Numărul curent: 50

Literatură:
Tudor Vianu - în apărarea Esteticii de Petru Vaida


În autobiografia spirituală Idei trăite (1958), Tudor Vianu scria despre Estetica: „această lucrare, deşi a avut trei ediţii, a rămas oarecum necunoscută”. Sentimentul că nu a fost înţeles, sau nu pe deplin, străbate cele două texte apărute la puţin timp după încheierea Esteticii: Proiect de prefaţă (1938) şi Prefaţă la ediţia a II-a şa Esteticiiţ (1939), menite să explice şi/sau să completeze tratatul, sau să justifice demersul acestuia.

Mai spune Vianu în Idei trăite: „Stendhal a spus odată că cel mai greu dintre cuvintele pe care le poate pronunţa un scriitor este cuvântul eu”. Cele două texte la care ne referim sînt texte „subiective”, polemice, scrise - în sensul literal sau metaforic al cuvîntului – la persoana I-a a singularului.

Scopul Prefeţei la ediţia a II-a este de a afirma, înainte de toate, că Estetica nu a fost numai o lucrare de informare şi sinteză, ci şi expresia unei concepţii estetice proprii: „Lucrare de informaţie, de integrare şi de analiză, Estetica se dezvoltă din fundamentul unei înţelegeri a artei care leagă între ele părţile şi conferă expresie întregului”. Vianu recunoştea că latura de concepţie a Esteticii nu era evidentă, nu se impunea de la sine cititorilor, şi că vina pentru acest lucru îi revenea, parţial, chiar lui: „Desigur, cele două nevoi care se satisfăceau în construcţia edificiului, nevoia de a informa şi aceea de a promova o concepţie despre artă, n-au fost deopotrivă subliniate, nici de acei care au binevoit să se ocupe în scris de această lucrare şi, poate, nici de autorul ei”.

Prefaţa... este deci expresia unei duble năzuinţe a autorului: aceea de a conferi esteticii statutul unei ştiinţe, asemenea „oricăreia dintre ştiinţele naturii şi ale spiritului” („m-am hotărît să public o lucrare ştiinţifică şi nu un manifest” ) şi de a formula în acelaşi timp o filozofie a artei.

O asemenea dublă năzuinţă – către ştiinţă şi către filozofie – este proprie – cum am avut prilejul să remarc altă dată – întregii gîndiri a lui Vianu.

Prefaţa... defineşte ideea care s-ar afla în centrul Esteticii: este ideea artei ca formă perfectă a muncii. „Ideea de artă înfăţişată aici se înlănţuieşte cu o filozofie a muncii. Arta ne-a apărut ca o formă a muncii, ca un produs al lucrării de transformare a materiei. Fiind muncă, arta ni s-a părut a fi forma ei cea mai perfectă, aceea în care sforţarea lucrătorului ajunge să se odihnească în plenitudinea lucrului încheiat şi armonios. Arta este astfel ţinta oricărei munci, atinsă parţial şi, din cînd în cînd, de orice lucrător destoinic, dar cu plenitudine neîmpărţită abia de marii artişti”.

Adevărul este că afirmaţia lui Vianu din Prefaţa... din 1939, după care ideea artei ca formă perfectă a muncii reprezintă expresia principală a filozofiei artei din Estetica, că această idee se află în centrul tratatului, nu are acoperire în textul acestuia. Numai aşa se explică de ce nici un recenzent, chiar autorii celor mai elogioase cronici (P. Comarnescu, Edgar Papu, Al. Dima – ultimii doi fiind chiar discipoli ai cărturarului) nu au reţinut-o. Ideea menţionată apare numai ca un aspect special şi relativ periferic – şi care nici măcar nu este afirmat clar şi neechivoc – şi nicidecum ca „o înţelegere a artei care leagă între ele părţile” etc., punctul central care integra totul într-o unitate sistematică. De fapt, ideea artei ca formă perfectă a muncii s-a clarificat pe deplin şi a fost accentuată de Vianu în lucrările imediat următoare Esteticii: Asupra ideii de perfecţiune în artă (1937), Prefaţa la Raţionalism şi istorism (1938), Prefaţa la ediţia a II-a de care ne ocupăm aici, Arta şi munca, în „Muncă şi voie bună” din 15 noiembrie 1939, Despre cîteva prejudecăţi estetice (1940), Permanenţa frumosului (1941), Trei momente din istoria conştiinţei estetice (1946), fără să mai vorbim de autocaracterizarea din Idei Trăite.

Accentuarea ideii în cauză în Prefaţa... din 1939 dincolo de realitatea textului Esteticii arată, pe de o parte evoluţia gîndirii lui Vianu, şi pe de altă parte – tocmai dorinţa de care vorbeam de a apărea nu numai ca om de ştiinţă, ci şi ca autorul unei concepţii filozofice asupra artei.

În Estetica, textul care trebuie luat în considerare, – pe lîngă capitolul Arta şi civilizaţia modernă, în care legătura dintre artă şi muncă apare mai ales din perspectiva destinelor viitoare ale muncii – este cel al capitolului Artă, tehnică şi natură. „Operele de artă, scrie aici Vianu, sînt rezultatele cele mai autonome ale muncii omeneşti” şi, mai departe: „arta este... produsul tehnic care a atins perfecţiunea naturii”. Prin perfecţiune Vianu înţelege aici autarhia operei de artă (termen pe care nu îl foloseşte), caracterul ei suficient sieşi, faptul că, asemenea cosmosului conceput „naturalistic”, adică fără reprezentări religioase, opera de artă îşi are principiul determinării ei în sine însăşi, nu presupune intervenţia nici unui „factor străin de organizaţia sa”.

Ideea artei ca formă (perfectă) a muncii nu este afirmată neechivoc în Estetica fie şi pentru faptul că în capitolul menţionat Vianu respinge ca „excesivă şi în parte inexactă” concepţia lui É. Souriau după care arta este o formă a muncii, cu argumentul că munca creează lucruri, pe cînd „arta nu este un lucru, ci aparenţa unui lucru” (adică o imagine corelată cu conştiinţa).

În capitolul Arta şi munca, cel mai apropriat pentru a afirma ideea artei ca muncă, această idee nu apare deloc, ci este analizată influenţa muncii asupra artei (rolul muncii în geneza artei, influenţa diferitelor îndeletniciri – vînătoare, păstorit, agricultură – sau a unor împrejurări economice asupra formelor artei).

Ideea artei ca muncă nu este rezultatul unei reflecţii asupra artei, o concluzie, ci, după cum bine a observat dl George Gană, „un postulat” „impus de realităţi sociale ale timpului”. Geneza ei se află în filozofia politică şi socială a lui Vianu.

Încă În 1937, în comunicarea Asupra ideii de perfecţiune în artă, Vianu leagă reacţia faţă de separarea artei de muncă – separare a cărei expresie filozofică a fost estetica lui Kant – de „noua preţuire acordată muncii în civilizaţia noastră”; în Prefaţa la ediţia a II-a gînditorul se referă la „civilizaţia modernă a muncii”. Vianu numea civilizaţiile ţărilor occidentale dezvoltate „civilizaţii activiste”, iar în prefaţa la Raţionalism şi istorism (1938) scria: „Concepţia activistă a culturii a alcătuit baza filozofică generală a Esteticii mele, unde arta este înfăţişată ca forma cea mai perfectă a muncii omeneşti...”.

Valorizarea muncii, implicată în ideea artei ca muncă, se încadra în filozofia politică liberală a lui Tudor Vianu1). (Afirmaţia că numai socialismului îi este proprie preţuirea muncii este o simplă lozincă a „socialismului real”). Într-acestea, preocuparea pentru soarta muncitorului industrial modern adaugă o notă democratică specifică filozofiei sociale a lui Vianu. El a descris în mod adecvat alienarea muncitorului modern ca „o fiinţă al cărei centru de viaţă nu coincide cu centrul interesului său”. Ideea înrudirii dintre artă şi muncă i-a permis lui Vianu să formuleze, aşa cum sugerează în Prefaţa la ediţia a II-a, utopia lui estetică privind „eliberarea muncii” prin transformarea, într-un viitor îndepărtat, a muncii în artă.

Proiectul de prefaţă este şi el un text polemic, destinat să răspundă discuţiilor şi „întîmpinărilor” iscate de tratatul de estetică. În rîndurile introductive, Vianu afirmă că textul a fost iniţial destinat a servi ca prefaţă la Estetica, dar că ulterior el a renunţat la publicarea lui, socotind că punctul său de vedere se va impune de la sine. Poate fi aceasta un artificiu retoric; oricum Proiectul... a fost publicat în 1938.

Textul este, înainte de toate, pledoarie în favoarea demersului urmat de Tudor Vianu în Estetica. După cum Vianu va sublinia în prefaţa la Arta prozatorilor români că critica literară nu este o artă grefată pe o altă artă, scopul ei nefiind, ca atare, mijlocirea emoţiei, ci cunoaşterea, el afirmă în Proiect că cercetarea artei, estetica, nu este acelaşi lucru cu arta însăşi: deci ea nu trebuie să fie artistică, ci ştiinţifică, să „stăpînească arta pe căile inteligenţei”. „Scopul acestei lucrări nu este contemplaţia, ci cunoaşterea”. Ideile cheie sînt „exactitatea”, „noţiunile clare, înlănţuite într-o ordine sistematică” – opuse „reflecţiei impresioniste”, „improvizaţiei descusute”, „marilor zboruri repezite în zenitul impreciziunii”.

Scriind Estetica, Vianu a considerat în mod firesc, fără nici o problematizare, că tratatul cuprinde un sistem de estetică, şi aşa au gîndit şi recenzenţii (de exemplu, Petru Comarnescu îşi intitula cronica Sistemul de estetică al prof. Tudor Vianu). Acum, Vianu decide să clarifice însuşi conceptul de sistem (filozofic), să dea un răspuns interogaţiei privind posibilitatea sistemului şi, last but not least, să justifice ideea de sistem în estetică. El admite că sistemul, în accepţia raţionalismului clasic, aşa cum a fost formulată de Descartes („icoană teoretică integrală a realităţii”) a devenit, datorită existenţei „zonei iraţionalului”, a „ceea ce este dat şi neanalizabil”, problematic. Obiecţiei făcute sistemului din unghiul „filozofiei vieţii”, după care există o contradicţie între „forme” şi „viaţă”, Vianu îi răspunde însă că, deşi este adevărat că formele gîndirii nu pot – ca să folosim o vocabulă favorită a cărturarului – „istovi” viaţa, filozofia nu poate renunţa la concepte, scopul ei nefiind trăirea vieţii, ci cunoaşterea ei. Proiectul este deci mai presus de toate o apărare a ideii de sistem ca forma cea mai înaltă de „stăpînire a imediatităţii vieţii prin mediaţiunea formelor inteligenţei”. Proiectul de prefaţă reprezintă una din expresiile cele mai categorice ale raţionalismului lui Tudor Vianu.

Într-acestea, necesitatea sistemului în estetică decurge, afirmă Vianu, din natura specifică a acestei discipline şi anume din faptul, că în vreme ce alte ştiinţe îşi dobîndesc obiectul, ca totalitate, abia la sfîrşitul cercetării, estetica începe prin a-l postula. „Ceea ce este estetic, valoarea estetică şi opera de artă în care ea se întrupează sînt obiecte pe care cercetătorul le postulează de la începutul lucrării sale”. Aspectele speciale pe care esteticianul le descoperă în cursul investigaţiilor sale nu fac decît să detalieze şi să aprofundeze obiectul ca totalitate, dat şi presupus de la început. Demersul esteticii este deci analitic, estetica reprezintă un ansamblu deductiv. „Din această pricină... orice cercetare estetică manifestă o tendinţă spre sistem”.

Dacă ne vom întreba care este acea concepţie despre valoarea estetică şi, mai ales, despre opera de artă, care este postulată la „începutul” Esteticii, vom constata că ea se cristalizează progresiv în capitolele introductive şi se rotunjeşte pe deplin odată cu descrierea, cu ajutorul metodei fenomenologice, a „momentelor constitutive” ale operei. „O estetică sistematică trebuie să înceapă cu o descriere a fenomenului pur al artei”.

Trebuie să recunoaştem că Estetica nu realizează pe deplin conceptul de sistem în accepţia dată chiar de Vianu, şi nici nu poate să-l realizeze. Bogăţia concretă a datului, mulţimea aspectelor investigate, nu pot fi cuprinse într-un ansamblu deductiv. Astfel, unele determinări, ca, de pildă, „tipurile artistice”, genurile, stilul, anumite aspecte ale creaţiei şi receptării se pot raporta la „momentele constitutive”, dar altele nu. De aceea sistemul esteticii, aşa cum se realizează în Estetica, trebuie înţeles mai degrabă în sens, ca să spunem aşa, didactic, adică în sensul că problemele esteticii sînt expuse „integral şi ordonat”, dar nu în sensul afirmat în Proiect... de detaliere a unei concepţii despre frumos şi artă postulată de la început.


__________
1) Cu privire la filozofia politică a lui Tudor Vianu, cf. articolul nostru Individualism şi liberalism la Tudor Vianu, în 22, nr. 20/ 1994.