românesc. Cei doi se revendicau, fără îndoială, din tradiţii culturale diferite, opţiunile lor politice erau opuse, însă disjuncţia absolută nu mai rezistă la o examinare atentă. Doar anumite circumstanţe biografice au contribuit la adîncirea opoziţiei ireductibile Lovinescu-Ibrăileanu, dar ele ţin mai degrabă de anecdotă. Singura lor polemică ceva mai lungă a privit o chestiune pînă la urmă neglijabilă – ediţia poeziilor lui Eminescu. Apariţia la Editura Fundaţiilor Regale a primelor volume din ediţia Perpessicius avea să cufunde în uitare ediţiile precedente, mai ales pe cele evident amatoristice.

E adevărat că trucarea concursului de profesor la Universitatea din Iaşi şi atribuirea catedrei vacante de Literatură română modernă lui Ibrăileanu în 1908, cînd era evident pentru toată lumea că Lovinescu ar fi trebuit declarat cîştigător, a reprezentat o mizerie politicianistă între altele, căreia i-a căzut victimă fără nici o vină viitorul mentor al „Sburătorului”. Pînă la urmă, poate că şi în acest caz „Dumnezeu a scris drept printre rînduri strîmbe”, cum spune un proverb: eşecul în ocuparea catedrei de la Iaşi s-a dovedit a fi fost şansa vieţii lui Lovinescu, aceea de a rămîne la Bucureşti, de a crea revista şi Cenaclul „Sburătorul”, de a deveni îndrumătorul scriitorilor modernişti interbelici.

Opoziţia tranşantă cu Lovinescu, deşi a căpătat forţa unui loc comun, e puţin relevantă cronologic. E. Lovinescu, mai tînăr cu un deceniu decît Ibrăileanu, personaj saturat de cultură, a reprezentat orientarea modernistă în materie literară; G. Ibrăileanu, spirit provincial, posesor al unei culturi lacunare, n-a trecut niciodată pragul modernităţii, rămînînd toată viaţa un personaj tipic pentru prelungitul nostru sfîrşit de secol. Legat indisolubil de mentalitatea belle époque, nu a putut intra într-un adevărat conflict cu Lovinescu; deoarece ei vorbeau limbi diferite.

Descindeau şi din două lumi opuse. La Lovinescu – familie înstărită, de suprafaţă socială, lecturi obsesive în ritm trepidant, posesie perfectă a cîtorva limbi străine, studii în străinătate, doctorat la Paris, stil dezinvolt şi elegant. La Ibrăileanu – familie alogenă şi săracă, pierderea timpurie a părinţilor, studiul ca unic mijloc de a scăpa din infernul provincial unde se născuse, imposibilitatea de a studia în străinătate, o poliglosie redusă, strîmtorare materială permanentă. Toate acestea au acumulat pe capul armeanului orfan şi sărac un munte de complexe care l-au călăuzit fără voia lui în viaţă. Ibrăileanu a ieşit la lumina recunoaşterii sociale după ce trecuse de 40 de ani.

Starea de inferioritate socială şi materială din copilărie, adolescenţă şi tinereţe a stîmit în el ura instinctivă faţă de cei bogaţi şi faţă de autoritate. Cîntecele de sirenă ale socialismului, lecturile din Marx şi Engels (fragmentare şi neasimilate), pornirea spre materialismul ateu şi speranţa într-o viitoare revoluţie i-au condiţionat viitorului critic viziunea asupra artei. Dacă mai adăugăm gherismul, influent atunci printre intelectualii marginali, înţelegem de ce tinereţea lui Ibrăileanu a însemnat o lungă perioadă de naivitate agitată.

Din fericire, inteligenţa şi subtilitatea lui native şi-au spus repede cuvîntul. Abandonează marxismul şi începe să-şi formeze despre artă o imagine mai puţin dogmatică, păstrînd totuşi ideea exaltării în literatură a poporului umil: iată-l ajuns astfel la poporanismul lui Stere. Relaţia cu acest personaj tiranic şi lipsit de flexibilitate nu va fi însă nici ea prea lungă, deoarece Ibrăileanu se va degaja discret şi de poporanism, căutînd să-şi definească o metodă proprie.

Se regăseşte pe sine abia după Primul Război Mondial. Atunci se debarasează de moştenirea socialistă şi poporanistă, începe să citească literatura franceză contemporană (Proust şi Gide îi vor provoca un şoc durabil), încearcă să se pună la curent cu metodologia criticii europene a momentului. Noua şi fericita etapă din evoluţia sa e materializată de revista „Însemnări literare” (1918- 1919) şi mai ales de noua serie din „Viaţa românească”. Transformare spectaculoasă! Nu mai percepem aproape nici o legătură între articolele de tinereţe din „Munca” (1891) sau „Critica socială” (1892), între teoretizările puerile din perioada „Evenimetului literar” (1894) şi Ibrăileanu cel de după Marele Război, între teoreticianul literaturii ca expresie a luptei de clasă şi Ibrăileanu din faza deplinei maturităţi.

Însăşi concepţia politică a autorului suferise o evoluţie radicală. După Primul Război Mondial, constatînd că reforma agrară i-a împroprietărit pe ţărani, că dreptul de vot a devenit universal şi că noua Constituţie din 1923 garanta drepturile civile esenţiale, Ibrăileanu înţelege că afişarea socialismului nu mai era necesară, că doctrina poporanistă însăşi devenise caducă. În aceste condiţii, nu-i de mirare că viziunea sa estetică s-a nuanţat continuu, de la deceniu la deceniu.

Formaţia ideologică marxistă şi sociologizantă specifică tinereţii criticului se datora lecturilor precipitate şi uneori întîmplătoare căzute pe terenul fertil al conştiinţei unui student sărac. Rezultatul: perceperea literaturii sub semnul unor condiţionări „obiective”, cărora un scriitor nu li se poate sustrage. Această viziune exclusivistă a suferit, de-a lungul anilor, amendări şi nuanţări, dar a rămas aceeaşi pînă în preajma Primului Război.

Numeroase studii publicate mai ales în „Evenimentul literar” afişează simplitatea dezarmantă a esteticii sale, formulată de multe ori neglijent şi repetitiv.

Lunga fază sociologizantă din activitatea lui Ibrăileanu a avut de la început cîteva caracteristici originale. Se observă cu uşurinţă că adolescentul şi apoi tînărul Garabet fusese pasionat încă din liceu de ştiinţele naturii: de aici a supt el laptele pozitivismului sub forma lui simplificată. Exactitatea aparentă a observaţiei biologice şi psihologice a înlocuit de timpuriu la Ibrăileanu metafizica. Nu ne mirăm de prezenţa în studiile sale a numelor lui Darwin şi Spencer, ale lui Wundt ori William James: ele îi dădeau criticului începător iluzia că analizele literare ar avea astfel o bază ştiinţifică, iluzia că literatura poate fi apreciată exact. Nu ştim cît a persistat în conştiinţa lui Ibrăileanu această fantezie, ştim însă că tîrziu, după Primul Război, într-o convorbire cu Tudor Vianu (atunci estetician deja afirmat), criticul ieşean intona, modest, aceeaşi veche melodie, asigurîndu-l pe adeptul lui Lovinescu că el, profesor la Universitatea din laşi, încerca în continuare să practice o „critică ştiinţifică”, adică o critică înzestrată cu metode împrumutate ştiinţelor naturii.

Pînă tîrziu Ibrăileanu a apreciat literatura română contemporană exclusiv după conţinut (după „fond”, în limbajul lui); a citit literatura cu ochi de jurnalist militant. Doar aşa se explică zecile de pagini închinate celor mai anodine proze scrise la noi în primii ani ai secolului (vezi entuziasmul lui pentru Al. Vlahuţă, D.D. Pătrăşcanu, Sandu Aldea, I.Al. Brătescu-Voineşti, Radu Rosetti, Jean Bart etc.). În acelaşi timp, vom căuta zadarnic pagini semnificative scrise despre L. Blaga, I. Barbu, Camil Petrescu ori Mateiu Caragiale. Ocolirea marilor valori literare româneşti din acel moment a rămas sistematică.

Vocaţia profundă a lui Ibrăileanu era însă istoria literară, încadrată într-o istorie culturală mai largă. Dacă lunga şi repetitiva analiză a operei lui Vlahuţă nu mai prezintă astăzi interes, prima sinteză de proporţii, Spiritul critic în cultura română (1908), a arătat din capul locului orientarea specifică a unui critic ce vedea în textul literar exemplul predilect pentru consideraţii de ordin istoric, politic ori social. În epocă. Spiritul critic... face oarecum pendant tratatului semnat de E. Lovinescu (Istoria civilizaţiei române moderne), publicat un deceniu şi ceva mai tîrziu. Diferenţa de nivel intelectual apare astăzi frapantă. Avînd ca obiect aceeaşi realitate – condiţiile în care s-a dezvoltat literatura noastră în secolul al XIXlea – Ibrăileanu adoptă punctul de vedere restrictiv, sociologizant, disertînd despre socialism şi poezia lui Eminescu, despre deosebirea dintre literatura scrisă în Muntenia şi cea scrisă în Moldova, ca despre două entităţi avînd spirit opus. Condiţiile economice diferite din cele două Principate îi orientau analiza.

Schimbarea fericită a traiectoriei sale critice se produce după Primul Război Mondial; devenit, din punct de vedere politic, liberal de stînga, Ibrăileanu se transformă într-un critic literar citabil, care se apropie de literatură nu după dogme, ci după propriul său gust. Tinerii critici pe care mentorul „Vieţii româneşti”, serie nouă, începe să-i frecventeze şi să-i aprecieze (Mihai Ralea, devenit mîna sa dreaptă, dar şi lovinescienii Tudor Vianu, G. Călinescu ori Şerban Cioculescu) îi deschid noi orizonturi, introducîndu-l în literatura europeană contemporană. Criticul ieşean suferă un „şoc Proust” la lectura romanului atunci apărut al scriitorului francez şi îl apreciază din ce în ce mai mult pe Gide, după ce idealul său în literatura franceză contemporană fusese pînă atunci Anatole France. Eliberat de trecutul tulbure, criticul oferă acum contribuţii interesante, aproape toate de istorie literară; preferinţa afirmată odată cu Spiritul critic... se menţine intactă.

În această fază integral recuperabilă, Ibrăileanu renunţă la articolele doctrinare şi se specializează în formularea de observaţii ingenioase pe marginea unor opere individuale. Devine comentator aplicat al literaturii examinate cu inteligenţă disociativă Şi autor de caracterizări pertinente în formule memorabile.

Astfel însemnările nesistematice, dar frapant originale, făcute pe seama romanelor preferate au luat forma unui amplu studiu, Creaţie şi analiză, studiu ce a impus în cercetarea ulterioară binomul astfel formulat de Ibrăileanu (adică „obiectivitate” vs. „subiectivitate”). Din recitirea literaturii noastre de secol XIX au rezultat cel puţin studiile Numele proprii în opera comică a lui Caragiale şi Povestirile lui Creangă.

Oricît ar părea de curios la un critic ce a debutat aproape ca un sociolog, re-naşterea sa intelectuală de după război a avut şi o urmare neaşteptată: interesul pentru stilistică. Probabil că mirajul unei critici „ştiinţifice” l-a urmărit pînă tîrziu şi astfel stilistica a apărut ca o posibilitate de a te apropia „obiectiv” de textul literar. Într-unui din ultimele sale studii ample, cel consacrat lui Eminescu şi izvorît dintr-un curs ţinut pe marginea poeziei eminesciene, duşmanul impresionismului şi al estetismului începe să se apropie de poezie cu instrumentele lingvisticii: Eminescu - note asupra versului, din 1929.

Din păcate, pregătirea teoretică şi lingvistică a criticului era deficitară, aşa încît notele schiţate pe marginea textelor poetice poartă marca amatorului. Ibrăileanu s-a bazat şi aici mai ales pe inteligenţa sa disociativă, care l-a dus mereu la observaţii interesante. Finalul acestui ultim studiu important de istorie literară aparţinînd lui Ibrăileanu atestă cel puţin aspiraţia spre un alt fel de critică decît aceea pe care o practicase pînă atunci, o critică, în acelaşi timp, stilistică şi sistematică:

„Dar însemnările mele sînt întîmplătoare. În paginile acestea am copiat şi orînduit, cum am putut mai bine, cîteva din însemnările făcute pe marginea unui volum de poezii al lui Eminescu. Am ales pe cele privitoare la elementul sonor. Celelalte poate le voi copia mai tîrziu.

Dar condiţiile subiective de a le complecta şi organiza într-un tot sînt neprielnice. Poate se va găsi un tînăr, iubitor al lui Eminescu, care să se sacrifice. Să renunţe la zborul de vultur, de unde opera e privită prea de sus – şi adesea nici nu se mai zăreşte – şi să facă un stagiu în subsolurile ei. Îndeletnicire migăloasă şi prozaică, dar nu fără posibilitate de rezultate interesante.

Eminescu merită munca aceasta. Iar critica analitică (sau cum se mai numeşte) merită şi ea un obiect de cercetare atît de preţios. “ (Eminescu - note asupra versului).

Chiar şi aşa, din opera sa critică se poate recupera relativ puţin. Pînă spre 1910, studiile şi articolele sale, afectate de sociologism, sunt depăşite; autorii români cărora el le-a închinat cercetări amănunţite au ajuns astăzi nesemnificativi, iar analizele atente ale lui Ibrăileanu nu le pot infuza o valoare reală. Paradoxul acestui critic, pînă astăzi înzestrat cu autoritate constă în faptul că – inamic jurat al estetismului, al autonomiei artei şi al scrisului artistic – s-a întors discret, spre bătrîneţe, tocmai la genul de critică multă vreme dispreţuit. La vîrsta la care a încercat să formuleze concluziile deceniilor de exerciţiu critic, viziunea sa se schimbase considerabil. Anumite fraze din Creaţie şi analiză ar fi putut purta semnătura lui Lovinescu.

„Este imposibil de definit cu adevărat un artist sau opera unui artist. Esenţa, ceea ce formează nota specifică a operei unui artist, este un sunet unic, pe care ar trebui să-l exprimi într-o singură formulă”.

„...arta este expresie, pînă la sunet, pînă la atom. Iar această ultimă expresie, această expresie... ocultă este de o importanţă excepţională în poezie “.

Ce rămîne de pe urma crticului Garabet Ibrăileanu? Nu foarte mult – doar o mică parte din miile de pagini scrise. Căutînd fragmentele rezistente din opera criticului ieşean, textul se tot reduce în dimensiuni ca o adevărată peau de chagrin. Dincolo de teoriile şi de ideologiile vehiculate, rămîn de pe urma istoricului literar Ibrăileanu unele formulări inspirate, produse ale inteligenţei sale critice şi ale talentului de a formula în chip sintetic un adevăr. Astfel:

Despre Alecsandri: „...i-a lipsit adîncimea sentimentului, puterea de iluzionare, fantezia creatoare, ispita lucrurilor de dincolo de orizont”; „Afară de pasteluri, abia dacă mai pot pluti la suprafaţă, ici şi acolo, cîteva bucăţi, cîteva strofe, ajutate şi încurajate de bunăvoinţa noastră respectuoasă şi nostalgică “ (1919).

Despre Caragiale: „Caragiale este cel mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatură, pentru că numai el singur, în toată literatura română, face concurenţă stării civile” (1912); „Rămîne din această comedie, O noapte furtunoasă, pictura prostiei, a pretenţiei infinite în suflete prea finite, a egoismului tot atît de mare la calfele de cherestigii ca şi la cuceritorii lumii”. (1922)

Despre Eminescu: „El a căzut în sărmana noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi” (1920).

Despre Maiorescu: „Calitatea principală a spiritului lui Maiorescu a fost gustul şi mai ales acea formă a gustului care se numeşte simţul ridicolului”; „El avea sufletul organizat monarhic absolut. Toate facultăţile lui erau sub stăpînirea raţiunii”; ,,...nu putem să nu ne exprimăm sentimentul de mîndrie că, aproape încă în zorile culturii noastre moderne, a apărut printre noi acest european desăvîrşit care a întrupat în el unele din cele mai preţioase însuşiri ale rasei române”. (1919)

Despre Macedonski: „...nu se pot arăta multe exemple de o aşa îndărătnică afirmare a priorităţii spiritului asupra materiei, ca întreaga viaţă a acestui om”. (1920)

Sunt caracterizări aproape lapidare, cărora nu li se mai poate adăuga nimic. Ele atestă, în faza deplinei maturităţi a autorului, şi aderarea sa totală, fără nici o rezervă, la structura spirituală şi la mentalitatea românească. I-a fost dat fiului de armeni, încîntat de sirenele cosmopolite în adolescenţă şi în tinereţe, să se ataşeze apoi cu convingere şi de-a dreptul cu ardoare poporului român, devenind una dintre cele mai „naţionale” voci intelectuale de la noi. A propovăduit poporanismul poate şi din dorinţa excesivă de a se identifica cu România. Sublimată elegant, redusă la esenţă, această perfectă integrare în cultura naţională răzbate din toate frazele exemplare transcrise mai sus, caracterizări memorabile ale scriitorilor români din secolul al XIX-lea. Constatăm aici şi vocaţia tardiv consemnată a scriitorului pentru aforism şi pentru exprimarea concentrată (vezi culegerea de maxime din 1930 intitulată Privind viaţa).

Ultima scriere publicată a lui Ibrăileanu a reprezentat o surpriză totală: după ce, bolnav, abandonase conducerea „Vieţii româneşti” (ultimul articol e publicat la începutul anului 1933) şi catedra de la Universitate, dă la iveală, în 1933, romanul Adela. Pe urmele lui Lovinescu, adversarul său oficial, Ibrăileanu devine – pentru o singură dată, din fericire – şi romancier. Romanul fusese scris mai devreme, păstrat în sertar şi scos la lumină cînd, pe cale de a-şi încheia socotelile pămînteşti, criticul şi-a spus probabil că tot nu mai are ce pierde aducînd la cunoştinţa publicului, sub formă romanescă, episodul intim dureros, pe care mulţi colegi şi prieteni îl ştiau deja. Şi bine a făcut! Romanul, apărut la bătrîneţe, aproape din întîmplare, e oricum cea mai bună carte scrisă de autor.

În contextul prozei româneşti din deceniul patru Adela marchează o apariţie singulară – roman de iubire, în tonalitate şi atmosferă intenţionat desuete, ca o melodie obsedantă tocmai prin sonoritatea ei demodată. Dar, în limitele programului de aparenţe modeste (avem a face oficial doar cu „fragmente din jurnalul lui Emil Codrescu”), romanul se dovedeşte a fi o reuşită, cu atît mai surprinzătoare cu cît era piesa de debut a unui autor cu redactare deseori neglijentă.

Adela a dorit să fie de la început un roman scris după normele secolului precedent, al XIX-lea. Formula sa aminteşte de poveştile monoice de iubire din epoca romantică, de amoruri imposibile în genul lui Adolphe de Benjamin Constant, la începutul romantismului (1816) sau de Dominique al lui Eugène Fromentin, la finele romantismului (1862). Fără a urma modelul unuia sau altuia, Adela se înscrie în acelaşi tipar.

Înrudirea cu Adolphe pare vizibilă. Tot aşa cum la Benjamin Constant se remarcă uşor asemănarea dintre Jurnalul autorului şi romanul scris pe temă autobiografică, tot astfel observăm la scriitorul român legătura dintre notaţiile sale memorialistice şi romanul legat de acestea. Într-adevăr, prin luna iulie 1911, Ibrăileanu îşi compusese o scurtă autobiografie pe care n-a mai continuat-o; paginile vor vedea postum lumina tiparului, în 1937-1938, sub titlul de Amintiri din copilărie şi adolescenţă. Neaşteptat, autorul are ideea de a continua cele începute printr-o operă de ficţiune, de a urma firul întrerupt în 1911 şi de a-şi povesti viaţa sub forma travestită a romanului. Redactat în deceniul trei, cînd omul Garabet Ibrăileanu a trăit iubirea nefericită pentru tînăra de care pînă la urmă se va despărţi, romanul a ales instinctiv un tipar romantic brevetat.

Travestindu-se în Emil Codrescu, criticul Ibrăileanu şi-a compus un autoportret flatteur: în roman, el este un bărbat experimentat la 40 de ani, posesor al unui trecut erotic fastuos, medic, cu studii în străinătate, provenit dintr-o familiea boierească, cu relaţii întinse în lumea aristocraţiei moldoveneşti, vecin de moşie cu familia Adelei. Putem urmări uşor toate complexele adînci şi dureroase ale tînărului sărac, marginalizat, care a reuşit cu greu să-şi facă un nume şi o situaţie. Dincolo de aceste înduioşătoare corijări biografice, romancierul are intuiţia fericită de a- şi plasa acţiunea povestirii în anii calmi ai unei belle époque prelungite, în atmosfera de sfirşit de lume trăită de înalta societate moldovenească la finele secolului. În fruntea jurnalului figurează data iulie-august 189...; Ibrăileanu scrie de fapt un roman „istoric”.

Stilul de viaţă sugerat de relatare e cel al secolului al XIX-lea: vizite la conacul familiei aristocrate, într-un calm estival profund, existenţa fără griji – ca în Turgheniev, prozatorul iubit de autor. Desprinse de orice alte preocupări, cele două personaje principale – Naratorul şi Adela – se pot consacra în acea vară specială doar iubirii care nu îndrăzneşte să se exprime explicit.

Scenariul idilei respectă scrupulos convenţiile fin-de-siècle. Gesturile îndrăgostitului, maniera lui de a face curte fetei par astăzi venite din altă lume; poate că tot aşa păreau şi în anii ‘30, cînd moravurile se relaxaseră considerabil în ţara noastră; dar, în ambianţa cărţii, inocenta panoplie a gesturilor de îndrăgostit devine dramatică. Atingerea involuntară a corpurilor înghesuite într-o trăsură, izolarea în întunericul grădinii din Tîrgu-Neamţ, sărutarea prelungă a mîinii ca gest de maximă îndrăzneală – totul arată modul delicat şi aluziv în care se trăia iubirea la 1890, într-o lume aflată deja la considerabilă distanţă de Interbelic.

Dacă găsim modelul romanului undeva departe, în romantismul incipient din Adolphe, tehnica analizei şi a scriiturii încearcă să fie cele ale lui Proust. Lectura acestuia însemnase foarte mult pentru criticul ieşean. De acolo provin măsurarea zilnică a dereglărilor infinitesimale de conştiinţă, limbajul aproape ştiinţific al analizei, integrarea propriei îndrăgostiri în mecanica universală a sentimentelor etc. Fundamentul cultural specific lui Proust îi lipsea în bună măsură prozatorului român, dar mecanica intimă era înrudită:

„În curînd voi avea patruzeci de ani! Nu mai sunt un început, o cauză. Devin tot mai mult o prelungire, un efect. Mă simt complect determinat. Patruzeci de anii Vîrsta amintirilor şi recapitulărilor... A rechema bucăţi de trecut, a le retrăi în închipuire – singura compensare a vieţii pierdute, procent slab la un capital nerambursabil.

Patruzeci de ani! Ce urît, ce vulgar sună cuvintele astea! Ce dospit! [...] Criză. Paroxismul crizei. Simptomele nu lasă nici o îndoială: o lovitură ca de pumn în inimă cînd apare. Paralizia inteligenţei cînd mă atinge din nebăgare de seamă. Senzaţia căldurii ei fizice de la distanţă. Nevoia ei. Fetişizarea tuturor obiectelor ei şi a tot ce pune pe ea: mantila ei din cuier, cînd intru în antret, mă înfioară; caligrafia ei are o feminitate tulburătoare în fiecare literă, şi mai ales în cele care se înalţă ori se scoboară din linie; numele moşiei unde locuieşte are ceva adînc emoţionant. Sentimentul că tot ce nu este ea, sau al ei, sau cadrul ei este fad. Convingerea că numai o femeie înaltă, cu părul galben, cu o uşoară asimetrie a gurii cînd zîmbeşte poate da fericirea. Fiorul pe care mi-l dă cuvîntul «Adela»”.

Originalitatea romanului nu constă nici în tema pînă la urmă banală (un bărbat de 40 de ani nu îndrăzneşte să accepte iubirea unei femei de 20, din egoism, din spaimă de viitor, deşi este convins că femeia îl iubeşte), nici în puseurile proustiene ale analistului, ci într-o anumită dominantă a textului lui Ibrăileanu: e vorba de obsesia corpului feminin, care ia aici forma unei blînde perversiuni, cea a fetişismului îmbrăcăminţii ca substitut al persoanei. Rareori fenomenul a căpătat, în proza noastră, amploarea şi acuitatea din Adela, care nu reprezintă pînă la urmă decît „povestea corpului Adelei”.

În stadiul infantil al relaţiei lor, fetiţa fusese de la început urmărită de Narator cu ochi vinovat; vinovăţia s-a accentuat în faţa fetei nubile, a adolescentei şi apoi a tinerei de care se îndrăgostise fără să-şi dea seama.

Cînd începe acţiunea propriu-zisă a romanului, într-o vacanţă din luna iulie la Bălţăteşti, pornirea inconştientă a eroului este aceea de a sări peste paranteza căsătoriei eşuate a Adelei şi de a relua istoria din punctul în care el însuşi se despărţise de tînăra fată. Neavînd acces la corpul ei, eroul şi-l aproprie prin încîntătoarea varietate vestimentară a eroinei, prin detaliile materiale ce facilitează substituirea mentală; imaginea Adelei, în oglindă, pieptănîndu-se, atingerea cutremurată a piciorului gol, în timpul unei consultaţii medicale, cămaşa de noapte imaculată din dormitor, urmărirea de pe terasă – prin peretele subţire – a etapelor surprinse sonor ale îmbrăcării fetei, urechea încordată la maximum, batista răpită din poşetă şi parfumul ei devin gesturi esenţiale. Adela se transformă în propria ei vestimentaţie, printr-o metonimie a iubirii interzise.

Violenţa crescîndă a pasiunii Naratorului se traduce în violentarea evidentă a îmbrăcăminţii percepute sub semn exclusiv erotic: „Cu un pas mai jos decît ea, o ţineam strîns de braţ ca să nu lunece cu tocurile ei înalte. Cu mina cealaltă, cu o grijă atentă, îşi ţinea rochia adunată în jurul picioarelor. Gestul ei feminin şi braţul ei cald în mina mea erau delaolaltă paradis şi infern. Spinii ne zgîriau; îi prindeau şi-i sfîşiau rochia. Intr-un rînd a alunecat peste mine cu toată greutatea ei, cu ea toată. [...]

Adela a respirat fericită. Rochia ei şi coafura nu erau deloc compatibile cu o preumblare în public. Ea îmi mărturisi că şi-a rupt şi botinele. In adevăr, cînd ne oprirăm pe o bancă îmi dovedi de visu acest nou dezastru. Dar toate o făceau fericită.”

Scena despărţirii celor doi are loc în acelaşi registru. La ultima sa întîlnire propriu-zisă cu Adela, Emil Codrescu îşi posedă, pentru a spune astfel, iubita în efigie: potrivit codului stabilit tacit între cei doi, scoaterea lentă a mănuşii lungi şi sărutarea apăsată a mîinii fierbinţi reprezintă gestul suprem permis („Aveam sentimentul că o dezbrac puţin...”).

Ghidat de un instinct artistic superior, romancierul şi-a tradus fetişismul în scenariul unei pasiuni imposibile, dusă pînă la jumătate, în decor belle époque: dimineţi de linişte şi de iubire doar sugerată, călătoria noaptea în trăsură alături de iubită sunt discrete aluzii flaubertiene. Construcţia perfectă, fără episoade inutile, centrată exclusiv asupra celor doi protagonişti, face din Adela o surprinzătoare reuşită.

Imaginea lui Ibrăileanu astăzi? Posibila apreciere globală asupra scriitorului a fost emisă chiar la dispariţia acestuia, în 1936, de către tînărul lovinescian Şerban Cioculescu, într-o formulare lucidă şi memorabilă, căreia am avea prea puţin a-i adăuga.

„La moartea fiecărui scriitor se ridică o problemă neliniştitoare: ce va rămîne după dînsul? Cînd activitatea redacţională a lui Ibrăileanu se va estompa în trecut, cînd studiile sale critice vor fi consultate numai de cercetătorii de profesie, cînd Spiritul critic va servi doar puncte de reper pentru istoria ideilor, cînd farmecul şi prestigiul său personal se vor fi irosit cu dispariţia ultimului său discipol, va rămîne cu siguranţă Adela, una dintre puţinele opere nepieritoare ale timpului nostru. Ca un ciudat paradox al destinelor literare, criticul ideolog va supravieţui prin romanul în care, zugrăvindu-se pe sine, a reuşit să creeze, în acelaşi timp, un tip feminin şi să plasticizeze emotiv un colţ al provinciei sale adoptive”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara