Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Un artist este un multiplu; dacă îi este dat harul, el poate să fie un bun conducător, de Pictură, Muzică, Poezie de Cristian Pătrăşconiu

Cristian Pătrășconiu:Cu ce pictați, în afara instrumentelor pe care le putem vedea/ simți/ pipăi? Precizez mai clar ce am în minte când întreb asa, abrupt: cu ce pictați din ceea ce nu se vede?
Silviu Oravitzan: Dincolo de carne și sânge, omul este alcătuit din suflet și spirit, el aflându-se exact în locul unde imaginile și formele Își au izvorul. Iată de ce, ceea ce este valabil pentru un artist este și pentru oricine dorește să vadă dincolo; să nu asculți cu urechea, ascultă cu spiritul; nu privi cu ochiul, privește cu sufletul inimii; urechea poate doar să audă și ochiul este mărginit doar la puterea lui de-a vedea. Văzul și auzul devin astfel acordate cu „inima gânditoare”. Ochiul se deschide înlăuntru nu pentru a vedea, intuind semnificația ei tăinuită. Privirea impură, pentru că vede inclusiv semnele păcatului. Imperfecțiunea are acces la spirit, ceea ce părea că ne definește ca ființe limitate, „chioare”, dovedindu-se deschizător de orizont. Se produce o surprinzătoare limpezime, enunțul găsindu-și în final expresia. Ne bucurăm iarăși de aura existenței, de alt mod de așezare, de organizare plastică.
Stadiul ultim al artei, indiferent de materialele de care se folosește, ar fi tocmai aceasta: lipsa urmelor. Tu, privitorul (ascultătorul) ești acum arta însăși: memoria ta, gusturile tale, reflexele, delimitările, preferințele tale. Din ceva expus, decupat, scos în evidență, arta ajunge experiență cotidiană de viață. Biografia ta devine un capitol de artă. Ești, așa zicând, ilustrativ. De ce? Pentru că nici tu nu îți mai aparții. Despătimirea sfinților, prin care vorbește însuși Hristos, este în cazul artistului transparență maximă. În și prin tine se vede ceea ce cu adevărat, contează.

Apoi: de ce aveți nevoie când începeț i să faceți un tablou?
De memorie, de mintea care îți amintește (etimologic legătura între minte și amintire). În felul acesta, adevărurile primordiale devin adevăruri relevate, mecanismul care pune în legătură cu tot și cu toate funcționează ca un Pontifex Maximus relegând lumea; memoria dictează mâinii, caligrafiază formele. De un ochi limpede cu o privire care nu se raportează la lucruri, ci la aura care însoțește lucrurile, capabile să readucă firea la plasticitatea lumii originale, la plasarea ei în prezent și viitor, la dialogul și medierea continuă între Pământ și Cer.

Există ritualuri pe care le îndepliniți când începeți un nou obiect de artă plastică? Sau aveți anume tabieturi?
Să spunem exerciții mentale, de golire a sinelui, de eliberare de sub presiunea comandamentelor zilnice, de meditație. Rugăciunea în ultimă instanță ca un fel de examen pe care îl dau în fața noastră și în fața lui Dumnezeu. Putința de a adânci lumea din jur, cât și pe mine însumi, de a apuca drumul spre curățenie, spre cer.
Ca experiență personală intru în atelier, ca într-un scriptoriu începându-mi lucrul cu aceeași miniatură (după Tetraevangheliarul lui Petru Rareș de Urich) desenând-o de mii de ori, un exercițiu de învăluire într-un anumit tip de vibrație care îmi dezvăluie o lume ce nu se mai termină, o respirație, rugăciune care mă duce pe firul Ariadnei spre Centrul Labirintului, spre Frumusețe.

Cum trebuie să fie spațiul în care lucrați? Și cum, sub nici-o formă, acest spațiu nu are voie să fie?
Mă simt bine dacă spațiul unde lucrez e o continuare a unei locuiri. Atelierul e o locuire în epură. Aici, „toată grija cea lumească să o lepădăm” după cum spune Heruvicul, în care „sus să avem inimile” cu Ființa îndreptată spre cer, cu fața îndreptată spre centru. Atelierul sau spațiul tău de lucru trebuie să poarte întotdeauna chezășia că acolo se petrece acasă.
Sigur, am fost nevoit să lucrez și în „bătaia vânturilor”, în diverse locuri din lume unde m-a purtat destinul și mi-am clădit expozițiile. „Acasă” l-am luat cu mine într-o cochilie interioară capabilă să ocrotească facerea, menținând focul viu al creației.

De fapt, tabloul unde se naște mai întâi: în mintea dumneavoastră sau când începeți să trageți primele linii de culoare?
Tablourile mele vin de departe, „din lumea în care eu nu eram”, dar despre care pot depune mărturie pentru, că le port în mine, în mintea și sufletul meu, pesemne fac parte din alcătuirea mea; sunt peceți care poartă partea simbolurilor fundamentale rămase la noi și care se cer scoase în lumină căutându-și întregul, invocând sensurile pierdute care au rămas Dincolo: lume în care am fost și pe care am pierdut-o (Raiul).
Primele linii - tușe de culoare sunt primii pași care urmăresc un drum, după un plan mental, inițial. El are un început și o țintă, dar pe măsură ce Îl parcurgi se întâmplă să aibă viața lui, destinul lui, ajungând la aceeași țintă pe altă cărare de el știută, mai lesnicios și rapid. Dialogul dintre vrerea ta și vrerea lui este capabil să clădească în cele din urmă un edificiu de sine stătător. Opera (spun Opera pentru că dacă ea este să fie, ea este deasupra ta, contribuția ta la edificarea ei fiind minimă : exemplu, poți fii un bun conducător de pictură, ea venind de departe, contribuția ta fiind o lentilă care o captează, o potențează și o transmite la rândul ei).

Controlați tot, când lucrați la o operă de artă? Vreau să spun : vă e clar tot ce aveți de făcut de la bun-început sau sunt cazuri (dacă da, mai dese, mai rare?) când tabloul vă duce? Așa cum se spunea că limba ne vorbește…
Există după cum spuneam un plan inițial, o lumină mentală, o vedere de aici construită și structurată prin simboluri care trec pragul vederii profane chemând la vedere de dincolo chipuri încremenite de timp. Vederea de dincolo se întemeiază pe memorie care trebuie mereu recreată, care descătușează înțelesuri. Unificarea părților duce la dizolvarea formelor și volumelor în spațiul pur, complet în transparență. Tabloul poate deveni o ființă vie, începe să îți vorbească, te cheamă în universul lui scoțând la iveală lucruri tainice, de el știute care îți deschid perspective noi, nebănuite, date și de legile și constrângerile formei a mijloacelor de expresie (Picasso spunea că el nu caută, el găsește). Drumul spre adevăr (enunț) poate fii presărat cu nenumărate comori pe care ți le oferă expresia, totul este să ai acces și pricepere să îi deschizi porțile.

Și mai mult în această direcție : simțiți vreodată că există ceva sau poate cineva care vă ia mâna și că v-o mișcă atunci când lucrați?
Există o memorie a părților care își au viața și memoria lor, mâna fiind o parte, își are memoria ei. Memoria bunăoară a unui violonist, a unui pictor presupune mii și mii de ore de exercițiu care fac ca partea să aibă o independență față de întreg, să fie însuși o expresie a funcției, o continuare organică a sunetului sau a liniei, implicit a muzicii și a luminii.
Literatura se scrie, muzica se cântă, artele vizuale se developează. Toate fac parte din Logos, toate multiplu din Unul, care particularizându- se au creat mâna care scrie, care desenează, care sculptează etc.

Ce faceți în opera dvs? Mai exact: ce SPERAȚI să faceți? Și ce nu ați vrea niciodată să faceți în arta dvs, cu arta dvs?
Arta trebuie să fie un mijloc, o cale, un drum de accedere, un releu capabil să corecteze și să amplifice, o fereastră deschisă spre dincolo, vigoarea unui reper spiritual, forță integratoare de viață supremă.
Acest permanent dialog între Cer și Pământ, între viață și moarte face ca tot căutând în grădina mea să găsesc răspunsuri săpând fântâna care dă de apa freatică similară cu a altor grădini, cu alte locuiri. Aici sunt zăcămintele serioase a unui Paradis primordial, centripet și unificator. Civilizațiile vechi precum cea sumeriană, egipteană, indoeuropeană, asirobabiloneană, maiașă, semitică, elenă, romană etc.; de la civilizațiile vechi ale Chinei și Japoniei, de la maiași la celți până la cultura și practicile vechi ale Africii: popoare, rase, țări, continente, au un numitor comun Simbolul. Cum se explică solidaritatea lui în diversitatea atâtor particularități? Acolo oamenii indiferent de culoare, rasă, nație au un suflet profund comun. Acolo iubirea, bucuria, tristețea sau singurătatea sunt la fel. Manifestarea simbolului solidar adună într-o nostalgie a Paradisului: Binele, Bucuria și Lumina. Rădăcinile noastre din cer păstrează amintirea Raiului.
Arta cu fața spre centru într-o bună rânduială așezată cu noimă într-o configurație dată în cercuri concentrice în jurul unui Centru - Unu (Alpha și Omega) care se revarsă peste tot umplând lumea de sens integrator cu ordine și echilibru. Îmi place să mă așez cu lucrul meu într-una din cămăruțele acestui fagure universal, fiind un multiplu disciplinat, integrat și ocrotit (locuirea ca ocrotire) având menirea și rostul meu.
Îmi place să-l citez mereu pe Sfântul Grigore de Nazianz: în fiecare zi când mă închin, îl rog pe Dumnezeu, să nu azvârle asupra mea păcatul cel mai pustiitor, păcatul cel mai greu de purtat, păcatul de a avea păreri personale.
Originalitate cu orice preț duce la pierderea originii. Cine suntem? De unde venim? Care sunt rădăcinile noastre? Traiectoria noastră definitivează un drum nobil: venim din Rai și mergem spre Împărăția lui Dumnezeu, recuperândule.
Părintele Raphael Noica răspunzând la întrebarea ce înseamnă frica de Dumnezeu răspunde înțelept că Dumnezeu nu bate cu parul, nu de astfel de frică trebuie să ne temem, ci de eliminarea și scoaterea din rânduiala Lui. Când lumea începe cu tine fără principiul unificator face ca fiecare să aibă filosofia lui de buzunar. Etalarea propriei psihologii poate să ducă la o mișcare browniană în care nimeni nu se mai înțelege cu nimeni, traiectorii imprevizibile deconstruind lumea și facând-o țăndări. Rugăciunea mea este să fiu ferit de asta, de rătăcire prin orgoliu, de cădere în sus.

Cum vedeți formele acestea care ies din dvs. și capătă forma unor obiecte de artă? De unde vă vin? Le țineți demult timp în dvs.? Le-ați visat? Vin ca străfulgerări?
M-am născut într-o lume plină de semne. Deasupra copilăriei mele erau întinse covoare, țesături, vechi și uitate izvoade, motive și simboluri pe care le reiau mult mai târziu în ceea ce fac eu. La început eram uimit de anumite obiceiuri, ritualuri legate de momentele importante: viața și moartea, de firul de lumină ce face trecerea de aici - dincolo. Evenimentele care preced, instalează și glorifică veșnicia. Datina din Ciclova legată de aceste evenimente se cheamă slobozitul luminii. După înmormântarea cuiva din familie te duce în amontele râului Ciclova și făcând bărcuțe din colăcei în care se pun lumânări, și după un ritual liturgic de invocație li se dă drumul pe râul Ciclova slobozândule. În memoria mea și acum sunt zeci și zeci de lumânărele, de lumini care dispar în negura văilor pe râul Ciclova. De altfel ele dispar, dar în același timp, foarte interesant, că acest obicei se făcea la revărsatul zorilor; luminițele dispar în noapte, dar, în același timp, sunt preluate de lumina zorilor care tocmai se ivește și le amplifică în lumina potențată a Soarelui de peste zi. Este un ritual de rezonanță cosmică, firul de lumină, firele de lumină leagă existențele particulare de principiul unificator, de trecerea la viața veșnică, care tocmai leagă lumina de primii pași în veșnicie. Mai târziu am văzut similaritatea ritualului bunăoară în valea Gangelui: mii de luminițe alunecând pe cursul apei care descriu și structurează un obicei și un ritual cosmic de amplificarea și rezonanța luminii.
Plecând de la acest obicei îmi amintesc că din copilăria mea am rămas cu alte reflexe, să spun alte răspunsuri, nu știu dacă e bine spus răspunsuri mai bine ar fi întrebări legate de moarte, viață, bucurie, întristare. Pentru mine Maica Lena, bunica mea, era un personaj fantastic, era jumătate din univers, știa totul, avea întotdeauna răspunsurile la ea, care veneau dintr-un spațiu imemorial. Pentru ea mersul la cimitir, la morminți, cum spunea ea, era un lung taifas și conversație cu omul ei, Gheorghe, bunicul meu, care nu de mult murise, la care se ducea și făcea cereri să o ajute în gospodărie la strânsul prunelor sau adunatul fânului, pe care el chiar o asculta. Îmi aduc aminte că într-o zi excedată de munca colosală pe care trebuia să o facă întoarsă din grădină a exclamat: „m-a ajutat, Gheorghe, mi-a bătut și mi-a strâns prunii”. Pesemne a venit o pală de vânt pe pătura pe care ea stătea și a adunat toate prunele în poneavă. Deci, moartea era ceva viu care se instalase dincolo, era o trecere firească, o punte, de unde circulau semnale în ambele sensuri: de asta spun că nu știu dacă erau răspunsurile adecvate, dar întrebările erau puse.
Obiceiurile legate de copilăria mea, când parcă mă văd și acum cu omătul până la brâu, mergând în jurul Crăciunului la pițărăi, și colindam, uram înspre bucurie, belșug caselor sătenilor. Umblatul cu Steaua, de atunci pentru mine Steaua este un simbol, cartografiind Lumina. Ea leagă sărbătoarea Nașterii Domnului de Sărbătoarea Paștelui. Când lumina de pe Steaua asta magică, lumină de la răsărit este recuperată, țintită și răstignită pe crucea de jertfă a Mântuitorului.
Drumul luminii leagă Nașterea – întruparea Domnului de crucea Învierii, acolo unde s-a născut lumina speranței și a marii bucurii. Mă gândesc că aceeași lumină prevestită la miracolul nașterii devine amplă și invadatoare în noaptea Învierii. În interiorul fiecăruia Ea se concretiza prin sutele de lumini aprinse pe pervazele caselor și în ferestrele lor, pe colinele satului la care noi, copiii, participam cu focuri de artificii în care tot satul ardea prin coparticiparea luminii la Liturghia și procesiunea pe care o săvârșeau sătenii în această noapte.
Tot ca un popas a Luminii, de la Nașterea Domnului la Înviere, îmi vin în minte datinile din Săptămâna Mare, care precede Paștele. În fiecare avlie (curte) se aprindeau niște focuri dintro anumită rădăcină, boz în termeni locali (rug), pe care noi copiii, cu formule de incantație săream peste ele înspre purificarea noastră și a casei. De fapt o inițiere și un dialog, o întrupare în imagini a Rugului Aprins pe care „focul îl arde și nu-l mistuie” . Câte aminitiri legate de lumină, Luminasuveică, care leagă și dezleagă lucrurile…

E prea multă lumină sau prea puțină lumină în lumea dvs., domnule Oravitzan?
Firul strălucitor, acea disponibilitate de a capta în materie lumina ingenuă și necreată, de aici infinitele câmpuri de aur, în care nu se vede nimic din afară, în care nu se oglindește nimic accidental sau definit, cea din care răzbate și adie energia nemăsurată a unei existențe fără început și fără sfârșit. Mesajele astea care au amuțit, care și-au transmis către noi doar ambalajele vizibile, de o măriție aproape nepământească, trebuie să le capteze, să le retransmită pictorul. Lucrările mele și cu atât mai mult iconostasul de la Cluj, chiar asta încearcă să facă, încearcă să surprindă momentul în care materia se deschide, înflorește, își pierde opacitatea și devine un mediu transparent care nu absoarbe lumina, ci o generează, o eliberează din propriile sale resurse, din cele inițiale, și lumina asta nu este lumină din afară cea dirijată, lumina care se stinge și care aruncă umbre, ci o lumină fără surse și fără istorie.
Dacă e prea multă sau prea puțină lumină asta depinde de capacitatea propriei mele ființe de a o capta. Sigur când pe lentila de captare se depun reziduri care vin din rătăciri, din zoaiele umorilor, din impulsuri psihologice care o tulbură și o fac opacă. Privirea pe dinlăuntru, curățirea și drumul spre desăvârșire fac posibilă limpezimea și transparența ei.

Dar, ce credeți, e prea multă lumină sau prea puțină lumină în lume? Ce faceți cu ea? Ce facem cu ea? Ce să facem cu ea?
Prima comandă divină a fost să fie Lumină și s-a făcut Lumină! Lumina este esența structurată a Lumii. Prima zi a genezei a conturat prin facerea luminii, Aura lui Dumnezeu. Suntem cu toții, sau ar trebui să fim cu toții, în interiorul aurului divin. Totul este lumină, Lumină care este la originea lumii și care a clădit Universul. Singurul acces la centru, la Unu, la Dumnezeu este lumina. Dacă nu lucrezi în lumină, dacă nu înțelegi ce reprezintă lumina, nu înțelegi nimic din viață. Întreaga creație omenească se naște din nostalgia Paradisului. Noi am fost acolo, am fost locuitorii Luminii, dar prin păcatul originar am fost alungați, pierzând mântuirea. Prin iubire și sacrificiu Dumnezeu a coborât în istorie prin întrupare, redându-i omului chipul. Regăsirea luminii dintâi ne-o dă Fiul Domnului pe cruce; jertfa Lui este recuperatoare și restauratoare pentru ființa noastră pierdută. De la Fiat la Lux este un drum care în geneză a ținut de Logos. Dumnezeu făcând lumea cu toate miracolele ei. Lux însemnând o pluritate de fațete ale Luminii care potențează și diversifică lumea. Dacă Dumnezeul din noi este cratima cu Dumnezeul Tatăl, lumea poate fi salvată.

Creați sau reamintiți? Sau ce alt verb – și de ce – e cel mai adecvat pentru arta pe care o faceți?
Dumnezeu a creat lumea el fiind singurul creator este în totul și toate. Am mai spus, un artist este un multiplu; dacă îi este dat harul, el poate să fie un bun conducător, de Pictură, Muzică, Poezie. El trebuie să își reamintească după ce a văzut și a trăit atunci când el nu era, participând la spectacolul lumii și la minunile ei, la miracolul vieții și al ființei. Numai cu o bună memorie poate să participe la dezvăluire, trăgându-i-se puțin din perdeaua Tainei.

De unde vin crucile dvs? Crucile din ceea ce faceți în artă? Și ce sunt ele? Cum le-ați vorbi, cum le-ați deschide sensul către cei care le-ar putea privi cândva sau care nu le-au privit îndeajuns?
Mai bine de 30 de ani mă ocup cu aceste două simboluri metafizice fundamentale, crucea și centrul. Este crucea-centru și tot ceea ce derivă de aici, este o cruce a Învierii, a șanselor să spunem o Cruce a Luminii, pentru că aceste simboluri fundamentale, Crucea, Centrul și Lumina, reprezintă căutări ale omului dintotdeauna. Ele au o solidaritate tainică la toate marile culturi și civilizații care s-au perindat. Crucea răspunde tuturor situațiilor existențiale ale omului cu latura ei orizontală și latura ascensională: verticală de cuget, de suflet, de spirit.
Crucea este un suprasemn Al Logosului întrupat, loc geometric prin excelență, centriped, operând în geografiile terestre și sacre care adună laolaltă tot ce află sub Soare. Crucea ca suprasemn, ca ancoră, care remagnetizează universul, restaurând tot: creatură, idee, semn, memorie și cuvânt, crucea ca semn al jertfei divine și simbol prin excelență ecumenic asemenea frumuseții care adună. Crucea este Calea, Călăuza, poteca, ordinea, ieșirea din labirint. Cea mai directă, rapidă și scurtă scară de la Pământ la Cer.
Crucile sunt peste tot. Ne întâlnim cu ele la tot pasul. Părintele Stăniloaie spune că nu întâmplător Dumnezeu întrupat s-a jertfit pe cruce, aceasta însemnând centrul lumii. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara