Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Uşile lui Val Gheorghiu de Alexandru Zub


Se află în pregătire, la Editura Polirom, albumul de pictură Uşi celebre, uşi umile de Val Gheorghiu. Prefaţa este semnată de Alexandru Zub. O prezentăm în avanpremieră, însoţită de cîteva din imaginile albumului.
Autorul acestui album tematic, Val Gheorghiu, a dorit să aibă câteva rânduri de la mine în chip de prefaţă. Îmi făcea astfel o nespusă bucurie, însă rar mi-a fost dat să resimt un asemenea disconfort la luarea deciziei, întrucât autorul (scriitor şi publicist totodată) era esenţialmente pictor, unul cu profil aparte, anevoie clasificabil chiar şi de critica domeniului. Ce putea spune însă un istoric, absent îndeobşte la vernisaje şi nedeprins a frecventa atelierele de creaţie plastică? Aş fi decis repede negativ, cum am făcut adesea în situaţii analoage, însă Val Gheorghiu mi-a fost coleg de facultate, spre mijlocul anilor '50, unul dintre cei mai distinşi, implicat şi în sărbătorirea lui Ştefan cel Mare la cinci secole de la înscăunarea sa. El a realizat şi expus atunci, la 12-14 aprilie 1957, un portret al marelui voievod, în aula Universităţii, de unde a dispărut brusc şi fără urmă peste câteva zile. Era tributul său într-un moment când studenţimea voia să contribuie cât de cât la recuperarea valorilor naţionale ca element indispensabil de revitalizare a societăţii noastre. Tabloul lui Val Gheorghiu, unul de tradiţie "clasică", a dispărut îndată, curând aveam să dispar şi eu pentru multă vreme, închis sub învinuirea de a fi dat manifestării un sens naţionalist, ceea ce voia să însemne atunci: românesc.
Cu Val Gheorghiu am rămas însă prieten, deşi ocaziile de a ne vedea, după consumarea detenţiei, au fost destul de rare. Din când în când, l-am mai întălnit în sălile întunecoase ale revistei "Cronica" sau pe stradă, mişcându-se fără grabă şi parcă neatent la lume, în timp ce ochiul său înregistra cu siguranţă forme şi culori, descifra sensuri, articula idei, în slujba cărora a pus deopotrivă penelul şi pana. Era, neîndoielnic, un artist aparte, al cărui mesaj nu era lesne sesizabil şi nici nu sugera prea uşor analogii cu altele. Când Virgil Mocanu i-a dedicat o monografie, la mijlocul anilor '80, după ce pictorul traversase decenii de căutări, experimente, dileme, el l-a pus sub semnul căutării-de-sine, cu deplin temei, fiindcă orice creator se caută în operă şi nu-şi menţine în fond statutul decât continuând să caute şi să dăruie din ce a găsit: mărturii sui generis, înţelesuri din lumea prin care i-a fost dat să treacă.
În 1963, Val Gheorghiu lua parte la o expoziţie cu tema Iaşul din trecut şi de astăzi oglindit în artă, temă reluată şi în 1974, la expoziţia Iaşii în arta plastică, o temă inepuizabilă, desigur, la care pictorul avea să se întoarcă mereu, fiindcă nu era o simplă secvenţă de parcurs, ci o materie susceptibilă de noi şi noi investigaţii, dincolo de retorica rutinieră ce ameninţa îndeobşte arta. Peisaje urbane, case, acoperişuri, interioare, figuri stilizate la maximum, pe linia unei prestigioase tradiţii plastice, aunţau parcă un "muzeu imaginar" în expansiune, a cărui formă ultimă (dacă există) nu se putea bănui. Toate se întemeiau pe o reflecţie severă, sistematică, asupra realului, sugerând în acelaşi timp o reverie superioară, capabilă să inducă un efort de comprehensiune, a cărui miză artistică se recunoaşte în orice temă a înţeles să trateze.
Dacă Ardeluţa Tarcăului, cu case vechi şi uşi deschise, i-a oferit, în 1976, destulă "materie" pentru o expoziţie personală, uşile din urbea în care a decis să-şi ducă veacul, identificându-se oarecum cu ea, i-au putut furniza cu atât mai mult elemente semnificative pentru conturarea universului său plastic. Un univers plin de semne şi simboluri, în care ispita plutirii, a zborului, a levitaţiei, sesizată de critică, e prezentă la fiecare pas. "O casă, un copac, o căpiţă, un gard, o fântână" îi păreau, în satul de sub munte, "semne veşnice" pe care căuta să le integreze, aşa cum va face şi cu uşile din vechea capitală a Moldovei, într-un sistem personal.
De ce uşi? Poate fiindcă ele îi ofereau un nou suport de reflecţie, de extensie a dialogului metafizic, pe seama unui simbol de mare complexitate, asupra căruia semiotica ne-a prevenit demult. Loc de trecere în altă stare, lume, situaţie, de la cunoscut la necunoscut, uşa comportă un sens misterios, dar şi o valoare dinamică, o transgresiune de prag, o invitaţie la de-păşire, cum s-a spus deja, identificându-se uşa cu poarta şi relevându-se mereu polisemia conceptuală. Per me si va... Se intră în alt spaţiu, al durerii sau al bucuriei, al căutării chinuite sau al speranţei luminoase, ca peste o punte magică între două lumi. Sensul ei de epifanie divină a fost nu o dată relevat. "Eu sunt uşa", ianua coeli, sună un verset evanghelic, regăsibil şi sub alte forme. În timpul liturghiei, există un moment tulburător când preotul clamează: "Uşile, uşile!", invitând la separarea celor chemaţi de cei nechemaţi, a lumii sacre de cea profană. Janus din mitologia latină era iniţiatorul în mistere şi purtătorul cheilor de la poarta solstiţiului, precum Sf. Petru, în lumea creştină, deţine cheile raiului. Folclorul nostru e plin de referinţe consonante. Poarta maramureşeană, somptuoasă, are şi o replică modestă, acea uşă strâmtă şi scundă prin care se intră numai "lăturiş", silind pe oricine să-şi vadă măsura. Un călător ostenit, un pelerin al speranţei aşteaptă parcă toate uşile.

Din atâtea uşi întâlnite în urbea unor osteneli cvasicincantenare, Val Gheorghiu a ales câteva, îndeosebi din spaţiul civil, pentru a le fixa pe pânză şi a le rândui apoi într-o expoziţie, la Iaşi (1995) şi la Veneţia (2000), iar acum într-o carte plină de sugestii pentru iubitorii de artă, ca şi pentru fidelii cetăţii. Le-am văzut pe unele într-o incintă academică, invitând la popas spiritual, la meditaţie fără grabă într-o lume al cărei ritm se află în plină creştere. Uşi modeste, ca aceea de la bojdeuca lui Creangă, dar şi somptuoase ca acelea de la Palatul Culturii şi Teatrul Naţional. Uşa Casei Pogor şi cea de la Bolta Rece, mai frecventată aceasta, pare-se, decât uşa prin care se intră la Filarmonică, în vechea, solemna "Notre Dame", evocă toate un spaţiu cultural al cărui specific n-a contenit să intereseze lumea. Unele par simple pretexte de meditaţie, cum e cea cu papuci dinainte sau una, la fel de modestă şi abia dezvăluindu-şi conturul sub o vegetaţie aşa de opulentă, pe când alta, surprinsă pesemne iarna, e vegheată de un trunchi desfrunzit şi melancolic.
Uşile lui Val Gheorghiu denotă, ca toată pictura lui, o aplecare spre esenţial, o regândire a lumii, a realului în ansamblu. Uşile se pretau de minune la o lectură plastică precum aceea propusă în albumul de faţă. Dincolo de ele, abia sugerată, o lume solemnă sau umilă, după caz, invită oricum la atitudine comprehensivă. Memoria ei se regăseşte în suita de imagini cuprinse în album, confirmând o dată în plus acel genius loci pe care străinul de cetate îl recunoaşte, fără a-l defini totdeauna, la Iaşi. Pictorul însuşi pare că se apropie, respectuos şi tandru, de valorile specifice locului, aşa cum făcuse altădată în Dorohoiul natal, la Voroneţ sau la Ardeluţa, stabilind fireşte analogii şi misterioase conexiuni, ca în acea "etnografie spirituală" la care s-a referit cândva, studiind viaţa formelor, H. Focillon.
Uşi destule a văzut oricine în viaţa lui, trebuind să le treacă pragul ca să pătrundă în realitatea de dincolo. Uşile pictorului diferă însă prin sugestiile pe care le provoacă, prin magia lor plastică, aceeaşi în esenţă la uşile masive de cetăţi şi palate, ca şi la colibele umile. Stă în puterea artei să transfigureze. Într-un film de Robert Bresson, Balthazar, incită frecvenţa cu care eroii deschid şi închid uşi: gesturi simbolice, cu sensuri ce invită la reflecţii pe marginea a ceea ce înseamnă prezenţă sau lipsă, chemare sau refuz, perspectivă sau opacitate, inocenţă sau greşeală, apropiere sau depărtare etc. Uşa separă lumi, dar le şi uneşte, lumea din afară, a privitorului, e consubstanţială cu cea dinăuntru, aceea pe care pictorul o sugerează discret şi persuasiv. Fiecare uşă comportă o personalitate distinctă. Izolată de context, îţi dezvăluie o poveste. Luate împreună, juxtapuse după afinităţi cromatice, uşile din album evocă legitime complementarităţi.

Dialogul plastic iniţiat aici de Val Gheorghiu nu putea fi decât foarte selectiv. Căci el nu şi-a propus să inventarieze obiecte, ci să degaje sensuri, profunzimi, esenţe. Cu toate astea, nu s-a lăsat atras de acele "uşi închise" care adăpostesc intimitatea oricui, pregătind-o să devină fecundă, ca în reconfortantele Entretiens spirituels rămase de la Monseniorul Vladimir Ghica. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Uşa lui Paul Goma, un roman pe tema recluziunii, publicat la Suhrkamp sub titlul de Uşa noastră cea de toate zilele. Viziunea scriitorului, fost deţinut politic, e sumbră şi denotă mai curând dorinţă punitivă decât resemnare în faţa destinului sau refugiu în meditaţie, ca în epigraful de sursă costiniană, aşezat de Maiorescu la intrarea în biblioteca sa: Birui-va gândul...
Uşile comportă desigur o istorie a lor, aşa cum au pentru scriitori mesele de lucru (Eulenberg le-a pus cândva, în Siluete literare, să facă destăinuiri fascinante) sau şevaletele pentru pictori, acestea convocate la dialog, în felul său, şi de Val Gheorghiu în Vieţile după Vasari. Periplul de acum prin Iaşii de ieri şi de azi, adaugă o nouă secvenţă, una susceptibilă să dezvăluie sensuri şi să aprofundeze cunoaşterea unui spaţiu cultural. Pictorul pare a-i atribui o însemnătate specială, din moment ce expoziţia din Cupola ieşeană a avut o "replică " pe Canaregio, alături de vechile uşi veneţiene, a căror faimă îi era desigur cunoscută.
Albumul de faţă îi va asigura, fără îndoială, o mai amplă difuziune şi gratitudinea celor sensibili la "bunurile simbolice".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara