Înapoi la pagina curenta

Meridiane:
Umberto Eco: O lectură medievală a contemporaneităţii de Grete Tartler

Umberto Eco, Cronicile unei societăţi lichide, Traducere de Oana Sălişteanu şi Maria Boghiu, Polirom, 2016.

Pasiunea lui Umberto Eco pentru Evul Mediu e bine cunoscută cititorilor mai ales din scrierile ştiinţifice şi din romanele sale; dar scufundările profesionale în epoca lui Toma din Aquino, a cavalerilor templieri, a mânăstirilor cu mari biblioteci, a manuscriselor rare s-au concretizat nu numai în operele academice şi în cele de ficţiune care l-au făcut celebru, ci şi în perlele unui jurnalism cultural degajat, plin de umor, dinamic. Evul Mediu se vădeşte pentru Eco „...în toate, transpărând în lucrurile de care mă ocup, care nu par medievale şi totuşi sunt”.

Articolele scrise pentru L’Espresso, sub numele de rubrică La bustina di Minerva (Minerva fiind denumirea unor chibrituri, pe interiorul pliculeţului cărora Eco obişnuia să noteze câte o scăpărare de idee) au fost publicate într-o culegere cu titlul Papé Satàn Aleppe: Cronache di una società liquida.

Traducerea acestei culegeri e mai mult decât binevenită, deşi editura a renunţat la supratitlul Papé Satàn Aleppe, cuvinte puse în seama lui Pluton la deschiderea cântului VII din Infernul lui Dante, şi la câte un articol (de pildă, unul sarcastic despre transformarea românilor în „oi negre”). Motivele sunt de înţeles. Totuşi acele cuvinte despre care se spune că ar fi neinteligibile, Papé Satàn Aleppe, au avut de-a lungul timpului numeroase interpretări „care mai de care mai fanteziste” (fie-mi iertat că nu mă pot abţine să nu pomenesc aici şi propria mea interpretare din Islam, repere culturale. Proba Orientului: ca fiind notarea – cu deformări de pronunţare, b transformat în p – a unei ziceri arabe: „Poarta lui Sheitan e povara”). Citind toate articolele lui Eco, vom găsi şi rostul supratitlului. Într-un comentariu asupra difuzării ştirilor false ca armă de destabilizare, autorul exclamă: Questo è il Diavolo! Titlul întreg al volumului pune aşadar accent pe întregul adevăr/fals, frumuseţe/monstruozitate etc., un întreg pe care s-au sprijinit secole de filozofie, estetică şi teologie medievală – şi pe care Eco îl aplică la vremurile în care trăim.

Astfel, autorul bustinelor vede în contemporaneitate reluarea unor accente care stârniseră tulburări şi în Evul Mediu: graba (ce altceva decât graba îndemna acum o mie de ani la practicarea magiei: să faci repede aur din fier, să te teleportezi etc.; ce altceva decât graba, rapacitatea obţinerii celor mai noi informaţii, tehnologii, motorizează zilele noastre); patima cunoaşterii (ce altceva decât aceasta – mai aprigă decât patima puterii sau înavuţirii – a mânat atunci mediile intelectuale într-o nesfârşită confruntare cu neştiutorii, iar astăzi ne fixează cât e ziua de lungă în faţa computerelor), migraţia şi cruciadele, transformarea războiului în hărţuieli (ce altceva sunt atacurile unor fanatici – conflictele nefiind în mod necesar între state), explozia de grupări religioase şi secte, estetismul ş.a. Supratitlul din Dante ne oferă deci, de la început, o viziune asupra dezarticulării pe care jurnalismul practicat de Eco îşi propune să îl surprindă.

Desigur, ne putem mulţumi şi cu titlul Cronicile unei societăţi lichide. După o denumire datorată lui Zygmunt Bauman, „societatea lichidă” subliniază starea actuală de criză, depăşirea inclusiv a postmodernismului ce marca „sfârşitul marilor naraţiuni care considerau că pot suprapune lumii un model al ordinii”. O lichefiere inert curgătoare, lumea individualismului în care „nimeni nu mai e tovarăşul de drum al celuilalt, ci duşmanul de care trebuie să se păzească”. „Se pierde certitudinea dreptului (iar magistratura e percepută ca un duşman” şi „singurele soluţii pentru un individ lipsit de repere sunt apariţia publică cu orice preţ [...] şi consumerismul [...] într-un soi de bulimie fără scop” (p. 8). Dar, dincolo de conceptul lui Bauman, de la care însuşi Eco declară că a pornit, evident că această repede-curgătoare societate a confuziei şi nonsensului (care adesea prilejuieşte râsul) se poate aşeza sub dictonul lui Heraclit.

Dorinţa de a fi cu orice preţ în văzul lumii (Să faci ciao-ciao cu mânuţa, Dumnezeu mi-e martor că sunt prost) se datorează, în viziunea lui Eco, înlăturării lui Dumnezeu, cel care le vede pe toate: „Ce mai rămâne? Ochiul societăţii [...] Apariţia la televizor [...] un înlocuitor, în fond, mulţumitor, căci ne vedem (şi suntem văzuţi) în lumea de dincolo… Gândiţi-vă ce şansă – să ne bucurăm de toate avantajele nemuririi (fie ea şi atât de fugitivă şi de efemeră) şi să avem în acelaşi timp posibilitatea de a fi sărbătoriţi acasă (pe pământ) pentru primirea în Empireu!”. (p.26) Pentru a fi în văzul lumii se renunţă la pudoare (Pierderea intimităţii vieţii), oamenii se lasă de bunăvoie spionaţi şi supravegheaţi, ba chiar „colaborează cu spionii pentru a le facilita munca şi găsesc în această capitulare şi un motiv de satisfacţie, pentru că îi vede cineva în timp ce ei există. Şi nu contează dacă uneori ei există în rol de criminali sau de imbecili” (p.31) Dar, aşa cum transpare ideea din textele lui Eco, şi în Evul Mediu cei torturaţi colaborau, în delir, cu inchizitorii.S-a schimbat raportul cu trecutul (A fost odată Churchill), societatea încărunţeşte, tinerii sunt O generaţie de alieni, care nu mai ştiu ce e viaţa în natură, care nu mai simt „nevoia iminentă şi vitală a unei morale”, „formaţi de mijloacele de educare în masă concepute de nişte adulţi care au redus la şapte secunde timpul cât o imagine trebuie să rămână pe ecran şi la cinsprezece secunde timpul pentru răspunsul la întrebări” (p.52). Nu ne mai putem apăra de năvala falsurilor şi teoriilor conspiraţiilor (Cum să ne apărăm de templieri), literatura nu mai e mediată de edituri serioase, educaţia e şi ea relativă (Doctori după trei ani de studii), politica foloseşte „neolimba” unor expresii ca „zdreanţă, fustangiu şi maidutenmăta”. Nu mai vorbim de dispariţia caligrafiei sau a liceelor clasice, de luxul din ce în ce mai rarei tăceri, căci probleme grave precum libertatea presei sau viitorul UE nu au nici ele rezolvare.

Din fericire, această sumedenie de accente apocaliptice (repetând în felul lor căinările cronicarilor medievali) nu l-au făcut pe Eco să-şi piardă umorul, cartea luminând prin jerbe ironice contextele cele mai sumbre. Bustine precum Întrerupe-mă dacă ştii povestea, care abordează traducerea bancurilor, sau Al naibii Aristotel, care actualizează o comparaţie metaforică între piraţi şi negustori, sau Mirabila Mórţimă, pe tema miilor de contraindicaţii ale unui medicament, sau Mai daţi-ne vreun mort, pe tema educaţiei care ar trebui, în repede schimbătoarea lume informatizată, să fie la un nivel superior pentru toţi – fac din lectura acestei culegeri un adevărat colac de salvare – care ne susţine în înotul prin „societatea lichidă”. Iată, în încheiere, un scurt citat din Festschrift, unde e luată peste picior omagierea cu tomuri de nimeni citite a tot mai longevivilor colegi şi profesori – căci tot mai mulţi profesori ajung la 70, 80, 90 de ani, şi, „slavă Domnnului, în toată lumea”, astfel încât, aflându-ne datorită internetului în relaţii cu toţi, ar trebui să trăim o continuă sărbătorire: „Fiecare cercetător ar trebui să scrie, în medie, şase sute de pagini pe an, toate originale dacă se poate, pentru a-şi sărbători prietenii extrem de longevivi şi de iubiţi. Se-nţelege, treaba e de neconceput şi totuşi un refuz poate fi interpretat drept lipsă de consideraţie. Există doar două moduri de a scăpa de această tragedie. Sau pretindeţi ca un asemenea volum să se realizeze doar de la 80 de ani în sus, sau faceţi ca mine, care trimit acelaşi studiu pentru orice Festschrift (schimbând doar primele zece rânduri şi concluziile). Şi nimeni nu şi-a dat seama”.