Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Tîrgul de la Frankfurt - post festum Marginalii esenţiale de Rodica Binder


ÎNTR-UN foarte proaspăt eseu-manifest, filozoful Peter Sloterdeijk deplîngea omogenizarea, caracterul steril al spaţiului politico-publicistic, transformarea scenei de dezbateri într-o colivie plină de spirite laşe, care vociferează şi protestează vehement la orice abatere de la regulile cuştii. Enervările autorului,ceva mai temperate în cuprinsul tratatului său etico-filozofic intitulat Trebuie să-ţi schimbi viaţa, au cauze cît se poate de reale şi concrete, expuse de altfel şi în discursul său publicistic. Surprinzătoare este însă impresia lui Sloterdeijk că, în letargocraţia ce domneşte în sfera dezbaterilor publice, ar exista o porţiune clar delimitată, în care discursul pulsează, mai expresiv, mai curajos,mai diversificat ca niciodată. În această fîşie neatinsă de paralizia generală ar locui literatura germană contemporană de ultimă oră. Cazul Hertei Müller confirmă justeţea impresiei, chiar dacă ceea ce se înţelege prin „beletristică" nu se reduce la temele şi scriitura laureatei din această toamnă a Nobelului pentru Literatură.

Fiindcă, în aşa zisul spaţiu al beletristicii, există şi un colocatar, un intrus , căruia tocmai criza economică i-a creat cele mai prielnice condiţii de expansiune: aşa numita literatură all age, pentru toate vîrstele. Semnalul, antologicul Harry Potter. Acum literatura de tip „fantasy" domină listele de bestsellers iar în Germania s-au creat două tabere: cea a partizanilor şi cea a adversarilor aşa numitului escapism.Miturile, basmele, poveştile au fascinat dintotdeauna copiii şi adulţii - susţin adepţii evazionismului. Principiul plăcerii primează, beletristica pentru toate vîrstele poate satisface la urma urmei şi unele exigenţe estetice şi nevoi cognitive. Dimpotrivă, imaginea simplistă a unei lumi în care lupta dintre bine şi rău se poartă în baza unor scenarii narative standardizate, stereotipe, sfîrşindu-se invariabil cu triumful binelui, provoacă o infantilizare a publicului. Iar succesul beletristicii all age pare a confirma stadiul avansat al unei regresii intelectuale.

Un exemplu de succes fulminant al acestei noi specii, în care elementele basmului în amestec cu componentele SF se servesc condimentate cu noţiuni şi strategii de geopolitică îl oferă romanul lui Frank Schätzing intitulat Limita.

Lansat la Frankfurt în prezenţa chipeşului său autor, (care, între altele, poza şi ca model, pe toate afişele, în pofida părului cărunt şi a celor 52 de ani împliniţi, nu doar pentru cartea sa de peste 1000 de pagini, ci şi pentru lenjerie masculină), romanul a urcat instantaneu în vîrful listei de bestseller a revistei „Der Spiegel", talonat , culmea ironiei,dar revelator pentru ampla deschidere a unghiului preferinţelor publicului larg, de romanul Hertei Müller, Atemschaukel (a cărui primă ediţie s-a epuizat deîndată ce s-a aflat că autoarei i-a revenit Premiul Nobel pentru Literatură.)Numai că Herta Müller, spre deosebire de alţi confraţi de breaslă, a avut dintotdeauna o notorie reticenţă faţă de mass media,reţinere care a atins cote aproape absolute, din raţiuni demne de înţeles, după ce decizia Juriului Academiei de la Stockholm a făcut înconjurul lumii.

Revenind la succesul lui Frank Schätzing, el nu se datorează în exclusivitate caracterului evazionist şi profetic al cărţilor sale, ancorate bine şi în realitatea de moment. Ca puţini alţii, autorul ştie să se slujească perfect de maşinăria publicităţii şi de strategiile de marketing. Celebritatea şi-a cîştigat-o încă în urmă cu cîţiva ani cu un thriller„ecologic" care urmează să fie ecranizat la Hollywood, în carte fiind vorba de o răzbunare insidioasă a mediului marin, acvatic,devenit inteligent, pentru toate relele comise de oameni împotriva naturii, a oceanelor şi mărilor lumii, a mamei noastre comune, Gea.

De pe pămînt şi din oceane, Schatzing îşi mută acţiunea celui de-al doilea mega-roman pe Lună, în anul de graţie 2025.0menirea este în căutarea unei noi surse de energie -miraculosul Helium 3 - pe care Statele Unite îl exploatează deja pe satelitul Terrei,în concurenţă acerbă şi belicoasă cu China. Fără a avea fineţea intelectuală, nici sensibilitatea unui Saint Exupéry, necum perspicacitatea politică a lui John Le Carré sau acurateţea ştiinţifică a unui John Grisham, Frank Schatzing fascinează:se amestecă în treburile cetăţii, dă interviuri, apare la televizor,cochetează cu publicul, este omniprezent.

Un pseudo-filozof german la mare modă, David Precht, vlăstar al unei familii cu convingeri radicale de extremă stîngă, convertit la valorile „burgheze", autor de bestseller-uri în serie, cere intelectualilor să fie mai îngăduitori cînd critică bulevardizarea emisiunilor de televiziune: dacă oamenii necăjiţi nu s-ar lăsa furaţi de ceea ce se întîmplă pe micile ecrane, ar ieşi în stradă să protesteze.

Se confirmă din nou virtuţile paleative ale aşa numitului tittytainement, tratament pe ale cărui efecte calmante mizau şi romanii, reţeta rămînînd de-atunci şi pînă azi aceeaşi: pîine şi circ. Alimentele trebuie să fie ieftine, mass media captivantă iar literatura este bine să fie aşa cum publicul comod o doreşte: o sursă de divertisment, aptă să sustragăatenţia de la cenuşiul vieţii de zi cu zi.

De filozofie academică, marele public nu pare a mai avea, cel puţin acum, prea multă nevoie. Dacă nu sunt buni oratori sau moderatori, dispuşi la frecvente apariţii publice, filozofii nu-şi prea pot răspîndi cărţile şi ideile. Dacă nu sunt buni compilatori, dacă în cărţile lor nu ştiu să coboare discursul la nivelul de înţelegere al cetăţeanului de rînd, transformînd tratatul de filozofie într-o culegere de sfaturi practice apte să facă mai suportabile poverile vieţii, sau dimpotrivă, să-i releve farmecele pînă şi în cele mai dificile împrejurări, ei sunt sortiţi anonimatului, recluziunii în sălile bibliotecilor şi, în cel mai bun caz, unei apariţii publice doar în amfiteatrele, de altfel nu prea frecventate, ale facultăţilor umaniste.

Dacă serioasele eseuri ale filozofului Peter Sloterdeijk ajung pe listele de best-seller, aceasta se datorează poate mai puţin calităţilor intrinseci ale scrierilor sale, cît unei ceva mai intense prezenţe mediatice a autorului, care moderează emisiunea tv „Cvartetul filozofic" împreună cu confratele său Rüdiger Safranski (răsfăţat de presă şi public, la Frankfurt, şi pentru recenta sa carte consacrată prieteniei dintre Schiller şi Goethe).

Dar şi în spatele unui mit, al unei utopii, stă totdeauna ascunsă o fărîmă de realitate. Altminteri nici Claudio Magris, „redescoperitorul" Europei de Mijloc, nu ar fi fost laureatul din acest an al Premiului Păcii, acordat de Asociaţia Librarilor Germani, în ultima zi a Tîrgului internaţional de Carte de la Frankfurt pe Main. Europa Centrală, a Treia Europă sau Europa de mijloc are o adresă fixă: oraşul Triest, un armonios conglomerat de culturi, etnii şi mentalităţi, care au convieţuit respectîndu-se, fără a se iubi, dar şi fără a se răni: italieni, croaţi, sloveni, austrieci, germani, unguri, sîrbi, greci, albanezi...

Chiar dacă există mai mult sub forma unei stări de spirit şi a unei conştiinţe identitare decît sub cea a unei entităţi geografice şi politice, Europa de Mijloc îşi are propriile izvoare pe care Claudio Magris le caută neobosit în peisaj, în chipul oamenilor, al aşezărilor şi oraşelor sau în sălile bibliotecilor. Cînd le află, autorul - devenit celebru mai ales cu cartea sa Danubius, închinată biografiei marelui fluviu - se aşterne pe scris, la masa unei cafenele din Triest.

Acolo, Magris a avut, încă înainte ca zidul despărţitor al Berlinului să se fi prăbuşit, viziunea unei Europe fără sîrme ghimpate şi fără oprelişti insurmontabile. Magris urăşte naţionalismele de toate felurile, dar, afirma el într-unul din puţinele interviuri acordate presei, cele mai periculoase naţionalisme sunt cele mărunte.

La împlinirea, acum,a două decenii de la încetarea războiului rece, scriitorul italian, profesor universitar, germanist şi erudit, a fost răsplătit cu Premiul Păcii de către Asociaţia Librarilor Germani. Distincţia se adaugă unei liste impresionante de trofee pe care Claudio Magris, născut la 10 aprilie 1939 la Triest, le deţine deja: Premiul Strega, Premiul Erasmus, Premiul Cărţii la Leipzig, Premiul Prinţul de Asturia, Premiul Austriac de Stat pentru Literatură Europeană...

Aflarea veştii că i se decernează Premiul Păcii l-a surprins pe laureat. Magris a declarat că distincţia aceasta a avut pentru el o aură mitică, obligîndu-l, într-un anume fel, să facă un bilanţ al propriei sale activităţi. Un bilanţ care, în ceea ce-l priveşte, relevă şi unele deficite, insesizabile pentru ceilalţi, de care el însă este pe deplin conştient. Ca şi alţi iluştri predecesori, Claudio Magris nutreşte neobosit, visul unui stat Europa.

Pe urmele unei Europe pe cale de dispariţie, au pornit două autoare germane, Katharina Raabe şi Monika Sznajderman, însumînd în antologia intitulată Last&Lost, apărută în 2006 la Editura Suhrkamp, textele unor autori central europeni, printre ei şi Mircea Cărtărescu.

De astă dată, Katharina Raabe, în prezenţa cîtorva autori antologaţi, invitaţi pe podium, a lansat la Centrul Internaţional din incinta Tîrgului continuarea, cel puţin la fel de strălucită ca în volumul precedent, a unei iniţiative care promite să dureze, scoţînd din uitare şi din devălmăşiile istoriei, tot prin textele unor autori, ţărmurile Mării Negre. Intitulat Odessa Transfer - veşti de la Marea Neagră (titlul mizează deliberat pe unele analogii de situaţie cu volumul lui Dos Passos Manhattan Transfer), volumul include, ca şi cel precedent, o splendidă proză cu inflexiuni autobiografice -Ţărmul exilului-de Mircea Cărtărescu, un text al scriitorului maghiar originar din România, Attila Bartis: Unica mare. Metamorfozele, precum şi un poem în proză al Nicoletei Esinencu intitulat De la Chişinău la kilometrul şapte.

Sub inspiratul generic România, Magie şi haz -într-o proză sclipitoare ,tot Centrul Internaţional în colaborare cu Institutul Cultural Român i-a invitat pe podium, în faţa publicului, din păcate la o oră mult prea matinală, pe scriitorii Filip Florian (al cărui roman Degete Mici a apărut în traducere la editura Suhrkamp) şi pe Attila Bartis , şi el inclus în programul editurii Suhrkamp deja cu trei cărţi traduse. Masa rotundă a fost moderată de Georg Aescht, unul din cei mai de nădejde traducători de literatură română contemporană în Germania.

O altă surpriză, aş spune „fundamentală", mi-au rezervat-o cîteva edituri germane, ceva mai mici dar foarte selecte. Descoperirile le-am făcut cu ajutorul lui Ernest Wichner, directorul Literaturhaus din Berlin. Nu mai puţin de trei apariţii editoriale îi poartă în această toamnă „sigla".

La editura Wunderhorn, Wichner,care mai este şi eseist, poet, prozator, a lansat o antologie de poezie română, apărută în cadrul proiectului Alfabete Balcanice. Volumul consacrat României este rodul unui program literar al Casei de Creaţie Edenkoben, în colaborare cu Institutul Cultural Român, cu Fundaţia Pentru Poezie Mircea Dinescu şi cu sprijinul Fundaţiei pentru Cultură a Landului Rhenania-Palatinat. Traducerea, în versiune „interlineară", a poemelor incluse în antologie, îi aparţine Corinei Bernic.

La Editura Die Horen, Ernest Wichner a realizat numărul 54 al revistei de literatură, artă şi critică, un caiet consacrat scriitorilor din România, publicat sub titlul Pisica Halucinogenă .Ilustrată de Tudor Jebeleanu, cu vignete semnate de Dan Perjovschi, revista are un subtitlu cît se poate de sugestiv: „Vise, realii - voci şi rumoare locală din prezentul românesc" .Prefaţa antologiei, de fapt un ghid „inspirant" pentru cei care „pătrund" în „ţinuturile literaturii române contemporane", este de asemenea semnată de Ernest Wichner. Caietul însumează textele tinerei generaţii de autori români,structurate astfel încît ele intră într-un continuum dar şi în dialog. El oferă din diverse perspective posibile ceea ce s-a scris în România în ultimul deceniu şi jumătate.Traducerile sunt semnate de Georg Aescht,Michael Astner, Jan Cornelius şi Gerhard Csejka.

O altă adresă „nobilă" la care literatura română contemporană poate fi accesată este editura Academiei Schloss Solitude, unde au publicat pînă acum bursierii români ai reputatei instituţii, între alţii Nora Iuga, Mircea Cărtăreascu, T.O.Bobe, Daniel Vighi. In această toamnă, în traducerea lui Ernest Wichner, a fost editată o autobiografie fictivă în versuri a lui Daniel Bănulescu sub titlul „Ce este frumos şi ce-i place lui Daniel".

Ernest Wichner mai avea să-mi rezerve o surpriză cu totul deosebită, conducîndu-mă la standul editurii Supposé. Laureată a unor premii pentru audiobook, editura a publicat cu ani în urmă un disc compact însoţit de un caiet, cu cîteva interviuri ale lui Cioran, înscenate într-un continuum, din care întrebările au fost excluse, astfel încît se creează impresia că autorul Silogismelor amărăciunii face ascultătorului anonim o confesiune.

In această toamnă, încă înainte ca Hertei Müller să-i fi fost decernat Nobelul , editura a scos un dublu disc compact, însoţit de o hartă a Banatului, ilustrat cu imagini dintr-un sat uitat de lume, pînă nu demult, în întinsa cîmpie de Vest, devenit celebru peste noapte:Nitzkydorf, satul natal al autoarei. Albumul cuprinde , povestite în stil oral, amintiri din copilăria petrecută în Banat. Tot peste noapte, editura Supposé a fost luată cu asalt de public, albumul s-a epuizat fulgerător, la fel ca şi romanul Atemschaukel.

Am avut privilegiul de a primi totuşi, din partea editorului, un exemplar din această emoţionantă mostră de literatură vorbită, sub titlul Noaptea este făcută din cerneală. I-am promis în schimb directorului editurii că-i voi trimite volumul de poeme colaj al Hertei Müller, Este sau nu este Ion însoţit de un disc compact cuprinzînd textele în lectura autoarei, carte apărută la Polirom în 2005. Am avut pe-atunci bucuria şi plăcerea să realizez în studioul Deutsche Welle din Berlin înregistrarea pe disc compact a lecturii.

Înregistrările din recentul album au fost realizate în locuinţa din Berlin a Hertei Müller. Ele sunt structurate tematic în 41 de fragmente, fiecare dintre acestea purtînd un titlu, nedepăşind ca durată maximă 6:45 .Acest cel mai „lung" episod intitulat Ochii limbii este de fapt un capitol de „poetică" şi ascultîndu-l, mi-am reamintit de recenta apariţie cu totul antologică a Hertei Müller la televiziune, în programul canalului germanofon de cultură al postului 3 Sat. Intr-un interviu, ea a explicat cîteva din reperele creaţiei sale, pornind de la experienţa de viaţă, de la congruenţa experienţei trăite cu cuvîntul rostit şi scris. Această autobiografie vorbită a Hertei Müller, din albumul Noaptea este făcută din cerneală, nu are la bază un text scris dar pînă şi în oralitatea ei se dezvăluie emoţionant, tulburător - cît de profundă este inimitabila simbioză poetică, wittgen-steiniană aproape, între existenţă şi cuvînt în concepţia şi creaţia autoarei.

Am aflat între timp, de la responsabilii editurii 'Supposé, că cererile de reeditare a albumului sosesc şi din străinătate, însoţite de sugestiile mai mult decît stringente de transcriere a secvenţelor autobiografice

Invitarea Chinei în calitate de oaspete de onoare, ca şi Premiul Nobel pentru Literatură, acordat Hertei Müller, au readus în prim planul dezbaterilor publice pe marginea Tîrgului de la Frankfurt, dificila relaţie dintre literatură şi politică, libertatea de creaţie şi dictatură, curajul de a spune şi scrie adevărul.

Zonele de interferenţă le furnizează, desigur, şi istoria. In urmă cu două decenii, în Piaţa Tienanmen, sub şenilele tancurilor, piereau speranţele de democratizare a Imperiului de Mijloc, iar demonstranţii plăteau, cu închisoare sau chiar cu propria lor viaţă, curajul de a fi revendicat mai multă libertate.
Toamna aceluiaşi an aducea paşnic Europei de răsărit, cu excepţia evenimentelor din România, schimbarea. China de azi nu mai este cea din vara anului 1989, la fel cum Europa este şi ea departe de momentul în care dictaturile comuniste se prăbuşeau, una după cealaltă, aidoma pietrelor de domino.

Dacă este aproape inimaginabil că, după invitarea Chinei la Frankfurt, regimul de la Beijing îşi va schimba politica, se poate măcar spera ca atenţia de care se vor bucura de acum înainte scriitorii şi dizidenţii chinezi în Apus să-i poată feri ceva mai bine de represiuni şi prigoană la ei acasă.

Fiindcă, aşa cum a dovedit şi cazul Hertei Müller - o dictatură nu-şi poate permite să facă dispărut un scriitor ale cărui cărţi sunt citite de mii şi mii de oameni. Ca şi literatura bună, şi cititul cărţilor poate salva vieţi, schimba mentalităţi şi răsturna, nu în cele din urmă, regimuri.

Cît despre Atemschaukel-elogiatul roman al Hertei Müller, el dă glas celor trecuţi prin infernul Gulagului, ridicînd prin literatură o stavilă, deopotrivă puternică şi inefabilă, în calea uitării.

Este însă posibil ca un roman să aibă un efect de şoc asupra conştiinţei istorice colective? Fireşte că da, şi romanul Atemschaukel are acest efect, scria în memorabilul său comentariu, sub genericul Finis, Wolrfam Weimer, editorul şi redactorul şef al revistei lunare „Cicero", privind de pe margine şi post-festum cele petrecute la Tîrgul de carte de la Frankfurt.

Nobelul pentru Literatură pe care Herta Müller l-a primit nu este doar un noroc pentru literatura germană. Amintind de o formulă pe care Stendhal o folosea pentru a explica funcţia romanului, publicistul german scrie: Onoarea (făcută autoarei, n.n.) ne pune în faţă o oglindă şi ne somează:încetaţi odată să mai bagatelizaţi nedreptăţile comise în numele comunismului. Într-o bună zi, o nouă generaţie de cititori ai cărţilor Hertei Muller îi vor întreba pe părinţi ce s-a întîmplat cu adevărat în Gulag, de ce Mao este celebrat în loc să fie condamnat şi de ce agenţii Stasi de ieri se află azi la guvernare?

Dar Weimer merge încă mai departe în editorialul său scriind că: asupra culturii politice din Germania, Herta Müller are un efect contrar aceluia pe care-l are Günter Grass ale cărui „flirturi" cu utopiile socialiste au influenţat ani de-a rîndul „mainstream "-ul intelectual.

De pe coperta celui mai recent număr al revistei lunare de cultură politică „Cicero", pe luna noiembrie, într-un portret realizat de un binecunoscut grafician austriac, specializat în arta afişelor de cinema,stabilit şi el la Berlin, Herta Müller îşi priveşte drept în ochi cititorii...