Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un admirator al "eternului feminin" de Rodica Binder

Dispariţia în plină vară a unor personalităţi ale vieţii publice riscă să treacă aproape neobservată - nu însă de cei obişnuiţi să se informeze la zi şi în vacanţă, cum este corespondenta României literare, doamna Rodica Binder. Citindu-i notaţiile mi-am amintit de o seară berlineză petrecută în singurul salon (cu jour fixe) pe care l-am vizitat în viaţa mea şi de fermecătorul amfitrion care a fost atunci Nicolaus Sombart pentru noi. Pentru că veneam din ţara mamei lui, am fost, într-un mod categoric, ca să nu spun ostentativ, privilegiate. Cred că se cuvine să-i acord, la rândul meu, locul în pagina 5. (Ioana Pârvulescu)

M| aflam la început de iulie în Olanda, pe ţărmul Mării Nordului, sub un cer mai degrabă tomnatic, dar spectaculos. Îmi propusesem să renunţ în concediu la îndeletnicirile obligatorii pentru profesiunea mea: actualităţile radio şi tv, navigarea pe internet, cititul ziarelor şi revistelor. Totuşi, nu m-am putut abţine să nu cumpăr ediţia de sîmbătă a ziarului DIE WELT, de dragul suplimentului ei literar săptămînal. Astfel mi-a fost dat să aflu că Nicolaus Sombart a încetat din viaţă pe 4 iulie, la o clinică din Strassbourg. Deşi prea puţin cunoscut şi prizat de publicul larg din Germania (şi încă mai puţin de cel din România, unde o singură carte a lui, Tinereţe în Berlin 1933-1943 a fost tradusă, la Editura Univers, în 1999), vestea stingerii din viaţă a acestui extravagant autor, "ultim locuitor al vechii Europe", cum îl consideră "iniţiaţii", nu-i poate lăsa nicidecum indiferenţi pe cei care i-au citit scrierile, de la cele memorialistice pînă la eseurile de sociologie culturală şi istorie. Iar cine a avut ocazia să-l cunoască personal pe fiul ilustrului economist german Werner Sombart şi al Corinei Leon - fiica rectorului Universităţii din Iaşi, Nicolae Leon, descendentă a unei vechi familii boiereşti - percepe cu şi mai mare acuitate golul creat de reprezentantul unei culturi intrate în legendă.
Ultima oară l-am reîntîlnit pe Nicolaus Sombart la Berlin, în 2001. Împreună cu Ioana Pârvulescu beneficiasem de rîvnita invitaţie de a-l vizita pe amfitrion în salonul lui de pe Ludwigkirchstrasse 10 A. În vastul apartament, cufundat într-o lumină difuză, topită în nuanţele vişinii ale draperiilor şi tapiseriei, trecerea vremii lăsase urme; fotoliile erau adînci şi moi, biblioteca uriaşă, mobilele vechi, divanul "freudian" era acoperit de perne, kelimuri, fotografiile de familie şi gravurile împodobeau pereţii... Decorul reconstituia, desigur imperfect, ambianţa iremediabil pierdută în care crescuse Nicolaus Sombart şi pe care o evocă în repetate rînduri în memoriile lui: la umbra bibliotecii paterne, în căuşul salonului matern, într-o superbă vilă din nobilul cartier Grunewald.

La sosirea noastră, Nicolaus Sombart era uşor agitat: menajera care urma să pregătească ceaiul şi să servească musafirii, avusese un mic accident. Una dintre invitate s-a oferit s-o înlocuiască, ceea ce i-a permis gazdei noastre să se retragă în birou. Acolo îl aşteptam pe Nicolaus Sombart pen­tru a-mi acorda promisul interviu. Dialogul pe care l-am avut atunci cu el în vestitul salon avea să fie şi ultimul...

În 2006 i-a fost publicată cea de pe urmă carte Rumänische Reise ins Land meiner Mutter, O călătorie în România, ţara mamei mele. Ştiu din puţinele convorbiri telefonice care le-am avut ulterior cu autorul că şi-ar fi dorit foarte mult ca şi această scriere să vadă lumina tiparului în România. Poate că timpul nu-i încă pierdut.

În spaţiul culturii germane, Nicolaus Sombart rămîne un scriitor singular, incitant şi dificil, fără ca nici una din aceste aproximări să aibă vreo conotaţie negativă - cum lesne se poate deduce în urma lecturii articolelor publicate de marile ziare germane, la scurtă vreme după stingerea lui din viaţă. Cotidianul DIE WELT încearcă să explice forţa de atracţie exercitată timp de două decenii de salonul lui Nicolaus Sombart în mediile intelectuale şi artistice berlineze: era o lume în care stilul comunicării şi reţeaua de relaţii deţineau un rol major. Aceasta fiindcă amfitrionul însuşi era un adevărat "om de lume": se număra printre membrii fondatori ai renumitei mişcări literare Gruppe 47, studiase la Heidelberg, München, Napoli, Paris, şi-a susţinut doctoratul în sociologie cu Alfred Weber, a fost vreme de trei decenii în conducerea departamentului pentru cultură la Consiliul Europei de la Strassbourg. Dar, înainte de toate, a vrut să fie scriitor: nutrea cele mai îndrăzneţe proiecte, multe dintre ele au rămas nerealizate şi foarte puţine au fost duse pînă la capăt. Charles Fourier şi utopiştii veacului al XVIII-lea l-au fascinat într-atît, încît pînă şi în notele lui diaristice entuziasmul stîrnit de aceste obsesii intelectuale lasă urme, repetitiv şi agasant pe alocuri ...

Încercarea de a-l reabilita pe împăratul Wilhelm al II-lea se soldează nu cu aşteptata biografie, ci cu un eseu incitant şi controversat. Răfuiala cu ilustrul profesor de drept, ultra-conservatorul Carl Schmitt, care se număra printre oaspeţii salonului din casa părintească, generează în cele din urmă un volum memorabil, o analiză critică a "societăţii masculine germane". De altfel, Nicolaus Sombart se erijează în mai toate scrierile lui de sociologie culturală, dar mai cu seamă în volumul Femeia este viitorul bărbatului, în admiratorul "eternului feminin", evocînd însă de pe poziţii net masculine virtuţile matriarhatului şi avantajele "amorului liber". Carl Schmitt n-a întîrziat să riposteze etichetîndu-l drept "euro-erotoman" pe fiul venerabilului său prieten Werner Sombart...
Tînărul Sombart a ştiut, spre deosebire de austerul şi savantul său părinte, să deguste din plin savorile vieţii crede FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG, evocînd memoria dispărutului ca şi, nu fără vădită ironie, avantajele de care dispune un "sociolog al culturii" de a se apropia de femei.

într-adevăr, aidoma entuziasmelor "fourieriste", şi obsesiile erotice devin un laitmotiv al scrierilor lui Nicolaus Sombart, inclusiv în ultima sa carte. Autorul porneşte pe urmele mamei în România şi participă cu acest prilej, în calitate de invitat, la un congres de viitorologie, în 1972. Însoţit de o amică frumoasă, dar prea conformistă în raport cu propriile sale exigenţe, se străduieşte din răsputeri s-o convertească la deliciile "altruiste" ale unui "ménage a trois". Călătoria este nu doar erotică, ci deopotrivă identitară şi iniţiatică: Sombart descoperă un "secret de familie", dramatica împrejurare care a deter­minat-o pe mama lui, Corina Leon, căreia îi stătea în faţă un strălucit viitor academic, să-şi lege viaţa de profesorul german Werner Sombart, cu 30 de ani mai în vîrstă, prieten al tatălui ei.

În 1982 Nicolaus Sombarte revine la Berlin, unde este numit Permanent Fellow la Wissenschaftskolleg. La îndemnul discipolilor, îşi redactează amintirile tinereţii berlineze şi concomitent, sub presiunea pulsiunilor erotice, scrie un Journal intime 1982/83, publicat însă abia în 2003, care-i contrariază pe nu puţini dintre venerabilii universitari care au frecventat în calitate de profesori, invitaţi sau bursieri academica instituţie, situată în Grunewald, în imediata apropiere a Institutului Cultural Român "Titu Maiorescu". Încrezător în virtuţile iubirii propovăduite de Fourier, "Familisme, Érotisme, Amitié", Sombart (născut în 10 mai 1923) se căsătoreşte deja din 1950, devenind ulterior tatăl a patru copii. Dar, aşa cum notează cotidianul berlinez TAGESZEITUNG în articolul comemorativ, francheţea cu care "reprezentantul unei generaţii, poate ultima, care s-a născut cu pretenţia de a percepe lumea ca un întreg", vlăstarul unei familii cosmopolite şi aristocratice, şi-a consemnat tribulaţiile erotice în multe din scrierile sale, nu a încîntat deloc mediile intelectuale germane. În Franţa, crede ziarul berlinez, situaţia ar fi fost alta. Aşa se face că în lista succeselor lui Nicolaus Sombart nu figurează nici un premiu literar.

Nicolaus Sombart le-a oferit contemporanilor imaginea unei personalităţi complexe şi frivole. Deloc întîmplător şi DER TAGESSPIEGEL îl copleşeşte post mortem pe autor cu o pletoră de epitete: spirit cultivat, excentric, erotoman, un "Paradisevogel" - o pasăre a Paradisului.

Cînd, fermecat de salonul mamei, junele Sombart îşi improvizează propriul divan într-una din dependinţele vilei din Grunewald, dedîndu-se deliciilor lecturii "la orizontală", venerabilului profesor Werner Sombart care-şi citea cărţile la birou cu creionul în mînă i se pare suspectă această apucătură "hedonistă" a fiului său şi desfiinţează micul colţ de rai lansînd sentinţa "Virtutea este verticală, păcatul, orizontal." Un episod cheie care pare a marca şi viziunea ulterioară a lui Nicolaus Sombart asupra lumii, percepută sub semnul contrastelor.

România copilăriei (mărturiseşte Sombart în scrierile memorialistice şi în confesiunile făcute prin viu grai) a avut conotaţii paradisiace. Reproduc, într-o traducere liberă, un fragment din ultima lui carte: "Dacă închid ochii şi rechem amintirile din România, din România mea, înaintea oricărei alte imagini văd o lumină alunecoasă, albă, un alb dincolo de spectrul cromatic. Văd un cer orbitor în care culorile distincte se topesc într-un praf argintiu, păstrîndu-şi reflexele luminoase pînă la cele dintîi ore ale nopţii. Totul este de un alb strălucitor, sclipitor: conacul din Crevedia este alb, albe sunt şi hainele noastre de vară, espadrilele cu şireturile strînse în jurul gleznei, masa uriaşă din sufragerie, caii care ne poartă în galop peste dealurile acoperite cu vii, albă este pînă şi coada rotită a păunului, cînd cu un zgomot sec se deschide majestuos răsfrîngînd în miile de ochi, splendoarea lumii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara