Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ultima seară cu Irinel și Doinaș de Zorina Regman

Citind articolul domnului Alexandru Ruja, intitulat „Ștefan Aug. Doinaș – ultima poezie”, publicat în România literară, numărul 19 din 2017, mi-am amintit cu emoție ultima mea întâlnire cu Doinașii, cu puțin timp înainte de tragedie. Articolul celui care a realizat recent integrala poeziei lui Ștefan Aug. Doinaș constituie o pagină de istorie literară deosebit de interesantă, revelatoare cu privire la ultimele poezii ale marelui poet scrise în prezilele decesului și găsite în camera sa, pe masa de lucru.
Printre cele șase poezii se află și sonetul Tu care orbești, care e reprodus în acest articol cu următoarele precizări: „Poezia este scrisă de mână, este semnată și datată: Joi, 17 mai 2002, orele 19,20.” Citez și eu primele ei versuri:

Tu care orbești pentru mine, fruct al
devotamentului sinucigaș, cum
ți-aș putea dărui lumina din mine?
Mi-ai dansat destinul, mi-ai pornit viața
aprinzând o lumânare în beznă.

Domnul Ruja scrie: „Tu care orbești este ultima poezie a lui Ștefan Aug. Doinaș. [...] Poetul a fost internat în spital, starea sănătății s-a agravat brusc, iar în 25 mai s-a stins din viață la Spitalul Fundeni.” Se știe, de asemenea, că în aceeași noapte, aflând vestea morții soțului ei, Irinel s-a sinucis lăsând un bilet care se termina cu mesajul: „Doinaș, dulcele meu, o prea mare iubire ucide”.
Aș vrea să mă opresc puțin asupra titlului poeziei și mai ales a cuvântului „orbești”, încercând să aduc o completare prin evocarea ultimei mele întâlniri cu ei. Era cu puțin timp – vreo zece zile – înainte de tragedie, când i-am vizitat spre seară. M-au primit ca întotdeauna, cu plăcerea de a ne revedea. Erau neschimbați, parcă obosiți totuși, ea mai slăbită, dar fusese mereu subțire ca trestia. Ne-am așezat tustrei la o măsuță în dormitorulsalon care prelungea livingul. Ea s-a așezat pe marginea unui divan-pat mare, același pe care ne întindeam altădată prietenele lor, Eta Boeriu, Delia Cotruș, Anca Nemoianu, Lizica Sârbu, invitate la Doinași cu soții, la diferite ocazii, zile de naștere sau alte prilejuri de bucurie. Acum eram doar noi trei. Am vorbit despre una și alta, despre viața noastră de când atâția prieteni plecaseră dintre noi, voiam să ne transmitem vești despre cei de departe, despre Nicu Balotă, despre Pilu Nemoianu, despre Ștefăniță, fiul meu, care este și finul de botez al Doinașilor. Am evocat momentul botezului, în iunie 1958, la Biserica Popa Chițu: Doinaș era sosit doar de câteva luni de la închisoare, Irinel o balerină celebră, o arătare superbă care ne intimida pe proaspeții bucureșteni refugiați din Ardeal. Scene din trecutul îndepărtat, când unii dintre cerchiști nu găseau o slujbă, iar alții erau la închisoare.
Pe urmă, le-am povestit cum a decurs operația mea de desprindere totală de retină. Irinel m-a ascultat atent și, în mod neașteptat, a spus: „La mine nu e posibilă nicio operație. Eu voi orbi!” La nedumerirea mea, a adăugat că doctorii nu îi dau speranțe de vindecare, constataseră o degenerescență maculară. Nu insista asupra diagnosticului, vorbea pe un ton neutru, categoric. Doinaș o asculta, nu spunea nimic, ca și când prin tăcere confirma spusele ei. Își pusese masca lui obișnuită de oracol grav.
I-am revăzut peste puțin timp. Niciodată nu am simțit fiorul tragic în stare pură ca în fața spectacolului funebru de la Cimitirul Bellu, unde, în capelă, două sicrie alăturate, dar separate printr-un mic spațiu, purtau trupurile celor doi soți, balerina și poetul, plecați în veșnicie, deodată, împreună.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara