Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
„Un avangardist surâzător“ – Ramón Gómez de la Serna de Dana Diaconu

Anul 2013 înscrie în calendarul cultural al Spaniei numeroase evenimente omagiale, prilejuite mai ales de tricentenarul Academiei Regale Spaniole (RAE), dar şi de aniversările sau comemorările unor scriitori importanţi din spaţiul hispanic. Printre aceştia, cu o dublă sumă de ani (125 de ani de la naştere şi 50 de la moarte), luată în considerare de ambele părţi ale Oceanului, se regăseşte Ramón Gómez de la Serna (3 iulie 1888- 12 ianuarie 1963). Născut la Madrid, scriitorul şi-a sfârşit viaţa la Bueños Aires, unde a trăit un lung exil voluntar, început odată cu Războiului Civil din ţara sa.
Ramón Gómez de la Serna a lăsat o operă impresionantă prin cantitate şi prin diversitatea genurilor literare abordate în manieră originală. A scris romane (La viuda blanca y negra, El doctor inverosímil, El torero Caracho, Senos, El hombre perdido -Omul pierdut, Bucureşti, editura Fabulator, traducător Radu Niciporuc, 2004), eseuri (El concepto de la nueva literatura, Las palabras y lo indecible, El cubismo y todos los ismos, Pombo, Lo cursi y otros ensayos, Riverismo), proze scurte (Caprichos, Nostalgias de Madrid, Piso bajo Disparates, Tapices - Tapiserii, Editura.Paralela 45, traducere de Theodora Dincov 2009, Nostalgias de Madrid, Total de greguerías; biografii (Goya, Picasso, Solana, Azorín, Paul Verlaine, Barbey d’Aurevilly, Gabriel d’Annuncio, Isidore Ducasse, conte de Lautréamont), autobiografia Automoribundia - Automuribundia, Ed Paralela 45, traducere de Theodora Dincov, 2006); scenarii de film etc.
Scrierile sale originale, în special prozele scurte, au avut succes la public pe o arie largă în Spania, Franţa, America Latină, în special Argentina, şi au exercitat o influenţă vizibilă asupra multor scriitori, – mai ales cei din generaţia de la 27, García Lorca, Vicente Aleixandre, Gerardo Diego, cărora, spune Francisco Umbral, „dacă JRJ (poetul Juan Ramón Jiménez) le-a fost tată, Ramón le e mamă”–, pictori (Salvador Dalí, Gutiérrez Solana) şi cineaşti (Luis Buñuel). În cursul vieţii era numit, aşa cum el însuşi îşi dorea şi avea să rămână în istoriile literare, RAMÓN, cu majuscule şi prin antonomază, ca o consfinţire a unicităţii sale printre mulţi alţi scriitori importanţi cu acelaşi prenume, printre care chiar contemporanii săi Ramón Pérez de Ayala şi Ramón Maria del Valle-Inclán.
Personalitate insolită şi fascinantă, în neîntreruptă şi efervescentă conectare la actualitate şi la lumea din jur, RAMÓN a contribuit în mod decisiv la instaurarea unui spirit înnoitor în literatura spaniolă de la începutul secolului XX. Perfect „simultan cu avangarda franceză”, după cum spune un comentator, pledează în favoarea unei noi literaturi, nu numai prin creaţia proprie, ci şi în texte eseistice, de critică literară, precum El concepto de la nueva literatura (1909) sau Las palabras y lo indecible (1936), considerat un manifest al avangardismului literar spaniol. Acelaşi scop aveau şi întrunirile literare pro-avangardiste de la cafeneaua madrilenă Pombo (la tertulia de Pombo), pe care le-a prezidat din 1912 până la izbucnirea Războiului Civil, postură imortalizată de doi pictori membri ai grupului, José Gutiérrez Solana, în cunoscutul tablou de grup, „tenebrist”, intitulat La sagrada cripta de Pombo şi Diego Rivera, în cunoscutul portret cubist, respins cu vehemenţă de un public derutat de îndrăzneaţa suprapunere de perspective, în vreme ce scriitorul l-a admirat fără rezerve, ca pe „un portret adevărat”, cel mai „extraordinar portret” al său. Noua artă, la care aderaseră atât pictorul mexican cât şi scriitorul portretizat, erau cu greu acceptate de un public mai larg.
RAMÓN, în schimb, a fost de la început apreciat în Franţa, iar cărţile sale au fost traduse de unii avangardişti parizieni, cu care menţinea strânse contacte. În cele din urmă, implicarea intensă, pe calea scrisului sau a intervenţiilor publice, l-a impus ca incontestabil precursor şi reprezentant al avangardismului spaniol. Dar, situându-se sub semnul iraţionalismului noii arte, pe care Ortega y Gasset o califica drept „dezumanizată”, în celebrul său eseu Despre dezumanizarea artei, scriitorul spaniol menţine totuşi o legătură cu realitatea, şi aceasta constituie o trăsătură specifică literaturii spaniole în general şi ismelor spaniole în special, de la dadaism, la suprarealism, până la creaţionism şi ultraism. În opera avangardistă a lui RAMÓN, formele irealiste sau iraţionale, zborul imaginativ şi fantezia fără frontiere, refuzul normalităţii, până la alunecarea în absurd nu exclud prezenţa unei realităţi concrete, obiectuale şi cotidiene, cu lucrurile ei mărunte, kitsch sau pitoreşti, care este întotdeauna contemplată dintr-o perspectivă insolită. Proza de factură suprarealistă de dificilă lectură alternează cu scrierile dedicate Madridului, locurilor şi monumentelor emblematice, străzilor, caselor, locuitorilor, obiceiurilor, istoriei etc. ca o continuare, la alt nivel estetic, a costumbrismului madrilenist din secolul al XIX-lea, ilustrat de Scenele madrilene ale altui Ramón, Ramón de Mesonero Romanos. RAMÓN avangardistul se lasă şi el sedus de realităţile specific spaniole, de tradiţiile „locale”, pe care în numeroasele texte din volume ca Nostalgias de Madrid, Caprichos, Piso bajo ş.a le contemplă cu o dragoste, o emoţie şi un entuziasm incompatibile cu dezideratul artei dezumanizate, purificate de orice referinţă la problemele şi sentimentele omeneşti. Cu atât mai mult cu cât RAMÓN, împingând heterodoxia până la animism, dă viaţă lucrurilor.
Tradiţie realistă, localism pe de o parte şi avangardism, universalism pe de alta, convieţuind în stil hispanic, dar şi ramonian. Scriitorul este conştient de diferenţa care îl separă de ismele dinafară şi îşi creează, după cum declară în Ramonismo (1923), propriul ism, ramonismul, „ca să opun ismul meu tuturor ismelor”. Sub stindardul libertăţii, arborat de „noua literatură”, ramonismul apelează la imaginaţie şi inventivitate, pentru a elibera privirea şi discursul de limitările obiective şi de imperativele raţionaliste. Lumea, animată şi inanimată este văzută într-un mod analogic şi animist, care permite insolite conexiuni, modificări ale statutului, raporturilor şi ierarhizărilor. În viaţă şi în operă, RAMÓN este ataşat de obiectele lumii reale şi preferă dimensiunile reduse, „fleacul şi bagatela”, ca şi genurile literare şi formele expresive scurte, concise. Ramonismul mai presupune umor şi ironie, nu fără o duioasă îngăduinţă, insolitul imaginilor şi ingeniozitatea verbală obţinute prin recursul la metaforă, joc de cuvinte, paradox, invenţii lexicale. Este un avangardism distinct, moderat şi modelat în funcţie de specificul spaniol şi de opţiunea estetică a scriitorului.
Tensiunea dintre inovaţie şi tradiţie marchează personalitatea creatorului şi nu mai puţin a omului – care a lăsat impresia unui personaj –, fără a-l conduce la absolutizări ori violenţe iconoclaste. Dincolo de teribilismele menite a epata burghezul, de felul discursului rostit călare pe un elefant, la Circul de iarnă din Paris, în încheierea turneului publicitar prin Franţa, din 1928 şi de alte postúri neconvenţionale, uneori şocante, RAMÓN este bine instalat în lumea exterioară, animată şi inanimată, pe care şi-o asumă cu empatie, o contemplă cu satisfacţie, o redescoperă şi o reaşează, dându-i noi valenţe. Se minunează, glumeşte, se amuză, se emoţionează. Este şi rebel, dar revolta lui nu este nimicitoare. Francisco Umbral, autorul cărţii Ramón y las vanguardias şi al altor comentarii pe tema ramonismului, consideră că sursa originalităţii sale este optimismul, „foamea de viaţă… de viaţa de toate zilele”, „fericita conformitate cu lucrurile de fiecare zi”. RAMÓN contemplă şi acceptă universul, cu umor, într-o „formă superioară de înţelegere a lumii”. Drept urmare, conchide Umbral, aderarea sa la avangardele mai mult sau mai puţin agresive, care îşi propuneau să schimbe lumea, este aceea a unui „avangardist surâzător, care nu aspiră să dărâme nimic…”.
Inspirata sintagmă oximoronică a lui Francisco Umbral captează esenţa ramonismului şi a celor mai reprezentative creaţii ale sale, prozele scurte, denumite greguerías – specie literară (autorul foloseşte termenul de gen) predilectă, inventată, „botezată” de autor şi cultivată cu pasiune începând din 1912, de-a lungul întregii vieţi.
„Mă întrebaţi de ce se numesc greguerías?- explică scriitorul în Prologul la a şasea ediţie de greguerías, cea dintâi, Total de greguerías, datând din 1955- . Când am descoperit genul miam dat seama că trebuia să caut un cuvânt care să nu fie prea gândit nici prea uzat, ca să-l pot boteza cum trebuie. / Atunci am băgat mâna în marea urnă a cuvintelor şi la întâmplare, căci ea este cea care trebuie să boteze cele mai bune descoperiri, am scos o bilă… / Pe ea scria greguería, la singular, dar eu am plantat acea bilă şi m-am ales cu o grădină de greguerías. Am păstrat cuvântul pentru sunetul lui frumos şi pentru secretele sexului lui. / Greguería, hărmălaie, larmă nedesluşită (în dicţionarele de pe vremuri însemna larma făcută de puceluşi atunci când se ţin după mama lor.) / Ceea ce strigă fiinţele în mod nedesluşit din inconştienţa lor, ceea ce strigă lucrurile. […]
Eu voiam să spun, eu mă gândisem… amintindu-mi de Arno din Florenţa în faţa acelei pensiuni în care am locuit… că… malul de dincolo voia să fie pe malul de dincoace… Acest lucru, acea dorinţă nemaiauzită dar reală… Acea perturbare a stabilităţii malurilor, ce era? Era o greguería. Astfel a ieşit din urna cerebrală acest cuvânt…”
Dorinţa secretă a malului de râu, strigătul inconştient şi nedesluşit al fiinţelor şi deopotrivă al lucrurilor, iată o aspiraţie avangardistă, nutrită de reminiscenţe romantice şi simboliste. Greguería este aşadar destinată unui conţinut inefabil, având, precizează altundeva RAMÓN, „îndrăzneala de a defini ceea ce nu poate fi definit, de a captura ceea ce este trecător, de a nimeri sau a nu nimeri ceva care poate să nu se găsească la nimeni sau poate fi în toţi”. Ea însăşi este greu de definit, pentru că, mai mult decât un gen, este un stil şi un mod de a vedea lumea. Încercând o identificare generică, criticii o includ în literatura paremiologică sau gnomică, fiind un fel de aforism sau o structură aforistică, alţii o consideră gen liric, poem în proză. Foarte numeroase sunt definiţiile metaforice date gregueriei de însuşi inventatorul ei, în formulări diverse ca întindere, de la cele concise, cum este binecunoscuta ecuaţie Metaforă + Umor = Greguería sau Gregueriile: o strictă şi poetică trecere în revistă a vieţii”, până la enunţurile multiple, din diferite perspective, pe mai multe pagini.
Iată câteva exemple de greguerii concise, conţinând identificări ingenioase, fulgurante imagini ale unor frânturi de univers:
Sifon: apă cu sughiţ.
Florile soarelui sunt oglinzile de buzunar ale soarelui.
Litera L pare că-i trage un picior literei pe care o are alături.
Pescăruşii s-au născut din batistele care spun adio în porturi.
Deşertul se piaptănă cu un pieptene de vânt; plaja, cu pieptene de apă.
Graţie picăturilor de rouă are ochi floarea ca să vadă frumuseţea cerului.
Când este jar cărbunele îşi aminteşte de toate, pînă şi de când era copac verde într-o lume plină de speranţe.

Din asemenea viziuni fragmentare RAMÓN îşi construieşte opera în ansamblu şi dă viaţă universului ei artistic. Începe prin a decupa câte o unitate minimă şi a-i privi componentle din multiple şi insolite perspective, care., însumate, dezvăluie întregul, pentru ca suma tuturor unităţilor întregite să formeze, caleidoscopic, imaginea de ansamblu. Denumită de autor „punctul de vedere al buretelui”, această tehnică a absorbţiilor parţiale, multilaterale, menită a capta totalitatea în spiritul unui adevăr profund, aminteşte de viziunea prismatică asupra realităţii practicată în barocul spaniol, de Calderón de exemplu, dar mai cu seamă poate fi considerată în legătură cu doctrina lui Ortega y Gasset asupra perspectivei sau a punctului de vedere, expusă în eseul El tema de nuestro tiempo, din 1923.
Avangardist a la española, RAMÓN şi-a asumat înnoirea demersului artistic înnoitor, prin experiment şi nonconformism, rămânând în acelaşi timp fidel valorilor tradiţionale şi spiritului hispanic.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara