Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Ulysses : 732 de feluri de a-ţi privi în ochi neantul - Dialog cu Mircea Mihăieş de Robert Șerban

Robert Şerban: Editura Polirom se pregăteşte să publice o carte uriaşă, care vă are ca autor. Un op de peste o mie de pagini, format mare, despre cel mai important roman al secolului al XX-lea, Ulysses, de James Joyce. Subintitulat „Romanul romanului”, e un eseu al cărui manuscris numără 1221 de pagini şi la care aţi lucrat aproape patru ani. Într-o lume ca a noastră, unde interesul pentru lectură e vag, unde piaţa de carte e cea mai slabă din Europa, unde studenţii de la Litere parcurg doar rezumatele operelor pe care le au în bibliografie, unde scriitorii nu se mai citesc nici măcar între ei, pare că Don Quijote a scris despre Odiseu.

Mircea Mihăieş: Se cuvine, înainte de orice, să-mi exprim gratitudinea faţă de Editura Polirom şi de directorul ei general, Silviu Lupescu, pentru riscul pe care şi l-au asumat. E vorba de vreo cinci cărţi „normale” dizlocate din planul editurii. În mod abuziv, i-am „blocat” cu manuscrisul meu pe corectori, redactori, paginatori. Ca să nu mai vorbesc de cantitatea de hârtie înghiţită şi de spaţiul tipografic îngurgitat. Nu ştiu ce altă editură din România s-ar fi îmbarcat într-o astfel de aventură fără vâslele unui sponsor generos, al unei subvenţii de la stat sau măcar cu certitudinea succesului comercial. Mă consolează însă ideea că astfel de pariuri fac diferenţa dintre o editură mare (în toate sensurile cuvântului) şi prelungirile unor tiparniţe – aşa cum sunt multe dintre unităţile comerciale care se ocupă cu „producerea” de cărţi. Câtă vreme mai există o astfel de editură, nu e totul pierdut.
M-am aflat, scriind această carte, în situaţia individului care, sărac fiind, decide să-şi cumpere un costum scump, deoarece nu-şi permite achiziţionarea mai multora ieftine. N-a fost, însă, nimic premeditat în demersul meu. Iniţial, „vedeam” un text de 300-350 de pagini în care să răspund la întrebările pe care le-am auzitad nauseam despre capodopera lui Joyce: „Ce e, în fond, cu cartea asta? De unde, dom’le, toată tevatura? O mai citeşte cineva, înafara snobilor şi-a universitarilor mâncaţi de molii?” Formula aleasă e cea a naraţiunii critice. Am intenţionat să spun povestea de necrezut a cărţii, din momentul în care a apărut ea în mintea lui James Joyce – cândva în toamna lui 1906 –, până spre sfârşitul veacului al XX-lea, când s-a aflat iarăşi, după 1986, în centrul unui veritabil război de exterminare. A fost o bătălie în care s-au implicat jurnalişti, profesori universitari, critici, editori-piraţi, moştenitori ai scriitorului, precum şi o întreagă faună editorială dornică de îmbogăţire. Nu cred să fi existat în întreaga istorie a literaturii o carte cu un destin atât de contorsionat.

R.Ş.: 1200 de pagini de eseu nu se scriu cât ai bate din palme, când şi cum, în week-end-uri ori în concediu. Care e odiseea cărţii? Aţi avut o... hartă, în prealabil, de care v-aţi ajutat?

M.M.: Nu, n-am avut o hartă propriuzisă, deşi am avut un plan de lucru, cu teme şi termene. Am gândit o structură suplă, în trei părţi. Am ştiut, aşadar, de la bun început, cum voiam să spun, fără a fi avut, eu însumi, certitudinea a ceea ce voiam să spun. Aşa cum sugeram mai sus, trebuia să fie o naraţiune, o poveste, o analiză înţesată cu mult epic. Şi nu pentru că n-ar mai fi fost nimic nou de spus despre tehnicile lui Ulysses (cred că este în continuare), ci pentru că-mi propusesem să scriu despre acest roman aşa cum mi-ar fi plăcut mie să citesc: cumva naiv, ingenuu, subjugat de fluxul „poveştii”, dar şi substanţial! Substratul polemic a fost determinant, pentru că dacă mă exasperează ceva e felul în care e interpretată, în universităţile occidentale, literatura: ideologic, în funcţie de mode şi cu o atenţie maniacală acordată detaliului, fie el cât de anost, în defavoarea sensului. Fărâmiţarea, fragmentarea abuzivă, ciobirea fără nimic metafizic în ea, dezinvoltura gureşă dublată de o totală iresponsabilitate în raport cu ceea ce spui, faci şi scrii au condus, în exegetica actuală, la o blocare stupefiantă a comunicării. Au şi studenţii scuza lor: profesorii sunt recrutaţi îndeobşte dintre chiţibuşarii care ştiu un singur lucru: să omoare plăcerea lecturii. Frumuseţea textului e îngropată în mii şi milioane de exerciţii pur tehnice, de schimonoseli cu pretenţii de înaltă competenţă.
Cea dintâi „certitudine”, dacă-i pot spune aşa, a fost felul în care mi-am structurat cartea. Prima parte trebuia să fie povestea conceperii, scrierii în trei oraşe diferite şi tipăririi ei în Franţa, la o editură improvizată din Paris, „Shakespeare and Company”. Am insistat, de asemenea, şi asupra avatarurilor după ce a fost interzisă difuzării în Statele Unite şi în Marea Britanie, în urma acuzaţiilor de obscenitate şi imoralitate. Am învăţat multe lucruri în timpul documentării, îndeosebi privind relaţiile lui Joyce cu intelectualii italieni şi evrei din zona Trieste, despre influenţa culturii şi filozofiei germane şi despre felul cum a scris irlandezul într-un mediu impregnat de ideile fascismului italian. Ceea ce nu înseamnă că Ulysses e o carte fascistă! Determinante au fost influenţele futurismului şi cubismului. Am avut imaginea unei lumi care semăna cu atmosfera oraşului în care trăiesc, Timişoara, conectat şi el, în epocă, la dezbaterile de idei şi la confruntările culturale şi ideologice care-au măcinat Imperiul Austro- Ungar, conducând, finalmente, la năruirea acestuia.
Partea a doua – cea mai amplă – e o lectură „detectivistică” a romanului, o explorare a reţelei de simboluri şi imagini din care e alcătuită viaţa trioului Molly Bloom, Leopold Bloom, Stephen Dedalus. N-am neglijat nici personajele de fundal, în ochii cărora se reflectă aventurile picaresc-domestice ale acestor blajin-isterici burghezi, iviţi parcă din cărţile melancolicdeş uchiate ale unui fin-de-siècle revoltat împotriva propriei esenţe.

R.Ş.: Şi partea a treia?

M.M.: Marea mea problemă n-a fost cum să încep cartea ori cum so continui, ci cum s-o închei! Plănuisem să fac o trecere în revistă a receptării romanului în primul an al apariţiei sale. Adică un fel de „istorie critică” în mers, bazată pe lectura exhaustivă a articolelor, studiilor şi comentariilor publicate între 2 februarie 1922, când a ieşit de sub teascurile unei tipografii din Dijon, şi 2 februarie 1923. Ar fi fost însă o soluţie convenţională, după destul de multe lucruri neconvenţionale pe care mă iluzionam că le spusesem. Şi atunci, a apărut ideea unui apendice. Adică zecedouă zeci de pagini dedicate evenimentului care a zguduit din temelii lumea joyceologiei, odată cu apariţia, în 1984, a ediţiei „critice şi sinoptice”, de la editura new-yorkeză Garland. A fost o întreprindere revoluţionară, care folosea pentru prima oară computerul în editarea unui text literar de amploare. Povestea e fabuloasă, un veritabil roman detectivistic, în care există cel puţin două tabere. Dar există şi trădători, alianţe vremelnice şi lovituri de teatru executate cu un rafinament demn de dramele epocii baroce.
Am descoperit, cu acest prilej, un personaj rocambolesc, un tânăr care-a avut curajul să se ia de piept cu întreg establishment-ul academic şi editorial. El a simţit că dincolo de ineditul editării computerizate şi de zbuciumul legal se derula o vastă operaţiune de prelungire a drepturilor băneşti asupra cărţii. Numele lui era John Kidd. La un moment dat a ajuns directorul unui centru de studii dedicate lui James Joyce, la Boston University. Ulterior, la presiunea mediului academic, a fost dat afară, târât prin tribunale şi împins spre o moarte timpurie. Kidd a avut curajul să spună că „împăratul e gol” şi că ediţia întocmită de un grup de cercetători germani, conduşi de Hans Walter Gabler, e departe de infailibilitatea pe care i-o proclamaseră cei mai reputaţi specialişti în domeniu şi mari ziare precum „The New York Times”, „Washington Post” ori o revistă de popularitatea lui „Harper’s”.

R.Ş.: Cum au decurs lucrurile?

M.M.: E tocmai subiectul părţii a treia a cărţii mele. În bătălia pro şi contra ediţiei din 1984 s-au angrenat şi cele mai importante reviste culturale ale planetei, The New York Review of Books şi Times Literary Supplement, unde John Kidd a publicat o serie de articole corozive şi hiperdocumentate. Mi-a plăcut atât de mult acest personaj, încât nu m-am putut abţine să nu-l readuc la viaţă (a murit, în condiţii sordide, în 2010, înglodat în datorii, hulit, singur, abandonat de toată lumea, comunicând doar cu porumbeii din campusul universităţii Boston). Drept urmare, i-am oferit în finalul cărţii un rol care sper să-i încânte pe eventualii mei cititori. Dacă am fost mândru de ceva pe parcursul scrierii acestui volum, atunci am fost, cu siguranţă, de cele câteva pagini în care apare John Kidd. Şi, poate, de alte câteva rânduri în care o evoc pe Lucia Joyce, fiica scriitorului, care avea să-şi sfârşească în 1982 zilele într-un azil de boli mintale. Şi astfel, de la câteva pagini am ajuns la câteva sute. Fără să premeditez, cred că am scris cel mai lung epilog din lume...

R.Ş.: Cum aţi lucrat, efectiv, la carte?

M.M.: Aşa cum lucrez întotdeauna: direct la computer (fireşte, pe vremea când nu aveam computer scriam la maşină, adică tot „mecanic”). Începeam dimineaţa în jurul orei nouă şi scriam până la prânz. Reluam munca după- amiaza, corectam şi rescriam. Intervalele de redactare au fost premerse de îndelungate perioade de pregătire bibliografică. Raportul ar fi cam o săptămână de scris la trei-patru săptămâni de parcurgere a bibliografiei. Am început să scriu pe 1 mai 2013 şi am făcut ultimele corecturi pe 22 iulie 2016. De fapt, mă gândesc la cartea asta de peste patruzeci de ani, interval în care am citit nenumărate studii dedicate lui Joyce şi lui Ulysses. Iar fiecare dintre ele (chiar şi cele care te complexau prin erudiţie, expresivitate şi printr-o falsă „noutate”) mă convingeau că ar mai fi loc de una. A fost, probabil, perioada cea mai disciplinată din întreaga mea viaţă, când am pus între paranteze sau le-am exilat pe scara de jos a priorităţilor multe dintre lucrurile care până atunci îmi confiscau timpul şi energia. Am constatat, uşurat, că oamenii se descurcă şi fără mine şi că viaţa merge înainte chiar dacă eu mă deplasam, cu încăpăţânare, înapoi, spre vremurile tulburi şi contondente ale modernismului european.

R.Ş.: Ce aşteptaţi de la Ulysses 732 (n-aţi fi publicat-o dacă n-aţi fi avut aştepări)? Care e semnificaţia cifrelor din titlu?

M.M.: Ca orice autor, aştept, fireşte, să fie citită. Deşi nu-mi fac iluzii. Îmi dau seama că am comis cel puţin un act de impoliteţe pretinzând lumii grăbite de azi să-şi sacrifice timpul parcurgându-mi cartea. Am fost, însă, împins de un demon să scriu exact cât simţeam că trebuie să scriu. Mi-am asumat inclusiv riscul să n-o văd publicată, ori s-o public pe-un site. Sau, pur şi simplu, s-o las moştenire generaţiilor viitoare. N-ar fi fost prima situaţie de acest fel: prin sertarele mele se află încă un manuscris uriaş, scris, la patru mâini, cu Adriana Babeţi, precum şi altele două care n-au putut apărea în vremea comunismului.
Semnificaţia titlului: ei bine, îmi plac cărţile care au cifre în titlu! Acum, serios vorbind: trecusem de jumătatea redactării şi am constatat că plutesc în incertitudine. Mi se părea că tot ce spun despre Ulysses e irelevant, că nu reuşesc să-i străpung platoşa ca de oţel. Mai mult, criticii şi istoricii literari pe carei citeam, îmi lăsau impresia că nici ei nu spuneau nimic decisiv despre ea. Prea multe aproximaţii, prea multe sofisme. Prea multe lecturi ideologice. Dar nu era vina lor, ci a romanului. Şi atunci am avut mica revelaţie că singurele lucruri certe legate de Ulysses sunt titlul, numărul de pagini al ediţiei originale, 732, şi anul de apariţie, 1922. Am păstrat doar titlul şi paginile, pentru a nu încărca prea mult coperta. Dar nici acum, la încheierea aventurii, sentimentul că n-am reuşit să spun mai nimic nu m-a părăsit. Poate de aceea am şi început să scriu o altă carte, centrată pe unul dintre personajele romanului, Molly Bloom, Penelopa necredincioasă care abia aşteaptă să-şi încornoreze bărbatul.

R.Ş.: Povestea lui Ulysses, care a cunoscut, în primii patru ani de la apariţie, unsprezece tiraje, şi, cât autorul a fost în viaţă, nenumărate variante, e una halucinantă, unică în istoria literaturii acestei lumi. Nu ştiu ca vreun scriitor să fi revenit de atâtea ori asupra propriei cărţi, după ce ea a fost publicată. Şi nu doar pentru că mai descoperea greşeli, altele şi altele... Ce era cu tipul ăsta, J. J.?

M.M.: Greu de spus. Cartea mea nu este despre James Joyce, ci despre Ulysses. E „romanul unui roman”, cum spune subtitlul. Mai precis, fiziologia (adică studiul vieţii) unei cărţi care, cum am scris, „n-a murit deloc şi nu va muri niciodată”! Dar asta nu înseamnă că n-am fost preocupat şi de autor. Necunoscându-l direct, nu pot decât să-i creditez pe cei care i-au fost aproape. Şi cine i-a fost mai aproape decât Nora, amanta-soţie alături de care a părăsit, în 1904, Irlanda pentru a nu mai reveni acolo decât accidental. Deşi nu există probe că i-ar fi citit cu atenţie romanul, ea a spus ceva ce mi se pare decisiv despre bărbatul pe care-l adora, cicălea şi răsfăţa: „Cred că omul e un geniu, dar ce minte murdară poate să aibă!” Or, pariul gigantic al lui Joyce stă şi cade deodată cu triumful sau eşecul acestui cuvânt care nu spune nimic, dar sugerează totul: murdăria minţii umane.

R.Ş.: E oarecum curios că nu există, până acum, decât o singură traducere în româneşte a lui Ulysses. Ce să îi fi complexat mai mult pe traducătorii noştri: Joyce sau M. Ivănescu?

M.M.: În primul rând, e o carte foarte lungă şi extrem de dificilă. Ulysses nu poate fi citit aşa cum ai citi un roman de Dickens, Tolstoi, Balzac, Rebreanu sau oricare alt autor clasic. Pur şi simplu, nu te descurci fără o pregătire prealabilă, fără „cheile” de lectură furnizate de critica şi istoria literară. E o scriere plină de capcane, de cuvinte stâlcite ori de expresii idiomatice transformate în ghicitori. Adeseori, nu ştii cine rosteşte o frază ori comite un gest şi, de regulă, trebuie să fii cu ochii-n patru pentru a nu pierde firul naraţiunii – aşa precară cum este ea. Ca să nu mai vorbesc de nenumăratele aluzii la locuri, persoane şi evenimente care îi erau familiare omului din Dublin de la începutul secolului al XX-lea, dar care s-au scufundat în uitare, deodată cu apusul lumii cu pricina. Toate acestea sunt compensate de un enorm magnetism, de o frumuseţe hipnotică şi de o strălucire stranie pe care le emană fiecare frază şi fiecare pagină.
Munca de pionierat a lui Mircea Ivănescu merită elogiată, deşi cârcotaşii vor găsi întotdeauna motive de contestare. În clipa de faţă, Rareş Moldovan, un excelent traducător, profesor la Universitatea din Cluj, lucrează la o nouă traducere a lui Ulysses. Dacă nu mă înşel, ne-am început corvoada cam în acelaşi timp. Eu mi-am încheiat munca, el încă trudeşte. E adevărat: eu am scris ce am vrut eu, el trebuie să „rescrie” ce a vrut Joyce!

R.Ş.: Destui cititori, chiar pasionaţi, recunosc: Ulysses e un roman în care îţi rupi dinţii. Dar e un pariu continuu pe care trebuie să-l faci dacă vrei să rămâi în... joc. Pot fi considerate cele peste o mie de pagini ale cărţii dumneavoastră un preambulul eficient în îmblânzirea, împrietenirea şi înţelegerea celor 732 de pagini ale lui Ulysses ?

M.M.: Din nou, nu-mi rămâne decât să sper. Eu am făcut ce am putut şi ce m-a ajutat mintea. Restul va fi decis de cititori, critici literari şi librari.

R.Ş.: Care este cea mai frumoasă frază a romanului?

M.M.: Ulysses nu trăieşte neapărat din frumuseţea podoabelor retorice. Eu văd spectaculozitatea cărţii mai ales în extraordinara ei arhitectură, în construcţia diabolic de subtilă, şi nu în fragment. Şi asta în ciuda faptului că ne aflăm în faţa unui roman gândit ca un arhipelag, ca însumare de insule ce pot funcţiona, din punct de vedere literar, independent, ca nemaiîntâlnite unităţi de sondare şi descriere a adâncimilor fiinţei umane. E un roman gândit parcă pentru a-ţi arăta, cu fiecare pagină, scurtătura spre propriul abis moral şi psihologic. Am rămas adeseori perplex în faţa câte unei construcţii lingvistice nu pentru că n-aş fi înţeles-o, ci pentru că-mi puneam problema traducerii ei în româneşte. Cum să redai acel uluitor I am almosting it din episodul al treilea, Proteus? Cum să cuprinzi într-un alt idiom torpoarea, neputinţa, incertitudinea revelaţiei, precaritatea amintirii, inconsistenţa visului conţinute de incerta speranţă că ai înţeles ceva din însăşi existenţa ta, din aburii inanalizabili ai minţii şi cărnii tale?
Sau cum să transpui într-o altă limbă, oricare ar fi ea, jocurile pline de sens, născute din aliteraţii şi eufonii, ca, de pildă, infernalul (pentru orice traducător!) şir de permutări pornind de la numele lui Sindbad Marinarul, personaj în care se reflectă, în câteva secvenţe ale romanului, protagonistul, Leopold Bloom (las’ că în engleză grafia e Sinbad, adică, „păcat rău”, iar Joyce vorbeşte de „aventurile lui înspăimântătoare” / „his horrifying adventures”): Sinbad the Sailor, Tinbad the Tailor, Jinbad the Jailer, Whinbad the Whaler, Ninbad the Nailer, Finbad the Failer, Binbad the Bailer, Pinbad the Pailer, Minbad the Mailer şi aşa mai departe, într-un ritm ameţitor şi ucigaş. Deşi tentant, m-am ferit să „autohtonizez” prin analiză critică romanul lui Joyce. N-am mers pe drumul bătătorit – şi cât se poate de legitim, de altfel – de a vedea în el „contemporanul nostru” sau o variantă compatibilă cu felul nostru de a fi, gândi şi muri. Cred că doar prin demonstrarea unicităţii cărţii se poate trece la etapa dialogului, a comparaţiilor şi influenţelor. M-a obsedat pe tot parcursul scrierii situaţia, deplânsă în mai multe rânduri de către Horia- Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu, a absenţei intelectualilor români din dezbaterile internaţionale. De regulă, intelectualul român se aşază la coada vreunei gâlceve, a unui curent ori mode sezoniere şiapoi clămpăne „competent” despre ceea ce tocmai a aflat prin participarea la două-trei simpozioane. Poate nu e rău nici acest lucru, dar maturitatea unei culturi se măsoară prin ideile noi impuse cercetătorilor, prin sinteze impozante şi perspective originale. Ce ne lipseşte e benedictinismul, aplecarea încordată pe temele culturale şi existenţiale decisive. Asta am vrut eu să fac: să mă supun unui proces de învăţare, de submersie în pânza freatică a unei mari cărţi şi-a unei mari culturi. Îmi pare un drum obligatoriu. Iar apoi, după ce te vei fi impregnat de acel lichid amniotic, poţi încerca să înoţi, să baletezi, să pluteşti.

R.Ş.: V-aţi aflat timp de aproape opt ani într-o poziţie de forţă la Institutul Cultural Român. V-au preocupat şi atunci aceste lucruri?

M.M.: Evident. Aş putea chiar spune că ele au constituit coloana vertebrală a activităţii noastre. Alături de Horia- Roman Patapievici, Tania Radu şi Dan Croitoru am făcut o prioritate din crearea canalelor prin care să pătrundă în străinătate cultura română şi, odată cu ea, reprezentanţii ei. După câţiva ani de tatonări, ajustări, negocieri am ajuns, în 2012, la un pas de a semna contractul de înfiinţare a unui Centru de Studii româneşti în cadrul Woodrow Wilson International Center for Scholars din Capitala americană. Vorbesc de unul dintre cele mai bune centre de cercetare din lume (unii susţin chiar că ar fi cel mai bun, alături de Brookings Institution, Chatham House ori Rand Corporation). Am fi fost a treia ţară, după Marea Britanie şi Brazilia, dacă nu mă înşel, care să beneficieze de un statut special. Totul s-a năruit prin voinţa de distrugere a cinicilor Ponta-Antonescu, ajunşi atunci la putere. Aceştia au ordonat să se facă tabula rasa din tot ce se construise sub Patapievici. Şi s-a făcut.

Pentru că vorbim despre cărţi, aş reaminti că în mandatul nostru s-a tradus, sistematic, cel mai mare număr de titluri – majoritatea la edituri de primă mână – prin comparaţie cu orice altă epocă a culturii române. Am iniţiat un program de mare succes pentru traducătorii străini, desfăşurat la Mogoşoaia. Prin acesta, nu doar că am contribuit la formarea lor profesională, ci i-am făcut prietenii pe viaţă ai culturii române şi propagatori ai acesteia incomparabil mai eficace decât şleahta de incompetenţi numiţi prin pile politice în toate organismele de reprezentare culturală a României.

R.Ş.: Să revenim la Ulysses. Care a fost ideea-directoare a demersului dumneavoastră?

M.M.: Iniţial, dorinţa de auto-lămurire. Mi-am pus şi eu, de nenumărate ori, întrebarea „Ce e, dom’le, cu cartea asta?” Predau, de vreun sfert de veac, un curs de modernism literar britanic şi Joyce ocupă un loc central în preocupările mele. Însă de fiecare dată îmi scăpa ceva. Atunci când te apropii de Joyce simţi că ai intrat într-o zonă a inefabilului. Sentimentul e cu atât mai derutant, cu cât există puţine alte cărţi în care concretul, banalul, predictibilul, plictisul, dar şi visceralul, obscenul, ba chiar şi pornograficul să fie atât de prezente. Carte dezinhibată, Ulysses te inhibă...
Am decis, prin urmare, acum vreo cinci ani, să fac o relectură sistematică, direcţionată, „cu un ochi rău”. Mi-am impus să fiu mai atent la „ceea ce nu se vede” din prima clipă, la cusătura interioară, decât la naraţiune, dialog şi personaje. Ce m-a uluit a fost „ritmul de adâncime”, muzicalitatea nu atât a cuvintelor, cât a structurilor în care erau intregrate gândurile, fantasmele, „rateurile”, dedublările, bovarismele construcţiilor lingvistice. Am constatat că toate acestea se organizează într-o revoltă a vocabulelor împotriva propriei condiţii. Aşa cum există, în Biblie, o carte a „Numerelor”, în Ulysses există o „carte a literelor” condamnate de voinţa tiranică a autorului să „alcătuiască cuvinte”. Sunt cunoscute, de altfel, preocupările de numerologie, de ocultism, de ezoterism ale multor exegeţi care-au explorat romanul lui Joyce. Uneori, concluziile sunt seducătoare. Alteori, fantasmagorice.
Deşi am făcut, de-a lungul vieţii, cel puţin patru lecturi cap-coadă ale cărţii şi nenumărate explorări fragmentare, am avut senzaţia că ajung, dintr-o dată, într-un continent cu totul improbabil. A contribuit la asta şi felul în care am citit: lent – nu mai mult de douăzeci-treizeci de pagini pe zi –, însoţind „buchiseala” de decriptarea fiecărei secvenţe cu ajutorul unor ediţii adnotate. De altfel, secţiunea mediană a cărţii mele se vrea un exerciţiu de close reading, o încercare de a traduce în limbaj obişnuit nesfârşitele şarade născute din mintea genială a lui Joyce.
La final, am descoperit că, departe de-a mă fi „lecuit” de Ulysses, mă îmbolnăvisem de el iremediabil. Începusem lectura ca un cârcotaş şi o încheiam ca un „fundamentalist ulisian” irecuperabil. A urmat un an în care n-am citit decât exegetică joyceană şi, aproape inevitabil, a apărut proiectul scrierii unei cărţi „lămuritoare” despre roman. O vedeam oarecum în descendenţa exegezelor calme ale unor Harry Levin, Anthony Burgess, Edna O’Brien ori Declan Kiberd. Adică un fel de „introducere” în labirintul, plin de trape şi cărări false, al gândirii joyceene. Nu m-a interesat să descopăr şi să propun, în chip de mare trofeu personal, un „Joyce al românilor”. Tot ce-am vrut a fost să intru în dialog cu o seamă de exegeţi ai operei marelui irlandez.

R.Ş.: Cine sunt aceştia?

M.M.: Parcurgând sute de cărţi şi mii de articole, am constatat, oarecum frustrat, că volumele cu adevărat extraordinare nu sunt mai mult de zece, iar exegeţii inconturnabili vreo cinci: Richard Ellmann, Hugh Kenner, A. Walton Litz, Karen Lawrence ori Stanley Sultan. Plus autorii unor ediţii „explicative” (Frank Budgen, cu James Joyce and the Making of Ulysses, şi Stuart Gilbert, cu James Joyce’s Ulysses). Şi asta în ciuda faptului că romanul s-a aflat mereu în atenţia unor nume de primă mărime ale criticii anglo-saxone. Există, desigur, cărţi subtile privind anumite secţiuni ori aspecte legate de structura, stilistica, istoria sa, însă, din punctul de vedere al abordării monografice, încă mai e loc pentru noi şi noi acostări pe malurile abrupte ale acestei cărţi-ocean.

R.Ş.: Se poate cita vreun român pe lista realizărilor notabile?

M.M.: Desigur. Există destule contribuţii onorabile ale unor universitari români. Am citit cu mult interes – şi i-am citat în cartea mea – pe Andrei Brezianu, Dan Alexe şi Arleen Ionescu.

R.Ş.: Aţi circulat, aşadar, pe o autostradă supraaglomerată!

M.M.: Într-adevăr. Problema e unde mă plasez eu pe această hartă. Cât mai la „nord”, sper, în ciuda solarităţii declarate a lui Joyce, a fascinaţiei mediteraneene care l-a purtat din ploiosul Dublin în luminosul, magnificul golf al oraşului în care a fost început Ulysses, Trieste. Nu mai am vârsta entuziasmelor şi-a iluziilor. Ţintele mele sunt modeste şi, sper, realiste: să nu plictisesc şi să pot sta alături de cei pentru care a vorbi despre literatură încă reprezintă ceva important. Ambiţia mea a fost, aşadar, să particip la un dialog pe care-l percep ca neîntrerupt, şi nu să mă ridic, triumfător, de la masa de joc, aruncând chinta roială în obrazul preopinenţilor mei. Mă voi considera pe deplin răsplătit dacă măcar un singur cititor va simţi nevoia, după ce-mi va fi răsfoit cartea, să ia din raft capodopera lui Joyce şi să înceapă s-o parcurgă aşa cum am făcut eu: fără grabă, cu umilinţă şi fără să aştepte să găsească soluţii miraculoase la propriile dileme. Deşi s-ar putea să le găsească.

R.Ş.: V-aş propune, în final, să revenim şi la „cea mai frumoasă frază” a romanului!

M.M.: Cum spuneam, nu există „o frază superlativă” care să-mi fi rămas în minte. Din Ulysses e de citat totul sau nimic. Unii vorbesc despre începutul romanului ca despre una dintre cele mai sugestive uverturi la o carte din secolul al XX-lea: „Solemn, grăsunul Buck Mulligan venea dinspre capul scării, purtând un bol cu spumă peste care erau aşezate în cruce o oglindă şi-un brici”. E-un început fals, deoarece pare să ne pregătească pentru o liturghie (fireşte, una pervertită, „neagră”), şi pentru istoria celui mai lung bărbierit de dimineaţă din istoria literaturii –, dar pentru a vedea ce se întâmplă, vă invit să-mi citiţi analiza!
Să nu las, totuşi, impresia că refuz să răspund la întrebare. Mă prevalez de faptul că mi-am însuşit, pentru uz propriu, o sumedenie de sintagme şi chiar pagini întregi din roman şi selectez câteva rânduri din ceea ce e o „frază” (mai bine zis, o succesiune de cuvinte întinse pe aproape şapte pagini ale cărţii), din fragmentul ultim, al optulea, al capitolului Penelope. El începe cu: „nu nu se cade aşa ceva n-are maniere şi nici pic de rafinament nici nimic în adâncul lui să-mi dea cu palma peste fund pentru că nu i-am spus Hugh” şi se încheie, într-un lirism devastator, care mă emoţionează prosteşte, naiv şi prea uman de fiecare dată când îl citesc: „şi marea marea roş-purpurie uneori ca focul şi amurgurile splendide şi smochinii din grădinile Alamedei da şi toate străduţele întortocheate şi casele roz şi albastre şi galbene şi grădinile de trandafiri şi iasomia şi muşcatele şi cactuşii şi Gibraltarul unde-am fost ca fată eram Floarea de munte da când mi-am pus trandafirul în păr cum făceau fetele din Andalusia sau să-mi pun unul roşu da şi cum m-a sărutat sub zidul maurilor şi m-am gândit totuna el sau altul şi apoi i-am cerut din priviri să mă întrebe din nou da şi el m-a întrebat dacă vreau da să spun da floarea mea de munte şi-ntâi mi-am petrecut braţele după umerii lui da şi l-am tras în jos spre mine să-mi simtă sânii împarfumaţi da şi inima lui bătea nebuneşte da am spus da vreau Da.”

Interviu realizat de Robert Şerban

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara