Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un an fără Petru Cârdu de Ion Cocora

Greu e să mă împac cu gîndul că la 30 aprilie s-a împlinit un an de la plecarea dintre noi a prietenului Petru Cârdu. Încă nu se uscase cerneala pe cel de al doilea volum de poeme al său, Aducătorul ochiului, când la începutul anilor şaptezeci am însoţit la Vârşeţ, în calitate de cronicar teatral al revistei „Tribuna”, Teatrul de Stat din Reşiţa, aflat într-un schimb reciproc de spectacole cu Teatrul de Limbă Sârbă „Sterija”. Evenimentul a avut în ceea ce mă priveşte o dublă semnificaţie: teatrală şi emoţională deopotrivă. Orăşelul de la graniţa dintre România şi Jugoslavia, situat la o aruncătură de băţ (treizeci de km în linie dreaptă) de satul în care m-am născut, ocupa un loc aparte în imaginaţia mea de copil. În amiezile senine de vară, cocoţându-mă în câte un copac şi punându-mi palmele streaşină la ochi, mă chinuiam ore întregi să zăresc „Cula” Vârşeţului, devenită legendară prin cât de prezentă era în gura oamenilor. Nu era zi să nu aud pe cineva, dacă era pus în situaţia de a nu fi crezut, să nu se jure: „Să mă dea dracul de Cula Vârşeţului dacă mint”. Cum la vârsta aceea eram foarte curios, a fost firesc să iscodesc şi pe unul şi pe altul întrebând nedumerit de ce neapărat de „Culă”? Doar bătrânii, care fuseseră în tinereţea lor la Vârşeţ, şi-o aminteau ca pe un deal ţuguiat, nu mai înalt decât unul obişnuit. Oricum, prea puţin ca ea să înceteze de a constitui pentru mine un miracol. La fel ca şi fâşia de frontieră ce despărţea cele două ţări, straşnic păzită de armată, mereu în expansiune de partea românească, încât s-a ajuns până acolo că ţăranilor nu li se permitea să-şi lucreze pământul din vecinătatea ei.
Seara, în holul Teatrului „Sterija”, surprizele de natură să mă încarce şi răscolească afectiv au continuat. Pierdut în mulţimea doritoare să vadă spectacolul, am trăit o senzaţie stranie, şocantă de-a dreptul. În jurul meu se vorbea într- un grai bănăţean pe care nu-l mai auzisem din copilărie. Tresăream la cuvinte de o dulceaţă arhaică, dispărute de mult în satele din împrejurul Oraviţei din limbajul curent, dar rostite de către românii din Banatul sârbesc cu naturaleţe, fiind evident că pentru ei integrate organic într-o limbă vie, vorbită zi de zi. Aceeaşi cu a numeroşilor scriitori şi ziarişti localnici sau veniţi de la Novi Sad, Panciova şi Belgrad prezenţi între spectatori. De unii auzisem, de alţii nu. Din categoria celor dintâi făcea parte şi poetul Petru Cârdu. Fără nici un „protocol”, ca şi când ne-am fi cunoscut de când lumea, ne-am îndreptat unul spre celălalt şi ne-am strâns mâinele. Apoi, mai în glumă, mai în serios, aşa cum aveam să constat că procedează de obicei, m-a ameninţat: „Bătrâne, de mâine dimineaţă eşti sechestrat”. Şi s-a ţinut de cuvânt. Cinci zile şi cam tot atâtea jumătăţi de nopţi cât am stat la Vârşeţ am fost nedespărţiţi. Chiar şi pe „Culă” am urcat împreună. Era tânăr, entuziast, un histrion ludic, tandru şi ironic, căruia îi plăcea teribil să se joace, să se ascundă sub diferite măşti. La acest şir de atribute am fost tentat, în prima clipă, să adaug că e şi un boem înnăscut. Dar nu, chiar dacă afişa o atitudine de frondă, stându-i în fire să braveze, ca mod de viaţă, mi-am dat repede seama că nu are nimic comun cu boema, mai degrabă se arăta a fi un ins echilibrat, care îşi strunea pornirile extreme, dovedind o puternică voinţă de a se proteja. Nu l-am văzut niciodată fumând ori lăsat în voia ispitelor bahice. În ciuda energiei sale molipsitoare, manifestată într-un permanent neastâmpăr, ulcerul de care suferea îi crea destule probleme, obligându-l uneori să apeleze la medicamente. Când eu lăcomeam la licorile creatoare de euforie, mă privea cu o oarecare vinovăţie, ca şi cum ar fi vrut să se scuze că nu-şi poate îngădui excese. Nici frumoasele „muze”, cu toate că nu lipseau din discuţiile noastre, dând impresia că-l interesează, nu erau decât un pretext de cochetării şi provocări între amici. Ochi avea numai pentru doamna Ana, minunata sa soţie, un veritabil înger păzitor, pe atunci proaspăt medic stagiar într-un sat de pe lângă Vârşeţ.
Cum contactele dintre cele două instituţii teatrale s-au permanentizat, însemnând o adevărată sărbătoare şi pentru unii şi pentru alţii din protagonişti, şi vizitele mele la Vârşeţ se vor repeta aproape în fiecare an. A existat un singur moment în care aceste mini-turnee, deja tradiţionale, au fost ameninţate să fie stopate. Atunci când trei sau patru dintre componenţii trupei reşiţene nu au ratat ocazia de a ajunge în Italia şi de aici în lumea largă. Important e că pentru mine şi Petru au însemnat un prilej excelent de a ne vedea şi bucura de prietenia legată între noi. Deseori chiar găsea câte un motiv să mă reţină la el câteva zile în plus. O dată planificase să mergem la Belgrad să ne întâlnim cu Vasko Popa. Puteam să-l refuz sau să-mi refuz şansa unică de a-l cunoaşte pe marele poet. Altă dată, întors recent de la Paris, m-a rugat să rămân să-l ajut să transcrie de pe casetă un interviu cu Mircea Eliade. Am rămas şi nu voi uita cât de tulburat am fost când i-am auzit pentru prima oară vocea. Alteori, zâmbind cu o complicitate şmecherească, mă avertiza că e imposibil să plec deoarece mi-a organizat o lectură de poezie la KOV. Şi ca să mă convingă definitiv, nu fără a se amuza, preciza că vor fi de faţă şi multe domnişoare. În casa lui mă simţeam, de altfel, precum acasă. I-am cunoscut şi părinţii. Erau oameni simpli, primitori, de o bună-cuviinţă rară. După desele mele popasuri la Vârşeţ, Petru Cârdu m-a răsplătit cu unul la Cluj. Şi-a anunţat sosirea printr-o telegramă expediată din Timişoara: „Ioane, sunt pe drum. Vin împreună cu un prieten, Pera, cu maşina”. L-am aşteptat cu nerăbdare să sosească, fericit că pot să mă revanşez, dar şi cu teamă, conştient că mă expun unor riscuri. Nu aveam de gând să respect legea care obliga să informezi miliţia de orice vizită a unui „cetăţean străin” şi interzicea totodată să-l găzduieşti. Nu aş fi putut să-mi consider prietenul un străin. Mi-ar fi crăpat obrazul de ruşine să-l duc la hotel şi să nu-l primesc în casa mea. Am preferat să suport la nevoie consecinţele. Din fericire, nu am avut probleme.
În ceea ce priveşte creaţia poetică a lui Petru Cârdu, ea s-a bucurat de timpuriu de aprecieri şi i-a adus consacrare şi faimă. Îmi povestea că la apariţia cărţii de debut, Menire în doi, când abia împlinise douăzeci de ani, criticii l-au asemă nat cu Rimbaud. Destul ca să audă, ori de câte ori trecea pe străzile urbei natale, şoptindu-se în urmă-i cu admira- ţie: „uite-l pe micul Rimbaud al nostru”. Într-adevăr, poezia sa la acea dată trăda un temperament impetuos, rimbaudian, de o vitalitate neobişnuită, cum şi o sensibilitate de adâncime, simţită în fiecare vers. Pe altă parte, o stare interioară tensionată, de o puritate adolescetină, individualiza poemele, le conferea muzicalitate şi transparenţă, emoţie şi prospeţime. Calităţile acestea, esenţiale pentru a marca un debut, nu se pierd cu trecerea timpului, ci îşi păstrează misterul şi lirismul prin care au cucerit iniţial, dar şi îşi sporesc vizibil originialitatea, nuanţându-se şi rafinându-se, la nivelul scriturii, de la o carte la alta. La cele două amintite adaug Pronume, Căpşuna în capcană, Biserică în Troia, Cerneala violetă şi antologia Şcoala exilului, toate cu exigenţă şi rigoare cumpănite. Poetul se află într-o permanentă evoluţie: poemele dobândesc accente din ce în ce mai grave, cu o deschidere constantă atât către un limbaj modern, cât şi către un mesaj existenţial personal: „De la o vreme/ se înalţă şoldurile/coboară zorile//copiii nenăscuţi ştiu totul/ câmpia- i fragilă dedesubtul lor//în aceeaşi seară/se vede se aude se şopteşte se ştie/se înalţă zorile/coboară şoldurile/şi ţipă copiii nenăscuţi/ în vacanţele orgasmelor// în tabloul cu ramă violetă/ în acest scop Paul Delvaux/surâde şi foloseşte fără greş din plin/ penelul/la rubrica Fapte (în ceaţă)/ şi Acte (tulburi)/din viaţa cotidiană”.
Alteori, se constituie în întregul lor ca metafore integratoare, operează cu elemente simbolice, iar tema morţii, insinuată obsesiv în subtext, apare convertită nu numai într-o sursă de nelinişti, ci şi de meditaţie: „A murit încă o statuie în oraş/umilă cu leopardul în braţe/concavă şi posacă/după ce fiii statuilor/au fost copleşiţi de glorie/după ce fiicele lor mânioase/au trecut strada/năpădită de ierburi/în oraş se auzea numai orga/cu limbă de junglă/mireasa cu ochi verzi/temătoare şi umedă/cu leopardul în braţe/ iar statuia care nu ştia că e statuie/a traversat strada//călăul”. Diversă şi în continuă metamofoză poezia lui Petru Cârdu, în totalitatea ei, stă sub semnul inspiraţiei, al spontanietăţii, disponibilităţile native ale autorului asigurându-i un grad ridicat de autenticitate. Ceea ce nu trebuie să ne facă să credem că nu-şi elabora poemele îndelung, că nu şi le privea cu spirit critic. Frecvent mă suna la telefon şi-mi citea câte un poem abia scris asupra căruia avea anumite rezerve. Şi nu o făcea formal, ci din nevoia de a se confrunta şi cu alte opinii, fiind receptiv la observaţii şi dispus să le accepte.
În primii ani după 1990 ne-am întâlnit mult mai rar. Primeam totuşi veşti de la el şi mai ales eram la curent cu „ispărăvile” lui. Iar una dintre ele, în special, a revigorat vechile legături. La multiplele preocupări pe care ştiam că le are (traducător, editor, gazetar, redactor la diverse publicaţii, organizator de festivaluri, de cenacluri etc.), poetul Petru Cârdu şi-o adaugă şi pe aceea de competent şi pasionat om de teatru. Readuce la viaţă, în Vârşeţ, în toamna lui 2003, Teatrul Profesionist Românesc din Voivodina, desfinţat în 1956, după şapte ani de existenţă, şi-şi asumă rolul de director şi principal animator. Dar, deşi ceea ce a reuşit are în sine o importanţă enormă, ambiţiosul şi încăpăţânatul meu prieten nu se opreşte aici. El pune bazele unui teatru modern, cu un repertoriu de aceeaşi factură, în care figurează autori foarte diferiţi între ei (Jovan Sterija Popovic, Urmuz, Eugen Ionesco, Mircea Eliade, Vascco Popa, Gellu Naum, Nichita Stănescu, Matei Vişniec, Gabriel Chifu, Alfonso Zuro, Danilo Kis), cu forme de spectacol novatoare, de natură să şocheze. În sfârşit, după o grămadă de ani şi numeroase şi insitente invitaţii, în mai 2009 ajung iarăşi la Vârşeţ, de astă dată la premiera spectacolului Electra de Danilo Kis. O piesă revendicată de la binecunoscutul mit antic şi citită scenic de regizorul Boro Draskovic dintr-o perspectivă contemporană, cu trimiteri la realitaţi şi experienţe din istoria recentă a Serbiei. În seara de după spectacol, cum şi în ziua ce a urmat, aveam să mă conving că Petru a rămas la fel de tânăr şi entuziast ca şi în anii de odinioară. Fremăta de idei şi proiecte. Am pus imediat la cale un spectacol pe texte de Marin Sorescu. Am imaginat pe loc un scenariu pe fragmente din volumele de poeme Puntea, La lilieci şi Descântoteca şi cu câteva pasaje din Paracliserul, Matca, Vărul Shakespeare şi Răceala. Nu concepându- l însă ca pe un colaj, ci ca pe un text cu un subiect coerent, unitar, cu o „poveste” proprie, care să includă atât temele operei soresciene, cât şi subtilităţile ei stilistice, ironia şi umorul, verva şi hazul replicilor etc. Totul structurat la tensiunea unei existenţe tragice, dominantă de imaginea suferinţei şi trecerii poetului în lumea de dincolo. Născocisem chiar şi un titlu: La căpătâiul bolnavului. Mai târziu am vrut să-l schimb, dar Petru nu a fost de acord.
Prins de alte treburi, odată revenit la Bucureşti, am tot amânat să mă achit de ceea ce îi făgăduisem. Expirase luna considerată ca necesară să termin scenariul şi eu încă nu am redactat nici o pagină.. Petru nu s-a dat însă bătut şi a continuat să stăruie. Mă suna la fiecare final de săptămână să mă întrebe cum stau şi să mă impulsioneze să-mi duc la capăt promisiunea. Până la urmă şi-a atins scopul. Am terminat şi i-am expediat scenariul. Nu a reuşit să mă determine şi să ajung la premieră. Stabiliserăm, în schimb, să ne întâlnim în mai la Festivalul de Teatru de la Timişoara şi de acolo să merg împreună cu el să văd La căpătâiul bolnavului. Chiar în dimineaţa când am primit cumplita veste, îngrijorat că nu-mi mai dăduse nici un semn de câteva zile, intenţionasem să-l sun şi să-l întreb dacă nu s-a răzgândit şi nu mai vine la Timişoara. Orice mi-aş fi putut închipui, dar nu că la nici cincizeci şi nouă de ani ne va părăsi definiv. Recunosc că şi acum mă chinuie întrebarea: oare de ce a dorit atât de mult să nu renunţ la un proiect născut într-un moment de exaltare la o masă de restaurant? Dumnezeu ştie dacă nu a presimţit ceea ce i se va întâmpla sau dacă nu a conştientizat că în La căpătâiul bolnavului nu e altceva decât înscenarea propriei lui morţi. Ceea ce ştiu e că Petru Cârdu rămâne în amintirea mea nu numai un poet de vârf, ci şi o personalitate complexă, o conştiinţă dăruită până la sacrificiu idealurilor sale. Nu am nici o îndoială că posteritatea îl va aşeza acolo unde i se cuvine. Dar asta nu mă mângâie. Tare aş fi vrut să mă sune la telefon şi să mă invite la o nouă premieră a Teatrului de Limbă Română din Vârşeţ.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara