Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Umberto Saba - Italo Svevo la Amiralitatea britanică de Doina Condrea Derer

Umberto Saba nu i-a evocat decât pe puţini din literaţii pe care i-a cunoscut direct. Evocarea dedicată concetăţeanului său Italo Svevo porneşte de la împrejurări mărunte care duc însă la consideraţii de interes istoric, psihanalitic şi, subsidiar, etic.
Aflîndu-mă azi în vizită la anticariatul meu din Trieste, am avut încă o dată ocazia să mă minunez de grămada de timp şi de vorbe consumate de oameni ca să încheie ori să renunţe pînă şi la cea mai neînsemnată afacere. Era vorba de achiziţionarea unei Enciclopedii pentru copii; tratativele începute înainte de intrarea mea în prăvălie s-au prelungit, ca să nu ducă la nimic, încă o jumătate bună de ceas. Mi-am adus aminte că în vremurile fericite (vreau să zic pe cînd eu eram cel ce cumpăra sau vindea) un da sau un nu hotărau mai repede lucrurile...
Mi-am mai amintit că în urmă cu aproape douăzeci de ani, în acelaşi loc, pornind de la o ocazie similară (tărăgăneli în tratativele dintre tenacele Carletto1 şi un client şi mai tenace decît el), Italo Svevo mi-a povestit, poate de dragul contrastului, cum au decurs lucrurile cînd a încheiat la Londra cea mai mare afacere din viaţa lui. O afacere – bănuiesc – de milioane.
Italo Svevo (în comerţ Ettore Schmitz) era asociat cu o firmă triestină care producea, păstrînd straşnic secretul şi desfăcînd direct, în exclusivitate, un produs misterios menit să protejeze de acţiunea corozivă a sării, partea ambarcaţiunilor de sub linia de plutire. Romancierul care, spre norocul lui, a devenit celebru numai spre şaizeci de ani, se considera (poate şi era) un mare om de afaceri. Nu ştiu dacă în această calitate sau pentru că ştia la perfecţie limba engleză, firma l-a însărcinat să ducă la bun sfîrşit tratativele începute cu Amiralitatea britanică, pentru a-i vinde renumita vopsea submarină. Asta pe cînd Triestul mai era sub stăpînirea Austriei, înainte de Primul Război Mondial. Flota engleză se bucura de neştirbitu-i prestigiu nelsonian. În ochii lumii reprezenta „cea mai mare forţă armată plutitoare în serviciul păcii”; pentru Trieste era o sărbătoare şi un cîştig sigur ori de cîte ori Detaşamentul Mediteranei ancora cu intenţii paşnice, iar în ultima seară oferea jocuri pirotehnice pentru marile unităţi din rada portului „iubitor de comerţ”. Întru totul şi pentru toţi era o adevărată magie. Asemenea tuturor, şi bietul Schmitz îi resimţea forţa şi magia; aşa că a urcat treptele austerului edificiu simţind zvîcnirile puternice ale inimii. Era aşteptat. L-au poftit imediat într-o cămăruţă searbădă, nearanjată, ce aducea mai mult a debara decît a birou. Acolo, înăuntru, ce săracăcioasă îi apărea Anglia! După cîteva momente s-a prezentat un tînăr îmbrăcat civil ce l-a poftit să ia loc pe singurul scaun disponibil. Ofiţerul s-a aşezat pe masa care, împreună cu scaunul, forma tot mobilierul din încăpere. Şi-a pus picioarele lungi unul peste altul, i-a oferit şi şi-a aprins o ţigară foarte parfumată, s-a arătat bine informat despre problema în discuţie, a pus două-trei întrebări, i-a spus că totul era în ordine şi că, virtual, afacerea era încheiată. Italo Svevo avea impresia că visează. Se aşteptase la o serie nesfîrşită de formalităţi, una mai plicticoasă decît alta, la un şir interminabil de discuţii. Fuseseră de ajuns cinci minute pentru ca atât de costisitoarea lui vopsea submarină să fie acceptată de cea mai puternică marină militară din lume. În Italia – comenta el –, chiar şi în Franţa, ar fi fost nevoie de cinci ani. Deşi afacerea fusese întru totul cinstită şi, ca toate afacerile cu adevărat bune, avantajoasă pentru ambele părţi, cînd a ieşit din clădirea Amiralităţii, încerca un vag sentiment de vinovăţie. Dar, în acelaşi timp, parcă îi crescuseră aripi la picioare.
Era un om adorabil, bătrînul Schmitz! După elogiile, mai ales cele tipărite, aduse romanelor lui, nimic nu-i plăcea mai mult decît să relateze amicilor amintiri din îndelungata-i viaţă de comerciant. Cîte n-am auzit în prăvălia din San Nicolò, unde venea să mă vadă aproape seară de seară, unde oameni iluştri din lumea literelor şi (pe atunci) influenţi social nu se dădeau în lături să converseze cu mine (eventual se întîmpla contrariul) şi unde astăzi încerc să intru cît mai puţin cu putinţă. Mi se pare – să mă ierte Dumnezeu şi bunul Carletto – o speluncă înnegrită, năpădită de năluci. Autorul romanelor Senilitate şi Conştiinţa lui Zeno lăsa impresia şi era cu adevărat o fiinţă plină de omenie, de o (relativă) înţelegere pentru ceilalţi, iar după neaşteptatul succes literar, lăsa să se vadă o emoţionantă bucurie de a trăi. În realitate, se temea cumplit de moarte. Glumă sau presentiment, ce-o fi fost, nu uita niciodată cînd se suia într-un taxi să-i facă o ciudată recomandare şoferului: La vadi pian/Mergeţi încet, îi zicea în dialect triestin, lei no la sa chi che la porta/dumneavoastră nu ştiţi pe cine duceţi. (Firesc, făcea aluzie la el însuşi, indiferent cine ar fi fost persoana care îl însoţea.) A murit tocmai (ciudată întîmplare) într-un accident de automobil. Nu se lovise cine ştie ce, dar inima îi era slăbită (el atribuia această slăbiciune abuzului de tutun) şi nu a rezistat traumei. De cum a înţeles că i se apropia sfîrşitul şi că ultima ţigară2 fusese cu adevărat fumată, i-a trecut brusc teama.
– Asta-i tot, cînd mori? le spunea rudelor. Dar e uşor, e foarte uşor. E mai uşor, adăuga, forţîndu-se să zîmbească, decît să scrii un roman. Întotdeauna am crezut, iar aceste cuvinte pronunţate de un asemenea om, în clipa aceea, mă conving şi mai mult, că forma supremă a bunătăţii este umorul.

_________ 1 Umberto Saba i-a cedat fostului său angajat, Carletto, renumitul anticariat din strada Nicolò nr. 30 din Triestul natal. 2 Aluzie la protagonistul romanului Conştiinţa lui Zeno, care îşi tot promite să se lase de tutun, fumînd mereu „ultima ţigară”.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara