Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Ultime acorduri, noi orizonturi de Dumitru Avakian


Festivalul şi Concursul Internaţional ,George Enescu" s-au încheiat. Ne-am întrebat, mulţi dintre noi, ce înţeles să fi avut anunţul strecurat în treacăt, în maniera frustă binecunoscută, pe scena ultimului concert, de preşedintele Băsescu. Festivalul şi Concursul enescian îşi schimbă, oare, iarăşi periodicitatea? Următoarea ediţie va avea loc în 2008? ...cum a pronunţat preşedintele. Va avea loc în 2007? ...adică o dată la doi ani aşa cum abia ne-am obişnuit de câteva ediţii încoace. în adevăr, ne-am adus aminte, peste trei ani se împlineşte o jumătate de secol de la prima ediţie a Festivalului şi Concursului Internaţional ,George Enescu"...

Cum să nu ne bucure anunţul făcut de ministrul Culturii, domnul Adrian Iorgulescu, pe parcursul ultimei sale conferinţe de presă prilejuite de încheierea Festivalului, anunţ potrivit căruia la nivelele foarte înalte ale administraţei noastre actuale s-a luat decizia construcţiei unei noi săli bucureştene de concert cu acustică naturală, o sală de peste 2000 de locuri? Este visul multora dintre noi de câteva decenii. Am scris de nenumărate ori în acest sens. Am făcut-o altfel decât s-a manifestat cu totul recent un comentator al vieţii noastre politice, sociale şi culturale artistice, personalitate în a cărui formaţie intelectuală lipseşte, cu siguranţă, interesul pentru actul muzical artistic, domnul Stelian Tănase; în paginile unui cotidian central, domnia sa aprecia că Bucureştiul nu ar dispune nici măcar de o unică sală de concert cu acustică convenabilă; ...aruncând astfel o anatemă asupra întregii manifestări festivaliere; ...considerând - ca atâţia alţii dintre cei din jurul nostru - că ne pricepem la orice, că putem comenta public orice. Să amintesc faptul că Bucureştiul dispune de două săli bune de concert? Mă refer la sala cea mare a Ateneului Român, cu o capacitate de 800 de locuri, sală construită în sfârşitul de secol XIX, o bijuterie a arhitecturii capitalei, sală cu acustică în mare parte excelentă, în mică parte discutabilă, loc în care atât muzicianul performer cât şi publicul se simt foarte bine; audiem concerte săptămână de săptămână în Studioul de Concerte Radio din str. Berthelot, incintă ce dispune de o acustică egală de foarte bună calitate. Este drept, Sala Palatului, locul care de-a lungul deceniilor a găzduit multe dintre marile evenimente ale Festivalului enescian, dispune de un mediu acustic artificial, greu de controlat, pe care inginerii noştri de sunet nu reuşesc a-l stăpâni, mediu total impropriu pentru jumătate din efectivul celor peste 4000 de locuri. Şi totuşi, cu totul recent, în afară de Ateneul Român, în afară de Sala Radio, seară de seară, pe parcursul a 17 concerte la rând, mii de oameni se îndreptau către acest loc din centrul Bucureştiului, către Sala Palatului, loc în care se petrecea marele ritual festivalier. Chiar dacă percepţia evenimentului era limitată din punct de vedere sonor, a primat intuiţia actului de cultură, conştiinţa faptului că ,acolo se petrece ceva foarte important". Se poate vorbi chiar de un anume snobism benefic care aureolează în social dar şi la nivel individual actul de cultură. Cei veniţi prima oară spre muzică - poate din considerente extra-artistice - vor reveni şi cu alt prilej; de vreme ce au revenit la concertele Festivalului.

Pe de altă parte, indiferent de culoarea politică a administraţiei de stat, în fiecare dintre ediţiile ultimilor 15 ani am putut distinge şi o componentă socială, aspect cu care nu poţi să nu fii de acord; tinerii au fost admişi fără restricţii în sala de concert. A reuşit marele experiment socio-cultural care este ,Piaţa Festivalului". Trecătorul aflat întâmplător în preajmă nu şi-a continuat cu indiferenţă drumul. A zăbovit în preajma tinerilor muzicieni performeri. I-a ascultat. A întârziat la standul cu cărţi, cu CD-uri, a vizionat un film muzical.

în mod evident a primat conştiinţa faptului că Festivalul enescian este un eveniment de importantă conexiune cu marea dinamică a valorilor culturale şi artistice europene. Pentru prima dată au fost invitaţi de manieră convingătoare şi au fost prezenţi în luna septembrie la Bucureşti un număr important de peste 30 de jurnalişti ai marilor cotidiene europene, ai marilor publicaţii de specialitate; mulţi şi-au exprimat uimirea faţă de amploarea, de calitatea concertelor; sunt şanse ca mulţi dintre aceştia să-şi nuanţeze percepţia asupra noastră; sunt şanse privind ameliorarea imaginii noastre în U.E.

Nu este întâmplător faptul că pe parcursul discuţiilor pe care actualul ministru al Culturii le-a avut cu dirijorii Zubin Mehta şi Valeri Gergiev, a reieşit interesul celor două proeminente personalităţi ale vieţii muzicale contemporane de a conduce realizarea unor producţii ale operei enesciene ,Oedipe", iar aceasta în unele dintre cele mai importante teatre muzicale europene.

Nu poate fi uitat faptul că muzica românească de azi şi de ieri şi-a găsit locul firesc în suita manifestărilor festivaliere; au existat şi exagerări fastidioase în acest sens, unul dintre concerte, găzduit în Studioul din str. Berthelot, a avut o durată de aproape cinci ore! Au revenit - după ani buni - pe afişele bucureştene de concert marile colective simfonice ale ţării, orchestrele filarmonicilor din Cluj, Iaşi, Timişoara.

Au fost prezenţi şi au fost cântaţi creatori din diaspora. Mă refer, spre exemplu, la maeştrii Aurel Stroe şi Lucian Meţianu. Prea puţin faţă de valoarea creaţiei multora dintre aceştia. Au lipsit creatori importanţi precum Horaţiu Rădulescu, Corneliu Dan Georgescu sau Costin Cazaban. Persistă, din păcate, în conştient sau în subconştient, dihotomia ,noi, cei de aici, voi, cei de dincolo". Ne-am fi dorit să-i putem audia în concertele Festivalului pe soprana Angela Gheorghiu, pe dirijorul Ion Marin.

Un palmares pe anume criterii de performanţă? Se poate face. Dintre marile prezenţe ale orchestrelor simfonice voi numi în primul rând Capela de Stat din Dresda; este organismul simfonic ideal! ...animat de marele şef de orchestră care este coreanul Myung-Whun Chung. Dintre orchestrele de structură camerală am preferat formaţia muzicienilor de la St. Martin in the Fields; de altfel, prezenţa muzicienilor englezi a fost consistentă pe parcursul actualei ediţii a Festivalului enescian. Cei trei mari B... au fost alături de noi prin creaţii majore. Integrala Suitelor şi cea a Concertelor brandemburgice bachiene a beneficiat de sonorităţile savuroase ale formaţiei engleze ,King's Consort". Integrala concertelor beethoveniene pentru pian s-a bucurat de aderenţa entuziastă a publicului, iar aceasta graţie viziunii organice, puternic comunicative a acestui generos muzician performer care este Christian Zaccharias în calitate de pianist solist şi de dirijor al Orchestrei de Cameră din Lausanne. Cele două concerte brahmsiene pentru pian au beneficiat de evoluţii inegale; Helčne Grimaud, pe parcursul primului concert nu s-a adaptat sonorităţii defectuoase a sălii, a scenei, nu s-a străduit a-i face faţă; dar am apreciat consistenţa spirituală de o excepţională densitate pe care o dezvoltă Elisabeth Leonskaia, temeinic implicată în definirea avatarurilor trăirilor romantice ale acestui mare concert-simfonie în si bemol major. Prezenţe violonistice spectaculoase? Au fost. Nigel Kennedy este campionul acestora; dispune de o violonistică temeinică, de excepţională performanţă, în realizarea Concertului compatriotului său Edgar Elgar; apariţia sa scenică, insolită, ţine de zona unui exhibiţionism de gust îndoielnic, nepotrivit valorilor celor mari ale muzicii pe care pretinde că le slujeşte. Sau se slujeşte de acestea? ...atunci când fugăreşte, literalmente, evenimentele dublului Concert în re minor de Johann Sebastian Bach, pentru a stârni aplauzele publicului; ...o goană în care se aude larma sonoră şi mai puţin muzica. Remus Azoiţei a reuşit a-i ţine piept în chip magistral în calitate de partener al acestei celebre partituri pe care, cu decenii în urmă, au tălmăcit-o - cu totul altfel, cu altă implicare, cu altă răspundere faţă de muzică, de publicul meloman - Enescu însuşi, Yehudi Menuhin, David Oistrah. Alte timpuri, alţi oameni! în acest context nu poţi să nu apreciezi evoluţia sobră, coerentă, de o impresionantă dinamică interioară, pe care o dezvoltă violonistul Alexandru Tomescu în realizarea celui de-al doilea Concert în sol minor de Serghei Prokofiev. Valeri Gergiev şi instrumentiştii Orchestrei Simfonice a Teatrului ,Marinski" i-au fost parteneri eficienţi.

Magistrale tălmăciri enesciene? Au fost. Mă gândesc la violoncelistul brazilian Antonio Meneses; ne-a redat o inedită şi fascinantă versiune a primei sonate a maestrului. De asemenea, în compania Filarmonicii bucureştene, Horia Andreescu ne-a oferit o versiune de o autentică coerenţă a primei simfonii. Impresionante prezenţe româneşti în concertele de seară? Menţionez doar două. Pianistul Dan Grigore ne-a dăruit o versiune cu totul entuziasmantă a celui de-al doilea Concert de Serghei Rachmaninov, iar dirijorul Cristian Mandeal - în compania filarmoniştilor londonezi - o versiune puternic tensionată, fluentă, a celebrelor pagini orchestrale wagneriene Preludiu şi Moartea Isoldei.

în compania aceluiaşi minunat colectiv orchestral londonez, tânărul dirijor rus Vladimir Jurowski a realizat un concert exemplar pentru întregul afiş al Festivalului, creaţii ale marilor autori ai secolului trecut contemporani cu George Enescu, lucrări semnate de Olivier Messiaen, Maurice Ravel, precum şi o versiune cu totul captivantă a celei de a 5-a Simfonii de Serghei Prokofiev; ...versiune pe care, personal, am preferat-o celei oferite de Kurt Masur în compania Orchestrei Naţionale a Franţei. Evoluţii muzicale dezamăgitoare? ...cea a celebrei soprane Barbara Hendriks, aflată la sfărşit de carieră de soprană de operă, încercând a intra în lumea jazzului, cea a cunoscutului violonist Shlomo Mintz, a cărui brutalitate de atac a arcuşului a fost salvată de calitatea unei superbe viori Stradivari.

Ne-am fi dorit ca secţiile competiţiei destinate tinerilor performeri să fie mai atent, mai consecvent promovate; slaba participare a concurenţilor a determinat un nivel deloc strălucit al laureaţilor. Este de lucrat pe această direcţie. Dar concursul secţiei de compoziţie a fost o mare reuşită prin jurizarea a nu mai puţin de 56 de lucrări primite de pe multe meridiane internaţionale. Explicaţia? Este una obiectivă. Sunt mult mai puţine în lume competiţiile destinate compozitorilor decât cele ale tinerilor violonişti sau pianişti.

Iscusit spirit managerial, domnul Ioan Holender, preşedintele Festivalului, a dovedit în egală măsură fermitate şi cooperare în definirea coordonatelor recent încheiatei ediţii; avem multe de învăţat de la domnia sa. Inclusiv diplomaţie culturală. Dar nu voi înţelege niciodată interesul pe care l-a avut în anularea competiţiei tinerilor cântăreţi. Rămâne, deocamdată, o enigmă pe care îmi propun a o dezlega. Căci explicaţiile date de domnia sa au un temei voluntarist greu de acceptat.

Se aud, ici şi colo, în background, întrebări care insinuează că, faţă de situaţia actuală a ţării, Festivalul ar costa prea mult. Reamintesc faptul că în Berlin, după bombardamentele anului 1945, atât muzicienii filarmonişti - conduşi atunci de tânărul Sergiu Celibidache - cât şi publicul meloman scăpat de raidurile forţelor aliate, se strecurau spre locurile neatinse de atacurile aeriene pentru a face, pentru a asculta muzică. în Germania distrusă de război, prima importantă manifestare privind renaşterea identităţii naţionale a constituit-o reînnodarea tradiţiei marelui Festival de la Bayreuth. Este drept, pe acele meleaguri tradiţiile muzicale dateaza de mai bine de o jumătate de mileniu. Nimic nu este prea costisitor pentru a salva, pentru a întreţine starea de sănătate spirituală a unei naţiuni.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara