Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
„Ultimul“ Barthes şi mistica intermitenţei de Adrian Mureşan

În 1973, când publică Le plaisir du texte1, Roland Barthes se afla – dintr- odată – la foarte mare distanţă de „tovarăşii de drum” de la gruparea Tel Quel, unde făcuse până atunci figură tutelară. În mod paradoxal, discursul teoretic al Noii Critici ajunge să fie subminat din interior. Cum se explică, acest – aparent – defazaj al lui Barthes faţă de tonul general al criticii momentului? Cum ajung să se înscrie ocolirea programată a dogmelor metodologice, inclusiv cele de el însuşi instituite, sau izbucnirile hedoniste ale scriiturii, pasiunea pentru fragmentarism într-o gramatică barthes-iană anti-structuralistă?
Într-un secol dominat de la bun început de pasiunea pentru sistem şi de nevoia acută de sinteză, ingeniozitatea gândirii lui Roland Barthes pleacă, totuşi, de la o reţea cu valori fixe. Această reţea este credinţa în atotputernicia limbajului. Starea polemică, plăcerea de a construi în răspăr, receptivitatea la nou şi interesul deosebit acordat psihanalizei sunt trăsături care vertebrează discursul său, centrat pe identificarea scriitorului cu fiinţa retrasă definitiv în carcasa limbajului. Redus, însă, la vectorii de mişcare ai „făpturii de limbaj”, creatorul literar duce o existenţă complicată. De cealaltă parte a scriiturii barthes-iene, ne aşteaptă, aşadar, reversul acestei situaţii: la colţ, la fel de impacient să intre în scenă, aşteaptă hedonistul pasionat de stilistica paradoxurilor, voyeur-ul mistic, vizionarul poststructuralist, vânat, în cele din urmă, de propria-i subiectivitate şi bântuit de umbra Autorului.
Unele afirmaţii spectaculoase, voit- şocante, nu însă lipsite de coerenţă, menţin discursul metacritic al lui Barthes în actualitate. Între cele două laturi ale personalităţii sale critice, inconştient sau nu, Barthes şi-a trasat chipul propriei sale filosofii textuale. Teoretizând şi psihanalizând, în 1973, falia sau intermitenţa, aceste rupturi ale discursului ca surse ale „plăcerii”, el şi-a pus în practică propriul brevet, mai exact ceea ce va lăsa el drept moştenire, dincolo de structuralism: „tot mărunţişul logic e în interstiţii (...). Narativitatea e deconstruită şi istoria rămâne, cu toate acestea, citabilă”.
Examinate mai îndeaproape prin filtrul „plăcerii textului”, cele două vocaţii dezvoltă împreună un produs extrem de interesant, cu echilibru instabil, un amestec fascinant de cinism şi de extaz, de mistică şi psihanaliză. Este, în fapt, acea mistică a limbajului, care deschide un spaţiu nelimitat productivităţii textului: Lumea devine un imens Text şi nu unul oarecare, ci chiar Textul primordial. În schimb însă, obiectul criticii nu devine unul mai facil (a se citi „banal”), dimpotrivă, paradoxul este dus mai departe, până la capătul nopţii (dacă e să folosim sintagma lui Céline); obiectul criticii nu poate fi Lumea – textul suprem, ci, printr-un efort de autocontrol, el trebuie să se limiteze la discursul celui-ce-scrie-despre-Lume. Aparentă îngustare, denunţare a umanismului de tip tradiţional, aruncarea peste bord a obsesiei judecăţii de valoare din critica oficială va reveni sub forma regăsitei sticle a căpitanului Grant, iar această re-găsire o constituie codul, nicidecum mesajul operei. Criticul este provocat să stabilească o punte de legătură între pestriţul alfabet ideologic al epocii noastre (existenţialist, psihanalitic, creştin etc.) şi limbajul specific al operei literare.
Receptarea unei astfel de „răsturnări” a priorităţilor critice va fi la fel de contradictorie, nu doar în Franţa, unde străvechea la querelle des Anciens et des Modernes se reactivase cu această ocazie, dar şi la noi: dacă Romul Munteanu ţinea să ne asigure că autorul „realizează un sistem critic deschis, incitator la noi puncte de vedere”, căutând permanent să focalizeze atenţia asupra originalităţii şi pionieratului barthes-ian, dacă Nicolae Manolescu urma îndeaproape dezideratul actului critic ca demers creator, precum şi viziunea despre numărul infinit de interpretări, de cealaltă parte, Matei Călinescu, la fel ca majoritatea criticilor şaizecişti de la noi, condamna deschis relativismul axiologic barthes-ian. Renunţarea la judecata de valoare era nu doar o nucă prea „tare” pentru establishment-ul critic românesc de atunci, dar şi o întreprindere mult prea periculoasă.
De-a lungul întregului său studiu, Barthes împrumută postura comodă a cititorului, elaborând un plan superior şi paradoxal al recrutării cititorilorapostoli. Aceştia din urmă trebuie „cuceriţi”, seduşi, fascinaţi, iar forţa de atracţie trebuie să vizeze ideea corporalităţii: „Textul pe care-l scrieţi trebuie să-mi dea dovada că mă doreşte”. Care va fi această dovadă? Scriitura, bineînţeles, care capătă din acest punct o nouă funcţie: „Scriitura (...) este kamasutra limbajului”2. Scopul este pe deplin atins: mistica se deschide psihanalizei şi viceversa.
Pe deplin conştient că textul nu va putea intra niciodată într-un joc de predicate normative, atâta timp cât filtrul de analiză este plăcerea, Barthes îşi continuă ofensiva psihanalitică, iar Textul ajunge să se deschidă ca o figură, ca o anagramă a corpului nostru erotic. Plăcerea textului ar consta, în acest punct, în momentul în care corpul „îşi va urma propriile idei”. „Ochiul prin care-L văd pe Dumnezeu este acelaşi ochi prin care mă vede el”, afirmă Barthes, citând un poet catolic, şi cu aceasta ne reîntoarcem în perimetrul mistic, pentru că este momentul să remarcăm asemănarea frapantă de metodă şi de stil dintre un inovator al criticii europene, precum Barthes, şi un inovator al teatrului european, precum Jerzy Grotowski. Societatea Prietenilor Textului, pomenită de Barthes, îşi poate lua drept correspondent faimosul Teatru-Laborator al regizorului polonez, şi el proclamator al supremaţiei corporalităţii în teatru, adept al aceleiaşi logici de tip paradoxal şi al aceluiaşi tip de gândire negativă, apofatică şi convertită pe parcurs în gândire afirmativă. Dacă Barthes caută să sustragă textul din tirania „limbajelor” („Cum poate un text, care face parte din limbaj, să fie în afara limbajelor”?3) şi declară moartea Autorului ca instituţie, reţinând doar realitatea Textului şi a Cititorului, Grotowski creează formula „teatrului sărac”, eliminând, la rândul său tot ceea ce nu îi apare drept indispensabil teatrului: costumele, decorurile, muzica, luminile, până şi replicile, păstrând doar relaţia actor - spectator ca singura definitorie cu adevărat pentru arta teatrală.
Am vorbit despre drumul derutant de „du-te-vino” dintre cele două valenţe critice ale lui Barthes şi despre spectaculozitatea acestei relaţii: „falia” sau „intermitenţa” barthes-iene sunt, într-adevăr, acelea care „seduc”. Nu psihanaliza, nu mistica, luate individual, ci „falia” dintre ele provoacă fascinaţia, interesul, „plăcerea”. Anularea prejudecăţilor de orice fel este anunţată şi căutată, (dacă nu chiar şi admirată), încă din debutul studiului amintit. Chiar de pe prima pagină, Barthes aduce un elogiu stării estetice, dar şi morale, donquijoteşti, în care se află cititorul de text, „în momentul în care îşi obţine plăcerea”, o stare ridicolă şi blamabilă în ochii celorlalţi, dar evident de esenţă superioară. Există aici un soi de mistică fără religie, asemănătoare cu aceea a marilor reprezentanţi ai existenţialismului, cu ale căror produse culturale Barthes s-a hrănit intens înaintea decolării spre gradul zero al scriiturii. Ar fi interesant de notat o paralelă R. Barthes - Gabriel Marcel. De N. Steinhardt, existenţialist creştin format într-un mediu francofon, dar „deturnat” de către căile neştiute ale Destinului spre alte experienţe existenţiale şi revelatorii, aşa cum doar închisoarea politică sau convertirea pot fi, pe „ultimul” Barthes (sau, cel puţin, pe acel Barthes din „Plăcerea textului”) l-ar putea lega câteva aspecte fundamentale. Ca de exemplu:
a. Hedonismul, lipsit de orice complexe, al lecturii. „Hoinărind slobod printre vise”4
Steinhardt este, şi el, un apologet (trubaduresc) al ideii de plăcere a textului. Tema, obsedantă, îl preocupă atât pe evreul burghez al anilor ‘30 şi ‘40, cât şi pe scriitorul creştin ieşit din închisoare.
b. Stilistica paradoxurilor ca marcă distinctivă a scriiturii.
c. Obsesia pentru falie şi pentru intermitenţă.
d. Obsesia corporalităţii (cu atât mai surprinzătoare la călugărul Steinhardt).
e. Locul central în canonul literar acordat scriiturii proustiene, zeitate literară absolută pentru amândoi.
f. Plăcerea asociaţiilor, regăsirilor, a livrescului şi a intertextualităţii: „Savurez regatul formulelor, răsturnarea originilor, dezinvoltura care face să vină textul anterior din textul ulterior”, afirmă Barthes.5
g. Critica şi apostrofarea textului neroditor, „frigid”.
Bineînţeles că şi mai multe aspecte îi despart pe cei doi scriitori: vezi, mai ales, critica pe care Steinhardt o făcea structuralismului în anii ‘70-’80.
Să reţinem elogiul, aproape mistic, pe care Barthes îl aduce intermitenţei şi omului intermitent, îndărătul căruia focalizăm cu uşurinţă elogiul toleranţei, precum şi manifestul a ceea ce el dorea a fi un nou umanism. Toate acestea în anii de graţie ‘70, când „spiritul veacului” lansa un nou curent cultural, în deplin acord cu figura „contraeroului” barthes-ian visat în Le plaisir du texte, şi pe care un muzician, precum John Lennon a ştiut să-l exprime cât se poate de exact: „Imagine there’s no heaven (...), no country (...), no religion (...), no possessions.”6

_______________
1 Roland Barthes, Plăcerea textului, traducere de Marian Papahagi, postfaţă de Ion Pop, Editura Echinox, Cluj- Napoca, 1994.
2 Plăcerea..., ed.cit., p. 11.
3 Ibidem, p. 48.
4 Steinhardt, Critică la persoana întâi, Editura Dacia, 1983, p. 6.
5 Plăcerea..., ed. cit., p. 57
6 Piesa „Imagine”, a artistului englez, a fost lansată în 1971.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara