Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Turandot la Opera Naţională Bucureşti de Mihai CANCIOVICI


Opera Naţională ne-a propus, la sfârsit de stagiune, spectacolul cu opera TURANDOT de Giacomo Puccini, care se reprezentase cu 40 de ani în urmă, în regia de excepţie a lui Jean Rânzescu.

Avem încă în minte acel spectacol superproducţie cu decoruri fastuoase, cu o regie deosebită, conţinând câteva nume de mari artişti trecuţi în eternitate, precum: Mariana Stoica, Teodora Lucaciu, Ludovic Spiess, Nicolae Florei, dar şi ale altor interpreţi de marcă cum sunt: Maria Slătinaru Nistor, Maria Şindilaru, Ioan Hvorov.

De această dată, iniţial, evenimentul a fost gândit ca un concert pe scenă, aşa cum s-a mai făcut în anii trecuţi şi cu alte titluri. Ulterior, ideea a fost redimensionată la nivelul unui concert-spectacol, cu o regie, cu un decor minimal însoţit de proiecţii.

De la început, ţinem să menţionăm că la reuşita acestui concert-spectacol contribuţia primordială i-a aparţinut tânărului dirijor Tiberiu Soare, care a preluat o grea sarcină de care s-a achitat excelent. Dacă cu ani în urmă, el era o frumoasă promisiune, în prezent se impune ca o certitudine a unei baghete sigure, posedând reale calităţi de muzician serios implicat în tot ceea ce face, atent la nuanţe, la o stilistică impusă de partitură. Trebuie să recunoaştem că opera propusă este o lucrare dificilă în repertoriul puccinian, implicând un ansamblu coral de amploare, prezent mai tot timpul pe scenă. Coordonarea cu rigoare şi profesionalism a fost asigurată în cele mai bune condiţii de Tiberiu Soare.

Opera Turandot solicită voci speciale, greu de găsit în acest moment în lume. În prima seară, în dificilul rol al prinţesei Turandot am beneficiat de prezenţa sopranei lirico-dramatice Silvia Sorina Munteanu, pe care o cunoşteam din alte evoluţii dificile ale repertoriului operei. Silvia Sorina Munteanu are, într-adevăr, voce de Turandot, bine timbrată, cu un acut sigur şi cu egalitate în toate registrele. Are şi experienţa unor spectacole prezentate în diverse teatre din afara ţării cu acest rol. Putem afirma fără rezerve că ea poate cânta această partitură pe orice scenă a lumii făcând onoare şcolii româneşti de canto. În seara următoare, personajul a fost interpretat de soprana de origine bulgară Mariana Zvetkova, solicitată în ultimul moment de la Sofia. Cariera internaţională a artistei este impresionantă, ea a cântat şi la Teatro alla Scala, ceea ce înseamnă o bună recomandare. Soprana a fost mult mai lirico-spintă în acest rol, care din punct de vedere timbral nu i se potriveşte. Are însă o voce mare, puţin detimbrată în acut, dar a fost o prezenţă agreabilă, o bună artistă ca interpretare şi relaţie cu partenerul. În linii generale, ea s-a achitat onest în prestaţia din seara respectivă.

Pentru prinţul Calaf, opera a apelat la doi tenori de import. În prima seară l-am ascultat pe tenorul turc Efe Kislali pe care-l văzusem în stagiunile anterioare în Manon Lescaut şi în Samson şi Dalila. El are o voce de tenor baritonal, foarte frumoasă şi bine lucrată. Din păcate, partitura de Calaf îi este nepotrivită, l-am fi dorit mult mai luminos ca timbru, el posedând, de fapt, o voce metalică, mai aproape de rolul Otello. În seara a doua l-am văzut pe tenorul de origine maghiară Kiss B. Atilla şi el cunoscut la Bucureşti din apariţii anterioare. Acesta a propus un Calaf mult mai aproape stilistic de partitura pucciniană. A fost o prezenţă agreabilă, cu o frumoasă voce, cu un registru de centru bine impostat, cu un acut, din păcate, nefinalizat la amploarea pe care ne-am fi dorit-o. Cu toate acestea, el a creat un personaj şi, din punctul nostru de vedere, a fost mult mai aproape de ceea ce ne doream faţă de tenorul turc.

În sclava Liu, în prima seară am văzut-o pe Crina Zancu, care în ultima vreme a crescut foarte mult în calitatea vocală, intenţii şi interpretare. Ea ne-a propus o Liu sensibilă, dar marcată de un puternic dramatism, cântând, în special, a doua arie cu o forţă de expresie deosebită care a fost foarte apreciată de public, răsplătind-o cu aplauze furtunoase. În al doilea spectacol, Irina Iordăchescu ne-a oferit o Liu sensibilă, plină de delicateţe, dovedindu-şi şi de această dată muzicalitate şi rafinament. Am fi dorit-o mai puternică sub raportul vocalităţii, dar şi interpretarea ei stă în picioare, demonstrând că este o artistă inteligentă care a ştiut să găsească un traseu corect pentru a răspunde cerinţelor personajului.

Cei doi interpreţi ai rolului Timur au fost în prima seară Marius Boloş şi în a doua distribuţie Horia Sandu, interpretând fiecare cu acurateţe şi seriozitate partitura.

Cei trei miniştri Ping, Pang, Pong au fost, în ambele seri, Florin Simionca, Cristian Mogoşan şi Valentin Racoveanu, constituind o echipă omogenă, bine coordonată, care a răspuns perfect din punct de vedere stilistic. Cristian Mogoşan este un tenor de mare viitor despre care vom mai auzi cu siguranţă, întrucât posedă o voce specială, potrivită repertoriului wagnerian.

O menţiune specială trebuie s-o facem pentru Florin Diaconescu, care în rolul împăratului Altoum, cântat în ambele spectacole, a demonstrat profesionalism, dar mai ales faptul că un artist important ştie să interpreteze atât marile roluri din repertoriu cât şi acele apariţii secundare cărora le acordă aceeaşi importanţă pe plan artistic.

Rolul Mandarinului a fost asigurat în ambele reprezentaţii de către basul Ion Dimieru.

Nu putem trece cu vederea excelenta prestaţie a corului care a sunat mai frumos decât oricând. Maestrul Stelian Olariu, se impune, după opinia noastră, ca un simbol al basmului românesc „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte". Impresionant a fost şi corul de copii pregătit de maestrul Vasile Corjos.

Ştefan Neagrău a asigurat o regie inteligentă, suplinind cu talent şi imaginaţie lipsa decorurilor şi a costumelor prin proiecţii, prin-tr-o amplasare a corului pe o scară în trepte, sugerându-ne astfel, un templu budist. Impresionantă a fost ieşirea din scenă, după moarte, a lui Liu care capătă o valoare metaforică, de simbol, ea urcându-se, parcă, la cer ca o jertfă pe altarul dragostei.

Viorica Petrovici a fost inspirată, ca întotdeauna, prin sugestii de costume ale corului care creau o stare magică. Mi-aş fi dorit însă, să marcheze diferenţial costumul prinţesei Turandot faţă de cel al lui Liu prin nişte accesorii suplimentare.

Într-un cuvânt, am putea afirma cu satisfacţie că am asistat la un mare eveniment artistic în condiţii de criză.

În cazul în care lucrarea va rămâne în repertoriu, chiar şi în această formă de concert-spectacol, deoarece ea va atrage cu siguranţă publicul, este de dorit ca măcar interpreţii să înveţe partitura pe dinafară, renunţând la ştime, pentru a conferi lucrării caracter de spectacol în totalitate.