Numărul curent: 42

Lecturi la zi:
Ultimul cerchist de la Sibiu de Tudorel Urian

Deliu Petroiu este o instituţie culturală a Timişoarei. Orice om care a avut o legătură cât de firavă cu mediul cultural timişorean l-a văzut la una din miile de expoziţii pe care le-a vernisat în ultimii 40 de ani, la sutele de lansări de carte şi simpozioane la care a fost invitat, i-a citit cronicile plastice sau literare din paginile ziarelor locale sau din cele ale revistei "Orizont". Aproape toate promoţiile Universităţii din Timişoara, de la înfiinţarea Facultăţii de Litere până astăzi, l-au avut ca dascăl.

Eu l-am cunoscut pe Deliu Petroiu în anul 1978 când, elev fiind, fusesem desemnat de şcoala mea să fac parte din juriul unui concurs studenţesc. Fireşte, în juriul respectiv eram o prezenţă strict decorativă - cuvântul meu nu conta şi nici nu mă străduiam să-l fac auzit - dar a fost un excelent prilej pentru a remarca naturaleţea, bonomia, înţelepciunea ironică, bunul simţ cu care preşedintele juriului, Deliu Petroiu, reuşea să depăşească inevitabilele situaţii tensionate create în urma opţiunilor diferite ale celorlalţi membri. În anii care au urmat l-am văzut vorbind, de nenumărate ori, la vernisaje şi lansări de carte. Mereu cu zâmbetul pe buze, Deliu Petroiu este unul dintre acei oratori cuceritori pentru care vorbitul în public nu este o corvoadă, ci o reală plăcere. Relaxat, perfect stăpân pe ceea ce vrea să spună, atent la reacţiile auditoriului, Deliu Petroiu ştie când trebuie făcută o pauză de efect, când e cazul să introducă în discurs o glumiţă sau o paranteză, menite să destindă atmosfera, fără însă a pune vreo clipă sub semnul întrebării seriozitatea de fond a expunerii. Discursul său captivează deopotrivă specialistul şi profanul, luminează calea spre secretele cele mai bine ascunse ale operei de artă, simplu, fără emfază, pe înţelesul tuturor. Spirit colocvial înnăscut, Deliu Petroiu urmăreşte în primul rând să se facă înţeles, să nu lase loc pentru nici un fel de ambiguitate în ceea ce spune. Şi rareori mi-a fost dat să văd la cineva un discurs atât de dens şi subtil la nivelul ideilor, îmbrăcat în forme atât de prietenoase care nu exclud - dimpotrivă - delicate mostre de ironie şi autoironie.

Plecat din Timişoara de mai bine de 20 de ani, nu mai ştiam multe lucruri despre dragul meu profesor. Până în urmă cu trei săptămâni când am aflat că Deliu Petroiu a... debutat editorial, la vârsta de 84 de ani. Mi s-a părut incredibil faptul că un om cu verva, cultura, inteligenţa, prezenţa de spirit, stilul (verificat în miile de articole publicate), prietenii (de la Radu Stanca la Ştefan Augustin Doinaş şi de la Şerban Foarţă la Livius Ciocârlie) a aşteptat atâta amar de vreme până să îşi vadă numele pe coperta propriei cărţi. Că Deliu Petroiu face parte din familia păguboşilor sublimi care nu pun mare preţ pe propriul destin nu mai este demult un secret pentru nimeni dintre cei ce i-au stat sau îi stau în preajmă. Nu a dat niciodată prea mulţi bani pe ascensiunea socială, nici măcar pe propria persoană, iar principala sa prioritate existenţială a părut întotdeauna a fi aceea de a se bucura de mustul vieţii, găsit cel mai adesea în discuţiile interminabile cu prietenii, eventual în jurul vreunei sticle cu vin. La fel ca Petre }uţea, Deliu Petroiu şi-a consumat o bună parte din geniu în oralitate. Poate că de acum, gheaţa fiind spartă, cărţile sale vor începe să apară, astfel încât numele lui Deliu Petroiu să fie preţuit şi de cei care nu au avut şansa să îl audă vorbind.

Cartea prietenilor mei este o suită de evocări - în care zâmbetul se uneşte cu lacrima - ale colegilor săi de generaţie, împreună cu care a fondat faimosul Cerc literar de la Sibiu. Deliu Petroiu s-a aflat chiar în nucleul Cercului, făcând parte din grupul care l-a vizitat pe Eugen Lovinescu în anul 1943. Alături de el, din acel grup au mai făcut parte I. Negoiţescu, Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Cornel Regman, Eugen Todoran şi I.D. Sîrbu. Citind această listă de nume şi judecând din perspectiva istoriei literare ne putem imagina Cercul literar de la Sibiu ca pe un teritoriu abstract în care câteva figuri emblematice din cărţile de istorie a literaturii române poartă bătălii grele pentru a impune o nouă viziune estetică. Din punctul de vedere al lui Deliu Petroiu lucrurile stau puţin altfel. Pentru el Cercul este un grup de tineri legaţi printr-o strânsă prietenie generată de viziuni foarte apropiate despre literatură, cultură, politică, viaţă în general, care se amuzau copios sau se indignau, cu frenezia specifică vârstei, de tot ce nu rima cu sistemul lor de valori. Cercul literar de la Sibiu înseamnă pentru el în primul rând o stare de spirit legată de o vârstă, tinereţea, la care totul pare posibil, viitorul se întrezăreşte optimist, disputele literare, glumele, farsele, meciurile de fotbal, iubirile par date pentru totdeauna. Atmosfera grupului este rememorat duios-ironic de Deliu Petroiu: "Radu (Stanca - n.n.) ne povestea despre noua lui dragoste (unde, precum spunea el însuşi, era iubitorul, nu iubitul) sau subiectul noii sale piese. Todoran, mai sobru, izbucnea totuşi în hohote la câte o blăstămăţie de-a hâtrului Regman, Negoiţescu relata înfrigurat şi puţin bâlbâit câte o istorie nou-nouţă şi năstruşnică, Gary Sîrbu, o aventură galantă, Doinaş tăcea inspirat, dar gata să riposteze în versuri cu umor când era provocat, Puiu Cotruş (mai târziu) cita iluminat poeme sau pagini întregi de proză" (p. 11). Fiecăruia dintre aceşti prieteni de tinereţe (cărora li se adaugă Ilie Măduţa, Eta Boeriu şi Gheorghe I. Tohăneanu) i se dedică apoi câte un capitol de evocare. Acestea încearcă să surprindă toată complexitatea personajelor respective, inclusiv prin relatarea unor anecdote mai mult sau mai puţin semnificative. Tonul este de cozerie relaxată din care nu lipseşte însă o doză importantă de sentimentalism. Deliu Petroiu nu face istorie literară, ci îşi evocă prietenii de tinereţe, chiar dacă cei mai mulţi dintre ei au devenit astăzi stâlpi ai programelor şcolare. De aici poate un sentiment de frivolitate pe care l-ar putea încerca cercetătorii literari. La nivelul informaţiei lucrurile noi sunt punctuale şi aproape nesemnificative. Pentru că această carte se adresează în primul rând sufletului şi doar apoi minţii. Aş spune chiar sufletului celui care o scrie, mai mult decât cititorului.

Chiar aşa, copleşită de sentimentalism cum este, cartea oferă câteva pagini antologice care scot în evidenţă indiscutabilul talent literar al lui Deliu Petroiu. Iată un foarte succint portret făcut lui Eugen Todoran în care, toţi cei care l-au cunoscut pe regretatul rector al Universităţii din Timişoara vor recunoaşte cu siguranţă modelul: "Astfel s-a cristalizat prin vreme, pentru mine, o imagine psiho-morală statornică: Eugen Todoran, egal cu sine însuşiť, am spus la aniversarea cu numărul 50 sau 60, şi cred şi acum lucrul acesta, dar precum la un copac, în acelaşi tipar, pe acelaşi trunchi, se adaugă, an de an, inele noi, - acestea îl fac mai bogat, deşi nu-l schimbă în esenţă. O structură etică bine definită, un caracter ferm, dar nu rigid, o fire echilibrată, capabilă de introspecţie adâncă, dar şi de relaţii cordiale, de punţi trainice cu ceilalţi, un temperament sobru, dar nu uscat, care refuză sentimentalismul, dar nu şi căldura afecţiunii, un intelect pătrunzător, cu vocaţia planului de profunzime şi cu mai puţină preţuire pentru scânteierile de suprafaţă" (p. 114).

Pulsul relaţiilor dintre cerchişti este dezvăluit de câteva epistole primite de Deliu Petroiu de-a lungul timpului şi reproduse în paginile cărţii. Cei mai vajnici corespondenţi ai săi au fost Radu Stanca şi Ilie Măduţa. Dacă din evocări aflăm cum îi vedea Deliu Petroiu pe colegii săi de generaţie, din unele scrisori se poate deduce care erau raporturile acestora cu autorul Cărţii prietenilor mei. Astfel, într-o scrisoare din 21 octombrie 1946, Radu Stanca îi dezvăluie lui Deliu Petroiu entuziasmul pe care un om altminteri foarte dificil, Ion Negoiţescu, îl nutrea pentru persoana sa: "Mai bine îţi voiu trăda aci entuziasmul cu care Nego mi-a vorbit despre tine. Îmi spunea chiar că, la un moment dat, dintre toţi cerchiştii te-a suportat numai pe tine, atât de mult v-aţi apropiat în acest din urmă timp. Evident, m-am bucurat de cele auzite" (p. 24).

Cartea prietenilor mei este o apariţie editorială la care ţin foarte mult pentru că îmi aduce aproape sufletul bunului meu profesor Deliu Petroiu. Doar citindu-i numele pe copertă şi inima mi se umple de bucurie şi de amintirea nostalgică a atâtor ziceri memorabile sau delicat-corozive ale acestui }uţea bănăţean. Vă îmbrăţişez, dom' profesor vă doresc viaţă lungă şi, dacă tot v-aţi apucat de treaba asta, la cât mai multe cărţi!