Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Uman, mult prea uman de Angelo Mitchievici

Nu ar trebui să ne surprindă în filmul lui Matt Reeves faptul că cel intitulat Colonelul (Woody Harrelson) care a declanșat un război împotriva maimuțelor le consideră animale menite sacrificării într-un război care păstrează relația veche cu vânătoarea sau în cel mai bun caz exploatabile ca forță de muncă ieftină în ceea ce are toate datele unui lagăr de exterminare nazist. Homo sapiens, specia din care facem parte și-a tratat nu o dată semenii în acest mod. Aboliționismul a fost o mișcare care a condus la desființarea sclaviei, dar percepția conform căreia culoarea pielii descalifică o ființă umană a continuat până târziu în America, iar lupta lui Martin Luther King în anii ’60 împotriva discriminării rasiale a vizat în primul rând această percepție. O lungă tradiție a considerat persoanele de origine semită drept malefice, virtual responsabile de orice calamitate care afecta societatea. Dar cu adevărat terifiant a fost momentul când savanții naziști au decis că rasa semită este o rasă inferioară. Nu singura desigur, dar prima pe lista raselor care trebuiau exterminate. Dovezile contra se aflau sub ochii tuturor, numeroșii compozitori, savanți, scriitori, filozofi, economiști, medici, o întreagă elită proba exact contrariul. Oroarea holocaustului ține și de ceea ce sfidează evidența, descalificarea umanului într-o epocă a înfloririi științei, artelor, filozofiei. Matt Reeve a insistat asupra similitudinilor tratamentului la care sunt supuse maimuțele inteligente cu cel pe care-l primeau evreii în lagărele de concentrare. Apoftegma lui Friedrich Engels „munca l-a creat pe om“ este întoarsă pe dos, munca este destinată sclavilor. Maimuțele conduse de Cesar au evoluat rapid la stadiul de hominizi în urma unui experiment care a pus în circulație un virus ce a acționat în sens invers asupra subiecților umani, conducând la o regresie spontană cu pierderea limbajului. În această ecuație antropologică colorată distopic a unui darwinism accelerat, maimuțele devin inteligente și, mai grav, devin umane, peste noapte. Ca și celelalte din serie, Planeta Maimuțelor: Războiul aduce în prim plan interogațiile fundamentale cu privire la natura umană, ce conținuturi anume revendică faptul de a fi om. Planeta maimuțelor, filmul lui Franklin J. Schaffner din 1968 a deschis o serie prodigioasă, însă tema a fost upgradată începând cu filmul lui Tim Burton, Planeta maimuțelor în 2001, a continuat prin Rupert Wyatt în 2011 cu Planeta maimuțelor: Invazia și filmul anterior al lui Matt Reeves, Planeta maimuțelor: Revoluție, în 2014. În mod cert, nu inteligența separă cele două specii, maimuțele folosesc ustensile, fără a avea acces totuși la tehnologii sofisticate, călăresc cai și poartă armuri. În cazul lui Cesar și a câtorva semeni simiești achiziția limbajului uman face și mai tulburătoare apropierea. Colonelul trăiește momente de uimire descoperind inteligența activă a adversarului său, Cesar, liderul armatei de maimuțe. Ceea ce neliniștește în privința lor ține de conținuturile afective și de suprema realizare a acestor conținuturi, investirea lor socială și anume de legea morală, cea care supune instinctul primar. Legea fundamentală a societății simiești este: „maimuțele nu ucid maimuțe“, fapt echivalent cu domesticirea componentei instinctuale. Nu toate maimuțele reușesc să reducă la tăcere aceste instincte, Koba din filmul anterior reprezintă eșecul de a fi o maimuță reformată. O întoarcere a refulatului cu binecunoscuta sintagmă freudiană este oricând posibilă. Matt Reeves înmulțește deliberat exemplele de umanitate de partea maimuțelor și pe cele de animalitate din partea oamenilor. Colonelul, un adevărat mascul alfa, a transformat batalionul pe care-l conduce într-o microsocietate totalitară, într-o huntă, după modelul acelor männerbünde, la care se referea și Mircea Eliade, unde rolul vânătorului se identifica cu cel al războinicului în riturile de inițiere. Comparația îi aduce în primplan pe lideri, Cesar și Colonelul. Acesta din urmă revendică o dimensiune nietzscheană a umanității, Supraomul, cel care a învins în el slăbiciunile atât de umane, urcând treptele către o conștiință „superioară“ în care puterea devine principiul cardinal. Sacrificarea propriului copil contaminat de virusul care provoacă regresia la animalitate constituie momentul revelatoriu, servit pedagogic lui Cesar, unde dragostea paternă extinsă asupra propriei comunități și sacrificiul de sine revendică valori creștine. În fapt, în filmul lui Matt Reeves, nu omul întâlnește maimuța, ci omul se întâlnește cu sine pe teritoriul pe care-l credea familiar, cel al civilizației pe care a creat-o și pe care pretinde că o apără. Chipul simiesc al umanității noastre în fabula pe care o conține filmul este una dintre proiecțiile pe care le vehiculăm în legătură cu semenii noștri pe care-i descalificăm identificându-i simbolic cu animalele. Din punctul de vedere al neonaziștilor conduși de Colonel, un skinhead exemplar, maimuțele vor reprezenta mereu rasa inferioară indiferent câte dovezi care să contrazică ideea fixă ar aduce. Riturile războinice marchează rasismul ca ideologie care afirmă superioritatea rasei prin simpla apartenență la specie, dar edifică și neotribalismul societății de războinici cu mentalitate de haită. Victoria morală a lui Cesar asupra Colonelului are loc în etape. Subiecții simiești își prețuiesc liderul, nu-l idolatrizează, iar respectul este câștigat cu dificultate. Cesar recurge la sacrificiul de sine, nu își sacrifică oamenii așa cum o face Colonelul, și în special pe cei cu dizabilități. Însă apogeul revendicării umanității lui Cesar îl reprezintă renunțarea la răzbunare, cu care aproape s-a identificat în urma uciderii fiului și a soției sale într-un raid al armatei. Lupta cu sine, cu propria furie, calmul care se instalează treptat, mila și un fel de seninătate tristă redefinesc chipul lui Cesar. Victoria asupra Colonelului este secundară, victoria principală îl are ca subiect pe Cesar în care umanitatea triumfă discret, pacificând violența instinctului. Altfel, Matt Reeves a reușit să dea expresivitate figurilor simiești, de la chipul încărcat de violență al gorilei la cel de înțelept al orangutanului sau cel comic al cimpanzeului care îmbracă hainele oamenilor pentru a se proteja împotriva frigului. Experiența sa la grădina zoologică adaugă o altă dimensiune a testării raporturilor dintre uman și animal rescrise de aceste maimuțe inteligente care revendică un terioriu al lor unde să poată trăi. Adoptarea unei fetițe cu disabilități de către micul grup de prieteni simiești, gesturile de tandrețe față de puiul de om sunt tot atâtea dovezi de umanitate. Prietenia, compasiunea, altruismul, tot ceea ce înnobilează specia noastră conferindu-i elevația întru uman este prezent în lumea maimuțelor. Filmul lui Matt Reeves ne arată cum istoria se poate repeta pe alte coordonate, cum aceleași reflexe mentalitare comandă războiul pentru „spațiul vital“, cum umanitatea se joacă în permanență, un atribut pe care nu-l deții prin apartenență, ci pe care îl poți pierde sau îl poți câștiga de fiecare dată când iei o decizie. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara