Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Un basm pentru adulţi de Liana Tugearu

Prima întâlnire cu Angelin Preljocaj şi creaţia sa, petrecută la noi în ţară cu cincisprezece ani în urmă, la finalul programului La danse en voyage, a însemnat dragoste la prima vedere. Compoziţia sa coregrafică Lacrimi albe, dar mai ales cealaltă lucrare Noces a lui Stravinsky, ne-au dezvăluit un coregraf de o mare forţă şi originalitate, de o deosebită muzicalitate (piesa lui Stravinsky nu e deloc facilă muzical) şi de o bogată fantezie plastică, capabil să îmbrace în haina contemporaneităţii teme mai vechi, privite cu un ochi proaspăt. I-am urmărit apoi creaţia pe canalul TV Mezzo, în Romeo şi Julieta, Medeea, Parcul, Sărbătoarea primăverii, piese realizate cu propria companie sau cu dansatorii Operei din Paris, regăsind de fiecare dată acelaşi creator incitant prin propuneri, chiar dacă în cazul ultimei piese amintite am apreciat că nu a atins cotele valorice ale altor coregrafi, pe aceeaşi temă. Amintirea tuturor reuşitelor sale ne-a făcut să aşteptăm, cu nerăbdare, reîntâlnirea cu acest creator de dans contemporan francez, de origine albaneză, care a prezentat de curând la Bucureşti, în Sala Mare a Teatrului Naţional Bucureşti, ultima sa creaţie, transpunerea binecunoscutului basm al Fraţilor Grimm, Albă ca Zăpada, în viziunea sa coregrafică.

Mirării exprimate de o serie de spectatori şi critici privind alegerea acestui subiect, mai ales a celor care i-au cunoscut îndeaproape preocupările din ultimii ani, şi anume cele două piese anterioare abstracte, Empty Moves şi Eldorado, în care se concentrase asupra cercetării formale a mişcării, le-a explicat că şi-a impus întoarcerea la naraţiune, la concreteţe, ca o constrângere asumată. Constrângerea impusă de folosirea unui text preexistent şi a unei muzici bine cunoscute (ce este drept, alegându-şi singur pasajele ce i s-au părut potrivite pentru fiecare scenă, din Simfoniile lui Gustav Mahler) şi, spre surpriza tuturor, folosirea chiar şi a structurilor proprii unui spectacol narativ conceput în stil romantico - clasic, cu solo-uri, pas de deux, pas de trois şi dansuri de ansamblu. Aici însă s-a oprit întoarcerea sa la formule preexistente, pe care le-a configurat cu partituri coregrafice proprii stilului său de dans contemporan, în care a folosit tocmai toată experienţa sa anterioară de căutări formale. Fiecare compoziţie coregrafică trăia prin sine şi mi-ar fi plăcut să fi putut vedea fiecare dans în costume de repetiţie, numai pentru valoarea în sine a mişcărilor, mai ales că mi-au plăcut prea puţin costumele, realizate de un celebru creator de modă, Jean Paul Gaultier. Au fost voci care au spus, după premiera de la Bienala Dansului de la Lyon din acest an şi spectacolul prezentat apoi la Paris că Preljocaj a urmărit pur şi simplu, liniar, povestea Fraţilor Grimm. Or, el a ales acest subiect, aşa cum sigur o spune, tocmai pentru a putea glosa pe marginea unor situaţii contemporane, cât şi a propriilor sale preocupări tematice. Există în libretul spectacolului său câteva puncte nodale, câteva accente puse cu bună ştiinţă, pentru a sublinia semnificaţiile urmărite. Spectacolul începe neaşteptat cu naşterea pruncuţei care va fi Albă ca Zăpada, naştere la care mama ei moare. Tema maternităţii, aici împletită cu moartea, este o temă care l-a preocupat pe Preljocaj în ultimii ani în câteva lucrări, precum în Buna Vestire, şi el avea nevoie de acest început, nu numai pentru a arăta apoi prin trei întruchipări succesive - prunc, copilă şi adolescentă - cum a crescut Albă ca Zăpada sub protecţia tatălui ei, ci pentru a o putea aduce mai târziu din nou în scenă pe mama naturală, sub forma unui spirit care pluteşte în aer şi vine să îşi însoţească copila, presupus moartă după ce a muşcat din măr, în momentul trecerii dincolo, aşa cum spune tradiţia că s-ar petrece lucrurile cu fiecare dintre noi, aflat sub proteguirea cuiva. Interesant este însă că, după ce o va ridica în aer, o va aduce înapoi pe pământ, adică la viaţă, intuind sau parcă înţelegând că ciclul vieţii copilei sale nu s-a sfârşit. Iată un episod care nu are nici o legătură directă cu povestea propriu-zisă. Cu povestea are însă o strânsă legătură uriaşa oglindă cu ramă aurită în care se oglindeşte regina cea rea, mama vitregă, pentru a afla mereu acelaşi lucru, că ea este cea mai frumoasă femeie din toată împărăţia. În această oglindă, sau în prejma ei, vor fi ilustrate, de fapt, cele trei vârste sau trepte ale vieţii unei femei, tinereţea Albei ca Zăpada, întrezărită cu furie în apele oglinzii de maşteră, apoi maturitatea târzie a femeii moderne (regina are alura şi costumul unui top model) care încearcă adesea, în zilele noastre, să-şi prelungească tinereţea cu mijloace artificiale şi bătrâneţea, deocamdată doar mimată de mama vitregă, care în hainele unei bătrâne va încerca să o amăgească pe tânăra ei rivală.

Deosebit de interesant este şi modul cum sunt prezentaţi piticii acestei poveşti. Adâncurile la care coboară aceste fiinţe telurice, au fost înlocuite, în mod deosebit de ingenios, de scenograful Thierry Leproust, cu un perete vertical, în grotele căruia intră şi ies piticii, atârnaţi de frânghii, ca spălătorii de geamuri ai zgârie norilor. Piticii sunt în acest caz fiinţe primare, dar bune, curioase să înţeleagă ce fiinţă este Albă ca Zăpada, dar dispuse să intre apoi în jocul propus de ea. Toate dansurile lor sunt o reuşită, după cum tot o reuşită sunt dansurile de curte (mai puţin costumele), momentul de "pastorală" al tinerilor îndrăgostiţi, care prin decorul cu bolovani mi-a amintit de pădurea de la Fontainbleau sau dansul cerbului care va fi sacrificat de vânători (aici, spre deosebire de poveste, sunt trei) pentru a i se smulge inima din piept. O menţiune deosebită merită însă dansul reginei, Céline Galli, care încearcă şi reuşeşte să-i vâre cu forţa mărul în gură Albei ca Zăpada, interpretată de Nagisa Shirai şi dansul prinţului salvator, Sergio Diaz, mai întâi singur şi apoi cu corpul neînsufleţit al iubitei sale. Dar aici şi muzica minunată a Simfoniei a V-a a lui Mahler şi-a spus cuvântul, în genere muzica fiind bine aleasă şi bine interpretată, şi luând uneori aplauze pur şi simplu, doar pentru absoluta armonizare dintre ea şi mişcare.

Şi totuşi ne îndoim că basmul Fraţilor Grimm, în versiunea lui Angelin Preljocaj i-ar incânta prea tare pe copii. Atmosfera e adesea întunecată, culoarea în pete mari lipseşte din costume, decorul primului tablou de curte este extrem de sobru (un fundal compact auriu, foarte înalt, cu aspect metalic apăsător, claustrant), iar descifrarea simbolurilor este mai curând la îndemâna adulţilor decât a copiilor. Şi ceea ce ne-a părut de neînţeles a fost alegerea interpretei principale, cu un corp îndesat, scurt, vânjos, deloc avantajat de costumul care în mişcare îi dezvelea mereu o pulpă şi o fesă sau alta, semănând mai curând cu un pampers pentru sugaci decât cu un veşmânt diafan pentru eroina unei poveşti. Sau ea trebuia să fie o antieroină? Totuşi rolul ei nu aşa a fost conceput. Dar cum am depăşit, parcă de o veşnicie, vârsta care cere în primul rând încântare la întâlnirea cu o creaţie artistică, ne-am putut bucura, de tot ceea ce ne-a oferit acest ultim spectacol realizat de Angelin Preljocaj, de bogăţia, amploarea şi expresivitatea mişcării, în ansamblul ei şi de simbolurile sugestive pe care le-a întruchipat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara