Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Trista scară unu pe unu a realului de Ioan Holban

Ion Pop, Casa scărilor, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2015, 96 pag.

Cea mai recentă carte de poezie a lui Ion Pop, Casa scărilor (Editura Cartea Românească, 2015), începe cu povestea tragică a femeii, „fostă profesoară de Română”, care şi-a pierdut fiul la Revoluţie pentru că voia „să schimbe şi el, cît de cît,/ lumea”; poemul care deschide volumul e un recviem datat 1989-2014, spus/ şoptit de o femeie care a abolit timpul, curgerea propriei vieţi pentru a o comprima în durată scursă de la momentul cînd şi-a găsit copilul zăcînd „pe ciment, la morgă, ca un cîine” şi prezentul continuu al suferinţei sale: durata e a lumînării care arde mereu. Dincolo de povestea din monologul interior pe care poetul îl „înregistrează” într-un compartiment al trenului ce se îndreaptă „printre dealurile pleşuve,/ către tunelul din Valea Florilor”, Recviem în tren filtrează, ca peste tot în poezia profesorului Ion Pop, raportul de geneză reciprocă – într-un vers îi spune „legătură organică” – dintre carte şi viaţă, bibliotecă şi realitatea crudă de dincolo; ceea ce făcea altundeva eul liric, pendulînd între rafturile bibliotecii şi curgerea cotidianului cu toate întîmplările şi „figurile” sale, citind realul în orizontul unui cod cultural, se regăseşte în monologul fostei profesoare de Română; îşi aminteşte că va fi răspuns dorinţei fiului de a pleca la Revoluţie în sonoritatea unui vers eminescian („de te-ndeamnă, da, de te cheamă...”), l-a aşteptat zadarnic pentru că, iată, „a plecat la oaste şi n-a mai venit”, cînd va fi căzut, sub gloanţe, de pe baricadă, crede că „pasărea cu clonţ de rubin/ s-a răzbunat, iată, s-a răzbunat...”, apoi, la groapa din „proaspătul cimitir al eroilor”, îi transmite doar „şi-ţi va fi mormîntul-ncoronat de flori”, i se pare că „nu-i puţin lucru” ca băiatul să fi murit „odată cu nişte manuscrise de Eminescu/ din arhiva Bibliotecii Centrale”, cînd „a fost străpunsă – am văzut mai apoi/ tabloul sfîşiat la o expoziţie –/ şi inima Saftei Florăreasa,/ din celebra pînză a lui Luchian”, în vreme ce Ăia, „în balconul din faţa scenei”, asistau la focurile de artificii „privitori ca la teatru”: fosta profesoară de Română exprimă, în fond, convingerea poetului, de atîtea ori afirmată, că între viaţă şi carte este o legătură organică: „Moarte, nu-i aşa, şi transfigurare,/ sublimă ilustrare/ a legăturii organice dintre viaţă şi artă,/ catharsis, milă, groază, –/ poate puţin cinic, mă gîndesc, totuşi,/ însă ducînd, să recunoaştem cinstit,/ către o finală eliberare./ De-atunci, mă trezesc rostind versuri de neuitat –/ despre codrul din care rupi o rămurea şi nu-i pasă,/ iar spusa după care nu-i totuna/ leu să mori ori cîine înlănţuit/ îmi dă mereu/ un fior nobil şi-nălţător./ Dar nu trece mult şi, slabă cum sunt,/ mă îneacă plînsul, –/ mă obsedează fără să vreau,/ şi acea ultimă întrebare – / Şi pentru cine vrei să mori? –/ pusă de Demiurg lui Hyperion,/ şi urlu, domnule, urlu uitînd/ toate versurile eterne,/ cum urlă un animal. Sunt şi eu, ce vreţi,/ o biată femeie slabă...”: femeia rostind „versuri de neuitat” în povestea morţii fiului său e, în fond, o ipostază, din real, a poetului care citeşte şi comentează acele versuri, ilustrînd ceea ce s-a numit viaţa ca text.

Frapantă în poemele din Casa scărilor e reconversia narativităţii în esenţele fin distilate ale lirismului; Ion Pop istoriseşte, pentru a scrie poezie, cum a primit, în dar de la „Doamna Lygia”, o cravată a lui Gellu Naum, relatează o întîmplare, în fond, banală, cînd îşi rupe mîna dreaptă, „alunecînd, bătrînel ridicol, pe o zăpadă/ de numai doi centimetri” (Mîna ruptă), alunecă în imaginar aducîndu-şi perfect aminte o întîlnire cu Bach („Cu toate că au trecut de-atunci/ vreo trei sute de ani,/ îmi aduc perfect de bine aminte,/ clipa cumplită în care,/ sub îngheţatele arcuri gotice,/ deasupra corului de la Thomaskirche,/ s-a îndreptat spre mine teribilul,/ necruţătorul/ deget al lui Bach./ Era tocmai/ în miezul unei Cantate unde/ se povestea despre crucea/ luată de pe umerii Domnului,/ şi, cum se-ntîmpla să mă doară toate,/ am făcut, se pare, o gravă confuzie,/ şi-am scos, uitînd unde mă aflam,/ un geamăt sfîşietor” – Degetul lui Bach), consemnează întîmplări de la Muzeu sau din bibliotecă, pe cînd lucra „la o ediţie critică din Urmuz” (Muzeu, Tocmai lucram), un stagiu de cercetare în Liguria (Cîini la Bogliasco) etc. Formula acestor poeme se identifică în aceeaşi legătură organică a vieţii cu arta; toate aceste istorii despre întâmplări banale ori lucruri mărunte se îmbracă, în poezie, într-o aură metafizică, realul citit în grila codului cultural dobîndind înţelesurile pe care, altfel, nu le are: ca această foarte semnificativă vizită în satul natal: ”S-a întâmplat ca, trecînd/ după mulţi ani prin satul meu,/ să nimeresc în faţa casei / în care m-am născut (e-a altcuiva)/ tocmai la ora/ cînd cineva, urcat pe-acoperişul/ cu sure, vechi pătrate de-ardezie,/ le desfăcea încet, punând/ în locul lor nişte ţigle roşii./ Habar nu avea/ că jupuia / cîteva ceruri de deasupra mea./ Şi nici nu se auzea ţipătul./ Se schimbau doar nişte/ pătrate prea vechi, de ardezie,/ cu nişte ţigle noi, roşii” (Acoperişul). Dar aura metafizică este, poate, în primul rînd, a forjelor geometrice pe care poezia lui Ion Pop le fixează într-o relaţie specială; astfel, triunghiul se ghiceşte după miros, „putrezind sub pletele zeiţelor de odinioară”, pătratul statornic e al ferestrei, „supapă a bietei mele singurătăţi şi melancolii cronice, anacronice”, dreptunghiul dă fiori (După atîtea ocoluri), pentru ca liniile paralele să identifice marea oboseală care se instalează între două lumi: aceea a realului şi cealaltă, a ocolurilor metaforice şi a „zumzetului” conotaţiilor; „O, marea oboseală/ dintre două linii paralele! / O, drama/ bătrînelor linii/ care-au uitat ce-i iubirea/ din cauza distanţei mereu legale/ a contemplării!” (Exclamaţii): aceste poeme i-ar fi plăcut lui Solomon Marcus.

Cu lumea, poetul are relaţii nete, în revoltă şi scîrbă, cum scrie în poemul care dă titlul cărţii; e lumea care nu se limpezeşte, unde necredinţa mută munţii din loc, e tîrgul din Templu, de dinainte de venirea lui Iisus, evocat în sarcasm, pamflet şi blestem, e locul şi vremea cînd, în orizontul aceleiaşi legături organice, „clişeele poeticeşti” tropăie „în zadar prin poem”: „Şi iată au şi pornit satrapii cu lavalieră,/ ciobanii cu oile lor păscînd cenuşă,/ negustorii au umplut din nou templele,/ pe tarabe, la preţ redus, la a doua mînă,/ se vînd cămăşile însîngerate/ ale învinşilor,/ (da, s-a mai spus şi se va mai spune)/ dar meterhanalele fluieră, chiuie,/ aghiazma-i un bun înlocuitor de benzină,/ văd chiştoace plutind în cristelniţe,/ necredinţa mută munţii din loc,/ un elev îmi spune că, în sfîrşit,/ şi-a prins profesorul copiind/ pe cînd asuda să devină definitiv,/ cîteva mii de iude nu mai ştiu număra/ decît pînă la 30, –/ pe cînd în fresce se scorojesc, Doamne,/ trîmbiţele Apocalipsului,/ Şi sub jumătate din degetul Tău arătător / se vede piatra şi cărămida./ Ici-colo, cîte un steag găurit,/ mai flutură/ ostenit şi decolorat,/ pe cîte-un morman de gunoi./ Notaţii, clişee poeticeşti, desigur,/ tropi anacronici,/ tropăind în zadar prin poem./ Dar încotro, încotro?/ M-aţi înnebunit, mă scoateţi/ din minţi, netrebnicilor, lichelelor,/ hoţi de drumul mic, tîlhari de drumul mare,/ căraţi-vă,/ întoarceţi-vă să grohăiţi în mare,/ pieriţi Legiuni,/ sub trăsnete şi talazuri!” (Cravata lui Gellu Naum). Cu poezia, Ion Pop are o relaţie critică; avînd convingerea, odată cu Dostoievski, că frumuseţea, „oricît de tîrziu”, va salva lumea, predă lecţii despre poezie la „patru-cinci poeţi tineri”, vorbindu-le despre aura metafizică a acesteia („căci, să ştiţi de la mine, nu se poate ca poezia/ să nu se deschidă, cît de cît,/ spre o pîlpîitoare, mică aură/ metafizică”), „traduce” un pasaj din poemul unui tînăr, în care se povesteş te „cum într-o discotecă/ cu tineri semidrogaţi, o fată/ aţîţată de ritmurile dezlănţuite/ şi-a ridicat brusc rochia/ să le arate amicilor/ ce avea mai concret sub ea. Iar poetul/ ne-a spus şi el tuturor/ exact ce-a văzut Acolo”; pe casa scărilor de la Facultatea de Litere, profesorul traduce astfel: „Însă eu, ajuns acum/ la o etate ceva mai demnă,/ am tradus imediat:/ un rîs roşu şi negru,/ un hohot sarcastic de bacantă,/ izbucnit din hăuri,/ ca la expresionişti!/ Ţi-am făcut pe loc şi o inspirată legătură (mitologică)/ între cuvîntul P… şi cuvînta p… / ca în Banchetul lui Platon. Of, jumătăţi/ de cercuri visînd/ Marea, exemplara Unire!”; dar şi altfel, într-un poem antologic; „Tu, păşind,/ aproape orb, aproape/ în vîrful degetelor, pipăind/ cu bastonul tău nevăzut,/ un fel de drum,/ gîndindu-te în şoaptă,/ ca nu cumva să ciobeşti/ vreun cristal uitat în aer, vreun pătrat/ abia născut/ din limpezimea zilei./ Pe cînd pe scena din piaţa mare,/ se aude clipind teribil,/ ca din două talere de fanfară,/ ochiul Cicloapei/ de sub rochiţa/ balerinei spartane” (Vreme în schimbare). Trecînd de la scările celebre din mitologie şi artă la „trista scară unu pe unu” a realului, poetul se vede, în ironie, ilustrînd „cît de cît autentic/ realismul poetic al ultimei generaţii”, abordînd,însă, formele acestuia într-o ofensivă demolatoare („Mai bine-i să fii neted,/ curat şi proaspăt,/ ca un tîmpit”, scrie Ion Pop în Pentru unii) şi în sarcasm, ca în acest portret fără milă: „Cutare poet, încă tînăr, cu muşchi de fier,/ a luat de curînd/ o mare Decizie./ Să stea pe marginea patului,/ să facă săpături./ Se uită-n nimic,/ şi-şi scoate din nas, răbdător,/ mărunte cocoloaşe./ Scrie apoi despre noile sale descoperiri,/ un vers/ şi încă unul./ Furnica, Sisif, Schliemann, Fefeleaga, –/ printre exemplele minore” (Cutare poet).

Ion Pop ascultă zilnic o sonată de Bach, citeşte, se uită în Dicţionar, pentru a coborî, apoi, în real, pe casa scărilor; acolo îmbracă faptele, figurile, lucrurile mărunte, lumea, într-o aură metafizică, găsindu-le frumuseţea şi înţelesurile ascunse, salvîndu-le.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara