Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Umberto Saba - Domnul în alb imaculat de Doina Condrea Derer

În florilegiul gnomicelor Scurtături şi istorioare întâlnim mai multe nume de literaţi, dar numai trei scriitori – Gabriele D’Annunzio, Curzio Malaparte şi Italo Svevo – au fost evocaţi separat de Umberto Saba. În paginile anume dedicate, acesta a pornit de la împrejurări concrete, în care le-a fost nu doar interlocutor, ci şi martor cu un ochi scrutător. Reparcurgerea la senectute a vechilor impresii, sprijinindu- se ca de atâtea alte ori pe sugestii de derivaţie psihanalitică, duce la surprinderea unor nuanţe mai greu perceptibile, dînd consistenţă notaţiilor demistificatoare şi totodată pline de înţelegere pentru slăbiciunile omeneşti. Ecoul lor invită la reflecţie, dincolo de cazurile date.
Tare mi-ar plăcea acum, la bătrîneţe, să zugrăvesc senin, împăcat, lumea minunată de altădată. Să încep – cum de altfel şi fac – cu amintirile mele despre Gabriele D’Annunzio.
Cînd l-am vizitat prima oară la Versilia, eu avem puţin peste douăzeci de ani, iar Maestrul puţin peste patruzeci. Mijlocitorul întîlnirii fusese Gabriellino, primul născut al poetului, care locuia pe atunci, ca şi mine, la Florenţa. El a fost cel care, în urma consimţămîntului telegrafic al tatălui, m-a dus la acesta. Nu este nevoie, desigur, să adaug că a făcut-o în urma stăruitoarelor mele rugăminţi. Şi iată cum, din toate lucrurile extraordinare la care, în prostia tinereţii mele, mă aşteptam să le întâlnesc în casa lui D’Annunzio, ceea ce-mi stăruie în minte este o farfurie de paste cu sos de roşii.
Şi noi, la Trieste, mîncam vara paste cu roşii. Dar sosul abia de colora cu nuanţa sa plăcută tăiţeii sau spaghetele. Aici, în schimb, acoperea totul pînă la marginea farfuriei purtate în jurul mesei de un chelner – celebru şi el, pe nume Rocco Pesce – cu un aer sever. Farfuria părea o flamură roşie, triumfală, iar pastele, atît de somptuos condimentate, erau delicioase.
Numai după aceea am aflat că în tot sudul Italiei pastele cu roşii se pregătesc aşa şi că bucătarul lui Gabriele D’Annunzio era şi el meridional, dar atunci mi s-a părut ceva nou. M-am gîndit că invenţia i se datora Imaginificului 1; mi-aduc aminte şi de o asociaţie mentală făcută cu una din poeziile lui. Mirarea mea nu a trezit nici un ecou printre comeseni, necunoscînd ei obiceiurile culinare triestine; ce-l mult, s-au mirat de mirarea mea.
De mult nu mai există pe lume o fiinţă capabilă să facă să-mi bată inima ca atunci cînd Gabriellino m-a prezentat Gloriei. Nu poate fi considerat ales, vreau să spun un aristocrat al spiritului – grăieşte o Scurtătură a mea –, junele care, aflîndu-se în prezenţa unui om de geniu (sau astfel considerat de el), nu se simte ca un puişor în ghearele vulturului. Dar – continuă Scurtătura – poate nu este altceva decît o amintire din tinere- ţea mea.
Ar fi trebuit să fiu mai explicit; să renunţ la poate şi să scriu negru pe alb că este amintirea întîlnirii mele cu D’Annunzio.
M-a întîmpinat un domn în alb imaculat (vreau să zic un domn îmbră- cat ireproşabil, în alb), încă tînăr, ce avea, şi o ştia prea bine, un zîmbet fermecă- tor. Chiar din prima clipă s-a purtat cu mine cu o extremă delicateţe. Numai astăzi sînt în măsură să înţeleg cît de atent a fost, pentru că numai astăzi realizez cît de mare era deranjul reprezentat de prezenţa acelui tînăr poet cu unele ciudăţenii omeneşti, îmbrăcat (aşa obişnuia şi atunci) cu o redingotă mare, lungă, gri-petrol, cu rever din mătase.
I-a expediat, pe fiul său şi pe toţi ceilalţi, ca să mă conducă în grădina vilei, unde m-a poftit să iau loc lîngă el, pe o bancă. Păstrez şi acum în auz scîrţîitul acelor de pin sub tălpile noastre. M-a rugat, în cazul în care nu eram prea obosit de drum şi dacă faptul nu mă deranja prea tare în clipa aceea, să-i recit cîteva poezii. S-a arătat încîntat sau numai s-a prefăcut că este. (Întrucîtva, meseria lui era să se arate încîntat). Mi-a spus că poeziile mele erau de o rară gingăşie, că el, la vîrsta mea (la acest punct, a scos un suspin, ca de invidie) nu scrisese versuri tot atît de frumoase şi, dacă nu aveam nimic împotrivă, avea să mă recomande editorului său. Mi-am dat acordul aproape cu lacrimi în ochi. Ulterior, după multe dubii, regrete, variante nu tocmai fericite, ce mă costaseră o lună de chin, i-am expediat din Florenţa manuscrisul. Dar Marele Uituc nu mi-a răspuns şi nici nu mi-a restituit paginile muncite din greu.
D’Annunzio trudea fără tihnă; dacă n-ar fi un mare poet, ar putea fi acuzat că a fost un mare grafoman. Aşa se face că nici eu, nici ceilalţi oaspeţi nu-l vedeam în afara orelor de masă. Rămînea însă cu plăcere cu noi după cină, numai că şi atunci vorbea puţin, lăsînd bucuros grija aceasta în seama celorlalţi; ori cerea să i se cînte la un pian automat, numit pianolă, piese din Wagner. (Pianola – dar asta am aflat-o mult mai tîrziu –, ca de altfel toate instrumentele şi mobilierul din vilă, vila însăşi, nu au fost nicicînd plătite imprudenţilor furnizori). Pe vremea aceea lucra la un eseu comemorativ consacrat lui Giacosa, decedat nu cu mult mai înainte. Mi-am exprimat mirarea faţă de admiraţia lui pentru comediograful burghez; m-am mirat şi mai mult cînd poetul Laudelor mi-a dat foarte clar de înţeles că nu credea în nici una din vorbele frumoase aşternute drept elogiu adus autorului operei Ca frunzele. Dar, drept scuză, adăugase că Giacosa fusese pentru el un prieten drag, un gentilom desăvîrşit, iar el voia să-i facă o bucurie văduvei, căreia intenţiona să-i dăruiască preţiosul manuscris. Mi-a dezvăluit că publicaţia „La lettura”, căreia îi era destinat eseul, i-l plătise deja, şi chiar foarte bine.
– Înainte de toate, spuse, contrazicînd omeneşte o altă maximă celebră de-a lui, trebuie să trăieşti.
Discuţia a ajuns la literatura italiană. L-a criticat pe Carducci, ceva mai puţin pe Pascoli. A afirmat că înainte de el, Italia a avut doar trei poeţi: Dante, Petrarca şi Leopardi; restul nu fuseseră decît chitarişti. Am fost de acord cu aprecierea lui, accentuînd, la rîndu-mi, „înainte de el”.
– Orgoliul meu, mi-a spus atunci vizibil măgulit de asentimentul meu, derivă numai din comparaţii. În faţa măreţiei incomensurabile a artei, nimeni nu este mai umil decât mine; numai cînd mă compar cu alţii, poeţi şi alţi scriitori, mă simt maestru.
(Copiii lui nu aveau voie să-i spună în public „tată”, ci să i se adreseze cu „maestre”.) L-am întrebat care era poezia proprie preferată.
– Poate, mi-a răspuns, Copilul.
Pe atunci îmi plăcea oda compusă de el la moartea lui Giuseppe Verdi şi i-am spus-o, dar în stilul locului, adică dannunzian:
– Ştiu pe cineva care a scris o odă minunată pentru Verdi, gîndindu-se de fapt la Wagner.
Şi-a arătat dezaprobarea pentru impertinenţa mea tinerească printr-o tăcere ce mi s-a părut că durase o eternitate. Fusese nu numai o impertinenţă, ci şi o prostie. Într-adevăr, a scris oda gîndindu-se la Verdi. Mi-am dat seama de greşeală cînd poezia aceea mi-a plăcut tot mai puţin, iar muzica lui Verdi tot mai mult.
Cum locuiau sub acelaşi acoperiş, copiii lui nu încercau fericirea şi sentimentul de aşteptare încercate de mine. Era cum nu se poate mai vesel Gabriellino cînd mă anunţase că a doua zi tatăl lui ne lăsa liberi: cît era ziua de lungă, nu voia să se împiedice de noi. Ca în fiecare joi, trebuia să primească pe cineva în vizită. Mi-a arătat şi cincizeci de lire – o sumă enormă pe vremea aceea – primiţi de la părintele lui ca să mîncăm la prînz şi seara într-un local de la Forte dei Marmi sau unde voiam noi.
– Tata, comentă, nu fără o notă de ironie, este întotdeauna magnific.
În ziua aceea s-a întîmplat cel mai ciudat lucru din timpul ciudatei mele vizite făcute lui Gabriele D’Annunzio: sacrificiul voluntar, de dragul Maestrului, al unei părţi (nevitale) din fiinţa mea: ciocul blond pe care mulţi tineri şi bătrîni îl purtau pe atunci.
Reală sau falsă, n-aş putea spune, toţi observau o oarecare asemănare fizică între mine şi D’Annunzio. Poate că asemănarea, dacă exista, se datora în mare parte ciocului aceluia şi cheliei, aproape totală la poet şi mai mult decît incipientă la mine. Se pare că şi gazda mea observase şi, evident, o dezaprobase. Cel puţin, aşa m-a făcut să cred Gabriellino.
– Dacă eşti un tip cu umor, adăugase, trebuie să-ţi tai ciocul (ţie nici măcar nu-ţi stă bine) şi să i-l oferi mîine tatei. Va fi încîntat şi o să-ţi publice mai repede poeziile.
După o oarecare rezistenţă, m-am dat totuşi bătut în faţa dorinţei amicului meu; pentru operaţia mai mult decît facilă a fost însărcinat un bărbier din Forte dei Marmi. A doua zi, cînd poetul m-a văzut fără cioc, m-a întrebat ce făcusem cu el; încurcat, i l-am întins într- un săculeţ alb, dăruit de Gabriellino. Dezlegînd săculeţul şi văzînd conţinutul, a rîs cu poftă. Atunci a ţinut să mă consoleze pentru chelia mea precoce la care – din păcate – nu puteam renunţa nici măcar în onoarea cheliei lui.
– Numai calviţia totală lasă să se vadă nobleţea desăvîrşită a unui cap. Dumneavoastră şi cu mine n-avem de ce să ne temem de ea; dar ia gîndiţi-vă la un cap prost modelat, la capul unui om vulgar, care a chelit de timpuriu. Ce oroare!
Timpul a trecut şi nu-mi mai făcea plăcere să vorbesc cu Gabriele D’Annunzio. Într-o zi, la cîteva luni de la vizita mea la Versilia, l-am văzut într-o trăsură descoperită, la Florenţa, pe strada Dei Servi. În aer se simţea deja primăvara, iar poetul avea violete prinse la butonieră. Şi l-am mai văzut o dată: era în timpul războiului, la Taliedo. Ce bătrîn mi s-a părut! Abia de împlinise cincizeci de ani şi deja lăsa să se vadă semnele bătrîneţii cumplite, aproape nefireşti, ce avea să-i uimească mai tîrziu pe toţi vizitatorii lui. Eroul era urmat pe aerodrom de un intendent îmbrăcat asemenea superiorului său, altfel decît era uniforma tuturor celorlalţi: era un bărbat enorm, de-a dreptul un uriaş, mai înalt decît cel mai înalt străjer al regelui. Un alt fiu de-al lui, ajuns prin voia sorţii locotenentul meu, surprins întrucîtva de indiferenţa afişată de mine, mă întrebase:
– De ce nu mergeţi să-l salutaţi pe tata? Dacă nu aveţi curajul, vă însoţesc eu.
Dar scurta mea paranteză dannunziană se închisese de o bucată bună de vreme; ce-aş fi putut să-i spun? Tot pe atunci îl descoperisem pe Nietzsche; dar cel pe care-l iubeam eu nu era acelaşi cu al lui; era un altul, era antiteza desăvîrşită a celuilalt.
Singurele avantaje reale pe care am fost în stare să le scot din săptămîna mea dannunziană sînt trei versuri, nu dintre cele mai entuziaste, din ciclul meu Autobiografie şi sugestiile pentru felul de a găti pastele cu roşii, ca să iasă gustoase.
Într-o după-amiază de iarnă, la Trieste, vorbeam despre asta cu tovarăşa mea de viaţă, pe atunci tînără. N-am uitat să ridic în slăvi, în scopuri didactice, pastele, adăugînd că mi-ar fi plăcut să mănînc ceva asemănător în seara respectivă. Avînd în vedere anotimpul, credeam că dau glas unei dorinţe irealizabile. După aceea am ieşit puţin iar la întoarcerea acasă (o casă solitară, în vîrful unei coline), îngheţat de frig, aproape năucit de bora care sufla cu putere, am găsit pe masa întinsă, în căldura îmbietoare din bucătărie aceeaşi minune purpurie văzută cu şapte ani mai înainte la Gabriele D’Annunzio. Şi de data aceasta pastele erau excelente, condimentate cu roşii din conservele Pancaldi de atunci, a căror existenţă îmi era total necunoscută. Cu toate acestea le-am mîncat nu fără o undă de tristeţe. Din pricina datoriilor, Maestrul emigrase în Franţa; nici o revistă importantă nu-mi acceptase vreo poezie, nici un editor nu voia să-mi publice, nici măcar contra cost, „prima mea carte de versuri”. Şapte ani. Nu erau mulţi, dar pe vremea aceea aşa mi se păreau; mi se păreau o viaţă de om. Pentru că tu, tinere cititor, trebuie să ştii că în vremurile îndepărtate ale tinereţii mele, tinereţea exagera totul; şi depărtările.

Notă: D’Annunzio a folosit termenul immaginifico pentru a-şi caracteriza protagonistul din romanul Focul, proiecţia literară a propriei persoane.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara