Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Ultimul Ştefan Bertalan? de Petre Tănăsoaica

Cine îşi putea imagina că termenul de bionics (a se citi bionic în limba română!), inventat de maiorul american de aviaţie Jack E. Steele, în 1960, va fi urgent adoptat de Grupul de la Timişoara al artistului Ştefan Bertalan!

Evident că ştiinţa bionică avea în spate un parcurs glorios, poate chiar dinainte de cercetările pe păsări ale lui Leonardo da Vinci, care visa să-l ridice pe om în văzduh. Aproape simultan cu studiul despre Bertalan al lui Erwin Kessler a apărut la Timişoara un catalog cu un studiu semnat de Ileana Pintilie, dedicat aceluiaşi Ştefan Bertalan, care completează lista documentelor publicate până acum despre ilustrul artist timişorean. Şi recunosc cinstit că am căzut într-o capcană seducătoare, obligându-mă să-mi resetez cunoştinţele de fizică şi biologie, cât au mai rămas intacte din anii de liceu, prin simplul fapt că din primele rânduri am aflat, de la autoarea textului despre Bertalan, că una dintre lucrările care i-au inspirat acestuia o serie de cercetări este o cărticică semnată de savantul Erwin Schrodinger, Ce este viaţa?/Spirit şi materie, apărută în 1966, la Cambridge University Press şi tradusă în româneşte la Editura Politică, în 1980. Evident că mi-am pus întrebarea dacă artistul timişorean a avut acces la ediţia princeps, în limba engleză, ori conţinutul ei a fost doar dezbătut în cercul de bionică iniţiat de profesorul Eduard Pamfil. Întrebarea era firească, pentru că toate experimentele lui Ştefan Bertalan, cuprinse în albumul de fotografii de acum, Suprapuneri, se derulează pe parcursul deceniului cuprins între 1970 şi 1980. Lipsesc, evident, din album fotografiile de după 1980, din anii de recluziune, de la Sibiu, despre care scrie în textul său Erwin Kessler şi pe care l-am amintit aici în urmă cu câteva săptămâni. Erwin Schrodinger, departe de a răspunde exhaustiv la întrebarea: ce este viaţa, din perspectiva fizicianului de top care a fost, se foloseşte de legile statistice ale fizicii, plonjând cu o voluptate deconcertantă în rezultatele obţinute până la momentul elaborării studiului său, de genetică, încercând să construiască un model de interpretare a materiei vii. Ar fi până la urmă, dacă ne gândim că Ştefan Bertalan ar fi citit cartea în 1980, că rezultatele teoretice la care ajunge Schrodinger coincid într-o oarecare măsură cu ţintele urmărite de Ştefan Bertalan. Din această perspectivă, afirmaţia acestuia, constantă la ieşirile în natură cu prietenii, la lucru în Plein Air, că şi-a uitat şevaletul acasă, are încărcătura sa ironică ce funcţionează aici ca o nouă Ars Poetica, explicabilă, în definitiv, prin avantajele tehnologice de care dispune, microscopic şi aparatul de fotografiat. De aceea, unealta sa de lucru, în afara caietului de însemnări, va fi, evident, aparatul de fotografiat.

Am scris de nenumărate ori în această pagină despre studiile pe care acesta le-a făcut pe diverse plante, cum ar fi viţa de vie, cartoful, fasolea, conopida şi floarea soarelui, cu care a locuit 130 de zile, într-un experiment unic reprodus mai apoi într-un performance la Bucureşti, în anii ’70. Ca şi ilustrul său predecesor, Leonardo da Vinci, artistul timişorean studiază structuri vegetale pe care le reproduce în grădina sa şi în atelier, nu ştiu dacă pe traiecte de combinaţii genetice, cât mai ales pentru descifrarea arhitecturilor vegetale ce ar putea să constituie baza unor transpuneri în realitatea urbanistică imediată. Desigur că a însemnat foarte mult numirea sa la Şcoala de Arhitectură, a Facultăţii de Construcţii din Timişoara, ca profesor, pentru că această funcţiune i-a stimulat cercetările pe direcţia deja enunţată. Studenţii săi iau lecţii de culoare după tratatul de pictură al lui Leonardo da Vinci şi experimentează, împreună cu profesorul lor, în spaţii publice, variaţiile de culoare pe care le primesc, sub incidenţa luminii, corpurile manufacturate, fiind şi acest fenomen ţinta demersului lor de cele mai multe ori. Culegând mărturii de la foştii elevi şi studenţi, Ileana Pintilie ajunge la concluzia că Ştefan Bertalan este şi primul profesor care le vorbeşte acestora despre Platon. Se deschide aici perspectiva aşezării cercetărilor lui Ştefan Bertalan într-o lumină nouă, care poziţionează imaginaţia înlăuntrul realităţii, din care acesta îşi absoarbe acele elemente ce se vor constitui în obiectele sale. Se ştie că în anii cât a fost profesor la Şcoala de Arhitectură, dar şi într-un performance public şi în alte ieşiri în natură, acesta a experimentat celebra secvenţă a Peşterii lui Platon, aşezându-i pe studenţii protagonişti cu lumânări sau feştile în mână, întrun ritual aproape mistic, în spatele unor panouri de hârtie, care reproduc într-un astfel de exerciţiu o uriaşă frunză de ciumăfaie (datura stramonium), de formă pentagonală. De aici, probabil, derivă şi experienţele sale inspirate de suprapunere a unor fotografii, uneori conturate de intervenţii ulterioare, într-un clivaj care dă ipostazei o dinamică internă, multiplicând singularităţi ce se pot interpreta unele pe altele, în aerul devenit apă de oglindă. Ni se conturează în minte, după parcurgerea materialelor publicate până acum, două ipostaze, derivând una dintr-alta. După abandonarea instrumentelor clasice de lucru ale pictorului – şevaletul, pensula şi culorile – în favoarea cercetării directe a lumii vegetale, îl găsim pe artist în postura căutării acelor structuri reproductive în spaţiul uman/urban, dar şi în postura intrării sale în spaţiul deriziunii materiei biologice. Există un experiment, reprodus în album, legat de floarea soarelui, de exemplu, în care, în locul seminţelor, acesta introduce discuri de aluminiu în alveole, obţinând o succesiune de oglinzi care se pot aşeza într-o structură arhitecturală. În acelaşi timp, o locuire a sa, împreună cu aceeaşi floare a soarelui, îi transferă artistului solidaritatea întregului parcurs vegetal, până la epuizarea biologică a plantei, transformată automat în personaj straniu. Mai mult decât atât, experimentele asupra cartofului, care-şi consumă substanţa interioară, devenind chip ridat, cadaveric, transferă asupra artistului perspectiva bătrâneţii decrepite. E un aer metafizic în fotografiile experimentelor de acum, ca un fluid ce-şi consumă energiile până la capăt, ieşind paradoxal şi tragic din circuitul genetic. Poate că acum, după ce au fost făcute publice toate ipostazele evoluţiei sale, Ştefan Bertalan ar merita o expoziţie care să consemneze cronologic tot parcursul carierei.

În orice caz, sfârşitul anului trecut şi începutul acestui an au stat sub semnul resemantizării destinului excepţionalului artist care a fost Ştefan Bertalan. Traumatismele psihice la care a fost supus artistul în ultimii ani ai existenţei sale în România, înainte de a intra în exilul său autoimpus din Germania, au fost răzbunate prin strădaniile celor care s-au ocupat în deceniile din urmă de opera sa. Înainte de a închide acest text m-aş întoarce la o afirmaţie a lui Platon, care spunea că arta imită natura, o afirmaţie care a blocat un timp îndelungat dezbaterile estetice, cu observaţia că natura a generat în imaginaţia lui Ştefan Bertalan sâmburi noi de realitate. În interiorul său natura, privită de o minte ascuţită, deschide porţi către ceea ce unui om obişnuit nici prin minte nu-i trece. Privirea în viitor a lui Ştefan Bertalan este a unui umanist, înfiorat de propria imaginaţie, căreia îi caută argumente ştiinţifice şi trebuie să-l credem pe cuvânt.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara