Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Un ambasador neobişnuit de Grete Tartler

Dosarul de securitate al unui ambasador: Coen Stork.
Prefaţă de Dennis Deletant. Selecţie de documente, prezentare şi note de Cătălin Strat. Humanitas, 2013

Provenind dintr-o famile cu ascendenţă artistică, moştenind o fire care l-ar fi lansat la fel de bine şi în jurnalism, Coen Stork, născut în 1928 în Olanda, fost diplomat la Bagdad, Pretoria, Paris, Buenos Aires, Helsinki, Londra, ambasador la Havana (1982- 1987) şi Bucureşti (1988- 1993) a fost unul dintre cei care au trăit din plin momentul istoric 1989, străduindu-se nu numai să contribuie la realizarea schimbării, ci şi, ulterior, să o stabilizeze (s-a implicat în respectarea drepturilor omului, respectiv înfiinţarea Institutului Român de Istorie Recentă).

O lungă tradiţie a olandezilor îndrăzneţi şi aventurieri se confirmă prin portretul său, conturat în paginile volumului realizat de Cătălin Strat (n. 1973). Editorul, istoric specializat în studiul propagandei comuniste şi al totalitarismului, are meritul de a fi selectat cele mai interesante documente din dosarele de urmărire, de a fi îndreptat tacit greşelile de exprimare şi dactilografiere ale „surselor”, explicând în note referirile la acte normative etc. Volumul închegat prin strădania sa e de-a-dreptul pasionant, un „roman de filaj” instructiv nu numai pentru cei care vor să afle amănunte despre preliminariile 1989, cât şi pentru curioşii de ce se poate întâmpla în diplomaţie, în general.
Aflăm din prefaţa semnată de Dennis Deletant că acesta e „primul dosar al unui străin publicat” până în prezent. El trece în revistă măsurile şi metodele folosite de Securitate – în principal, rapoartele informatorilor (a căror identitate ambasadorul a aflat-o). Astăzi, într-o lume plină de aparate minuscule şi perfecţionate, folosirea informatorilor pare un fel de preistorie. Dar merită văzut cum lucra „fantezia informativă”, căci de la un nucleu real se dezvoltau adevărate pagini de roman – unificate ... stilistic prin limba de lemn a epocii. De exemplu, aflăm că soţia ambasadorului nu locuia „cu obiectivul” (feminin: „obiectiva”!), ci venea în România doar din când în când, că ambasadorul şi-a realizat „contactele” „la reşedinţa sa, la acţiunile protocolare organizate de Ambasada Olandei sau alte reprezentanţe diplomatice, precum şi la domiciliile elementelor respective, în multe situaţii noaptea târziu, după orele 24,00” (asta, ca să nu îşi închipuie cineva că la recepţii se arde gazul); că, „atenţionat” de MAE, ambasadorul „a adoptat o atitudine sfidătoare”, afirmând că „este dificil să hotărască cu cine să stabilească contacte şi cu cine nu”, „motiv pentru care va informa guvernul olandez şi va cere instrucţiuni”. Nu râdeţi: e folosită aici, cu aparentă seriozitate, poate cea mai frecventă frază-standard din limbajul diplomatic. Cred că domnul Stork se distra destul de bine în sinea lui.
Notele informative par uneori scrise de persoane care intenţionat nu spun mare lucru, vrând doar să se afle în treabă – dezvăluind, de exemplu, marele secret că STAN a invitat la ziua naţională a ţării sale „toate elementele cunoscute cu atitudini şi manifestări ostile” (ca la şcoală, sau la armată, apar citate numele de familie întâi, de exemplu Brucan Silviu, Cornea Doina, Patinkin Mark Alan etc.), dar că „au fost întreprinse măsuri preventive, participând numai persoane oficiale, care au avut aprobare în acest sens”; că a prezentat ziariştilor olandezi „date denaturate despre realităţile româneşti” (de parcă n-ar fi avut şi ei ochi să vadă singuri...). Iar uneori se poate observa că informatorul născoceşte de-a-dreptul, pe principiul trebuie să scrie ceva, orice ... de exemplu, următorul raport al „sursei Bănăţeanu” pare (ar fi de mirare să nu fie!) curată literatură: „Ambasadorul olandez Stork Coenraad îi reaminteşte din când în când subofiţerului din postul de pază că la el la reşedinţă are voie să intre cine vrea, casa lui fiind o casă de primire, deschisă tuturor. În acest sens, sursa s-a trezit într-una din zilele trecute cu o persoană dezechilibrată mintal care a ajuns până în garajul reşedinţei”. (Povestea cu nebunul care pătrunde în reşedinţa nepăzită are o largă circulaţie internaţională).
Lucrurile ar putea să sune, până la un punct, doar ridicol, dar din păcate urmează şi „propuneri” care vădesc nocivitatea celor care cer „anchetarea operativă” şi „lucrarea contactelor”, eliminarea lor din învăţământ sau din alte locuri de muncă, supravegherea familiei ambasadorului şi compromiterea acestuia „prin angrenarea lui într-o legătură cu o femeie «căsătorită», sursă de încredere a organelor noastre, carei va fi interpusă”. Ar putea, întradevă r, să pară caraghioasă informaţia „sursei Mona” că „noul ambasador olandez nu s-a decis nici în momentul de faţă cum să-şi aranjeze interiorul de la reşedinţă... o aşteaptă pe soţia sa pentru a aşeza mobila” (aceeaşi Mona face şi o listă parţială cu cărţile ambasadorului, oare la ce bun? Pentru a ilustra celebrul banc englez „Sir, e un hoţ în bibliotecă”. „Da? Şi ce citeşte?”). Dar nu toţi informatorii se rezumă la asemenea subiecte „intelectuale”. Unii îl descriu pe olandez ca pe o fire taciturnă („discută foarte puţin cu personalul român, ...încă de la venirea sa le-a spus angajaţilor să facă ceea ce au făcut şi până acum, să vină la serviciu cum au venit întotdeauna” – şeful ideal!), în timp ce altora le pare „sprinten” şi „lejer”; unii îl bănuiesc de spionaj fiindcă „face deplasări singur, pe jos sau folosind mijloace de transport în comun”, alţii – fiindcă şi-a cumpărat o bicicletă (de pe care a şi căzut într-o baltă... „s-a ridicat, s-a scuturat puţin de apă şi noroi şi aşa a mers la recepţie”). Ambasadorul e suspect pentru că ar cunoaşte „şapte limbi”, pentru că şi-a scos legitimaţie permanentă la Biblioteca Universitară, sau „s-a deplasat în una din zile la Curtea de Argeş, unde a executat foarte multe fotografii cu biserici, mânăstiri şi sfinţi”, pentru că bate anticariatele şi bisericile („nu se afla înăuntru decât femeia care vindea lumânări”). E de-a dreptul grotesc că filajul „obiectivului” nu încetează nici la cimitir, unde domnul Stork intrase probabil să vadă cum se desfăşoară ritualurile ortodoxe („după 5 minute în cimitir a sosit şi o maşină funerară – urmată de mulţi cetăţeni, cca 15, în care se afla decedatul... ns. 1924, mort 1988, şi au mers la mormântul unde era oprit obiectivul. La sosirea acestora, STAN s-a retras într-o parte şi a asistat la înmormântare, fără a discuta cu cineva – a privit spre mort când l-au coborât din autoturism, iar fiul şi atunci când l-au băgat în cavou”). Bănuielile sunt în mod declarat neconfirmate („deşi sursa nu este bine documentată, intuieşte – s.n. - faptul că ambasadorul este preocupat pentru – sic culegerea de informaţii...”).
Din păcate, asemenea stupizenii zeloase alternează cu altele şocante, revoltătoare. De exemplu, soţia ambasadorului (care fotografia o coadă din faţa magazinului Premial – „aspect negativ”) a fost agresată pe stradă, i s-a luat paşaportul diplomatic şi i s-a cerut de către poliţie aparatul de fotografiat (urmarea fiind că Ambasada Olandei a transmis la MAE o Notă Verbală cu întrebarea dacă „trebuie să considere drept practică normală reţinerea unui carnet de identitate MAE şi a unui paşaport diplomatic şi restituirea lor în schimbul unui aparat de fotografiat”.) Secretarei românce de la ambasada Olandei i se aduce învinuirea de „trădare prin transmiterea de secrete”. Preoţi protestanţi maghiari şi germani sunt luaţi la refec fiindcă au discutat cu diplomaţii olandezi „sub pretextul distribuirii de ajutoare”. Scriitori şi artişti români invitaţi la ambasadă sunt „filaţi” şi „lucraţi” cu intenţia de „eliminare lentă”. Cu câţiva dintre ei, personalităţi strălucite, ambasadorul se împrietenise (o şansă pe care, poate, în vremuri normale n-ar fi avut-o...).
Nu toate paginile sunt ocupate de turnătorii sau intenţii de compromitere. Demne de toată atenţia mi s-au părut notele de audienţă de la MAE, mai ales cea scrisă cu prilejul vizitei de prezentare (la nivel de director, că doar ministru era pe atunci un ditamai membru supleant al Comitetului Politic Executiv al C.C. al PCR... nu era să-şi piardă timpul cu un ambasador dintr-o ţară atât de mică, pe deasupra şi vestică). Mutatis mutandis, în această NV se poate recunoaşte un tipar etern. Dar e interesant să vezi că se vorbea încă din 1980 despre posibila vizită a reginei Beatrix în România – care s-a realizat abia în 2001 (ce-i drept, ambasadorul a precizat că regina are programul de vizite făcut până în 1988...); precum şi despre tratativele cu unele firme, precum Unilever (ambasadorul recunoscând fără ocolişuri interesul ţării sale „de a dubla importurile din Olanda”). Sunt mai multe astfel de documente care dau cărţii o valoare istorică depăşind năucitoarele şi revoltă- toarele mizerii ale momentului.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara