Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Turism literar de Alex Goldiş

Liviu Antonesei, Victimele inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia,
Bucureşti, Editura Polirom, 2012, 204 p.


Avem puţini autori români mai proteici şi mai harnici decât Liviu Antonesei, fie că e vorba de studii docte în sociologie, de jurnalism (cultural) sau de literatură propriuzisă.

Din punctul de vedere al „uşurătăţii” trecerii de la un gen la altul, doar Ruxandra Cesereanu sau Ovidiu Pecican îl pot concura. Un permanent neastâmpăr intelectual, îndeajuns de bine controlat de autoironie încât să nu devină ridicol, îl face să schimbe tematicile şi unghiurile de privire într-un ritm ameţitor. Până într-atât, încât aproape că nu există subiect despre care Antonesei să n-aibă o părere bine conturată şi, de cele mai multe ori, inteligent formulată. „Am un avantaj, scriu foarte repede atunci când cad pe subiect, indiferent de genul abordat. De pildă, un articol de ziar e gata în jumătate de oră, direct la computer, cu tot cu expedierea lui prin mail. Mai mult îmi ia găsirea subiectului. De fapt, nu găsirea, că eşti asediat de subiecte în România!, ci fixarea pe unul anume” e mărturisirea cea mai simptomatică a unui „scriitor ocazional”, cum se proclamă mai mult sau mai puţin serios Liviu Antonesei.
Mai ciudat e că acest spirit frivol prin tabieturi şi program se extinde şi la nivelul concepţiei despre literatură. Fapt vizibil numaidecât în permanenta alternare a genurilor literare, precum şi în căutarea insistentă, la suprafaţa textului, a subiectelor. Multe fragmente din Victimele inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia, cel mai recent volum de proză scurtă a scriitorului, par nişte ciorne puse la păstrare pentru o construcţie mai amplă. Începuturi şovăitoare, intrigi deturnate, finaluri lăsate în coadă de peşte sau de-a dreptul pripite alcătuiesc recuzita prozei lui Liviu Antonesei. Tehnici, la rigoare, postmoderne, aşa cum observă Andrei Bodiu pe coperta a IV-a a cărţii, însă departe de experimentalismul care-l făcea pe un Nedelciu să analizeze cu lupa relaţia aproape ermetică dintre realitate şi ficţiune. Dacă-şi caută subiectele şi personajele sub ochii cititorului, Liviu Antonesei n-o face cu avântul polemic al deconstruirii unui anumit mod de a înţelege literatura, ci cu lejeritatea scriitorului plecat în vacanţă. Pe linia tradiţiei tel-queliste a actului cultural ca „producţie”, Mircea Nedelciu muncea în literatură. Liviu Antonesei, în schimb, se relaxează în ea.
Ceea ce nu înseamnă că scriitorul ieşean, un intelectual rasat, alunecă vreo clipă în clişeele literaturii de consum, ci că tot farmecul prozelor din Victimele inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia e de regăsit în libertatea absolută a tematicilor, a registrelor şi, de ce nu, a decorurilor. Turist şi la propriu şi la figurat, Liviu Antonesei îşi ia bunul său literar de aiurea, fie că e vorba de ţinutul secuiesc de la noi, de Cracovia sau de insulele Greciei. Prozatorului, ipostaziat cel mai adesea în jurnalist, îi place să identifice personaje şi situaţii ieşite din comun în cele mai banale situaţii. O noapte de Revelion într-o cârciumă din Cracovia îşi dezvăluie farmecul prin urmărirea – şi analiza – flirtului dintre un american şi o chelneriţă autohtonă. O zi toridă ţărmul cretan e prilejul întâlnirii unui Poseidon modern, cu o biografie ciudată, de speculat pe întinderea unui roman întreg. La fel, premeditata vizită la ştrand în vederea acostării unei teme cât de mici se lasă cu un story în toată regula, abandonat şi el de prozator dintr-un trac al angajamentului pe termen lung: „Adevărul este că, atunci când ai ceva de scris, mai ales un roman care cere multă concentrare şi multă muncă, e mai simplu să renunţi, să nu scrii. (…) Sau măcar să amâni scrierea acestuia. Deocamdată am impresia că scufundarea mea în realitate nu e suficientă, că documentarea mea e încă aproximativă”.
Ce-i drept, atunci când renunţă la hainele uşoare de vacanţă şi de scufundă propriu-zis în realitate, Liviu Antonesei e un prozator remarcabil, dotat deopotrivă cu umor şi o nostalgie profundă. Cele mai bune fragmente din volum – la fel de lipsite de grija compoziţiei, căci prozatorul îşi ia libertatea de a schimba direcţiile – sunt „Ziua în care a început să moară tata” şi piesa ce dă titlul volumului. Prima e o frumoasă elegie la moartea părintelui, prilej de a reface arborele genealogic al familiei şi de a rememora câteva episoade colorate: biografia contorsionată a bunicului, navetist între SUA şi un sat românesc; vacile lui „anticomuniste”, reticente în a mai da lapte odată integrate în CAP; cea mai veche amintire legată de tată, care îl vindecă de rujeolă prin miracolul aproape senzorial al frigului şi al zăpezii. Pasaje unde se vede că, departe de a dăuna prozei, aşa cum se întâmplă de multe ori, eseistul şi specialistul în psihologie nu fac decât s-o nuanţeze proustian: „Intrasem probabil în convalescenţă şi tata m-a scos afară să mă aerisesc şi, chiar înainte de a vedea zăpada, de a simţi frigul, la deschiderea uşii m-a izbit în nări mirosul acela viu, «sănătos», proaspăt, care mi-a relevat mirosul jilav, cald, vechi, de boală, pe care urma să-l părăsesc. Zăpada era foarte mare şi era un ger pe care îl simţeam prin haine şi prin pătura moale în care mă învelise”.
Cel mai închegat sub unghi compoziţional rămâne, însă, fragmentul „Victimele inocente şi colaterale ale unui război cu Rusia care până la urmă nu a mai avut loc”. Scotocirea printre lucruri după moartea mamei provoacă o retrăire a momentului ’68 cu invadarea Cehoslovaciei, excelent surprins în măsura în care istoria mare se încrucişează fabulos cu destinul individual al tânărului de 15 ani. Căci, cel puţin la fel de entuziasmat ca mai toţi adulţii României, dornici dintr-odată de a se înscrie în bloc în Partid, adolescentul îşi construieşte propria armată, gata să se apere împotriva unei posibile intervenţii a Rusiei. Preparativele taberei ad hoc a tinerilor, cu toate detaliile don-quijoteşti (lupta contra mamei-Rusii se duce cu praştii de cauciuc şi bile de rulment, dar şi cu sulf sau clorat de potasiu din laboratoarele de chime), fac deliciul povestirii lui Antonesei.
Ar fi putut lipsi, în schimb, din volum, piese în care e mai mult decât evidentă intruziunea jurnalistului şi a omului politic. În tuşe groase – şi cu prea evidente trimiteri la realitate – e tras atât portretul criticului-monden bun la toate şi incapabil să refuze vreun „client” literar, cât şi portretul, fals gogolian, al unui preşedinte trezit brusc „cu o stranie şi neplăcută senzaţie, aceea că puţea puternic a rahat”. Şi dacă nu era destul de clar cam despre cine ar putea fi vorba, de dragul rigorii, de nu de al propriului amuzament, prozatorul pune punctul pe i: „Îşi aminti că la începutul mandatului avusese un consilier filosof, de care se despărţise când trebuise să aleagă între acesta şi consiliera politică blondă de atunci”.
În rest, n-ar fi rău ca aceste flirturi estivale cu proza ale lui Liviu Antonesei să se transforme cândva, de nu într-un mariaj în toată regula, măcar într-o relaţie de durată, cu toate eforturile şi voluptăţile derivate de aici.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara