Înapoi la pagina curenta

Cronică Literară:
„Tupeul poemelor scurte” de Nicolae Manolescu

În cel de-abia al patrulea volum al său de versuri, Frica (Editura Tracus Arte, 2017), Eugen Suciu se desparte, încă și mai evident decât o făcuse în Țeasta , de poezia debutului său cu Bucuria anonimatului din 1979. Numărându-se printre primii optzeciști publicați, a lăsat să treacă doisprezece ani până la Cinema Union din 1991, o a doua carte, nu foarte deosebită de cea dintâi, poate doar printr-un plus de dramatism liric, și apoi încă de două ori pe atât până la Țeasta. Cu Frica, ritmul pare a se fi accelerat.
În ce constă deosebirea, nu se vede neapărat cu ochiul liber. Inițial, Suciu ilustra o linie neortodoxă a poeziei generației 80, și anume un neomodernism gnomic și concettist, în maniera unui René Char, apropiat, totodată, de al lui Ion Bogdan Lefter din Globul de cristal, fără mare legătură cu postmodernismul colegilor lor de generație, al cărui teoretician va fi, contra vocației proprii, Lefter însuși.
Ce se întâmplă în Țeasta și se accentuează în Frica este o reevaluare, în gamă confesivă, a liricii concettiste. Rămâne lirismul pur și concis al moderniștilor, vizibil în câteva scurte poeme care amintesc de Ion Pillat („Pânzele de păianjen/cimitire frugale/în rujii de zmeură” sau: „În nucul verde/vrabia gri/leagănă o firimitură verde”), rămân definițiile gnomice („Odată cu primul cititor/niciun text nu rămâne/ așa cum a fost scris” sau: „Destinul e o lumânare/aprinsă la ambele capete”). Ceea ce e nou e poezia ca o mare metaforă a tristeții din Țeasta, transformată pe nesimțite în Frica în expresia unei discrete, dar decelabile, anxietăți. De ce anume îi e frică poetului? De tot și de toate: de fragilitatea ființei, de oboseala trupului, de veștejirea sufletului nostru, nu iubitor, ca la Arghezi bătrân, ci temător de moarte. Poetul e cât se poate de circumspect în exprimare și de un calm aparent bine întreținut:

 „le scriu morților
unde ești ce faci
aveți pîine și supă destulă?
nu las să se piardă
nici o firimitură
nici o faptă nici un distih
și nici nu șterg din telefon
numerele celor dispăruți

ar fi prea definitiv”

Și încă:

„Pe malul apelor liniștite
stau sinucigașii bătrâni
buni la orice;
după ce apa vorbirii a trecut
tristețea lor ticsită de umbre
urcă din adînc
și e ca rostopasca

vindecă toate cicatricile”

Chiar dacă persistă ici-colo unele barbiene abscondități, cu numeroase neologisme abstracte, confesiunea lirică e abia ușor codificată, precum în frumoasa poezie intitulată
5 litri de sînge dau o tură de 5 km pe Mureș, hrănită din fărâmele unor amintiri cât se poate de exacte în, totuși, misterioasa lor banalitate:

„Copilăria
aproape secretă
deductibilă în ligheanele
cu apă de ploaie
părul ca mătasea
la sfîrșit de săptămînă
diapazonul sîngelui roșu
dornic să dea tonul
miresmelor inepuizabile
care dezlipesc din vitralii
sîngele galben
al unui trecut
pe care nimeni
nu-l consideră definitiv;
genunchii îndîrjiți
ai bicicletei
printre ecourile stranii
ale neoanelor din gări
purtînd sufertașul
cu mîncarea pentru Vasile
ghișeul din frig al lui Leni
care ne ghiftuia
cu o amandină
la două zile
tăunul supraviețuirii
așezat pe butelia singuratică
a Gelei
lectura egală cu fotbalul

Micalaca
Inepuizabilă”

Nelipsită din mai toate poeziile este tema poeziei înseși, a foii albe, a sensului creației,
pe scurt, a legăturii intime dintre ființa poetului și instrumentul lui esențial de expresie.
Un poet original, o carte care merită a fi citită.