Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Târgul de Carte de la Frankfurt de Rodica Binder

Ani la rând, întâmplător sau poate totuşi, cu bună ştiinţă ales, momentul în care Juriul Academiei Suedeze făcea public numele Laureatului Nobelului pentru Literatură era la primele ore ale prânzului, joi, în cea de a doua zi aTârgului de Carte de la Frankfurt pe Main. Pentru iniţiaţi, pentru sutele de autori, editori, agenţi literari şi jurnalişti aflaţi laolaltă la cel mai mare şi vechi salon de carte din lume, vestea, aşteptată cu maximă febrilitate, avea un efect emoţional ce depăşea, în mai toate cazurile, uzanţele: rumoare, exclamaţii entuziaste ori suspinuri de dezamăgire, o agitaţie ieşită din comun. Standul editurii care avusese buna inspiraţie sau norocul să fi inclus mai demult în program scrierile laureatului era luat cu asalt de ziarişti încă înainte ca sticlele de şampanie, rapid comandate, să fi ajuns la destinaţie şi să fie destupate. Se putea întâmpla însă ca tocmai cărţile laureatului să nu existe la stand, stocul fiind epuizat deja ante festum; sau, ca o mică editură, de nişă, să fi avut fler şi să-l fi publicat la momentul potrivit pe proaspătul nobelizat.

În repetate rânduri, fiind cu totul surprinzătoare, opţiunea Juriului de la Stockholm a pus la grea încercare nu numai spiritul de discernământ al criticilor, nevoiţi înainte de a se pronunţa să desluşească criteriile care au determinat alegerea laureatului, ci şi competenţa jurnaliştilor, obligaţi să culeagă rapid din internet informaţii despre biografia şi opera laureatului spre a putea relata...


Un Nobel controversat

În această toamnă, venerabilii membri ai Academiei Suedeze şi-au comunicat decizia, mai surprinzătoare ca niciodată, cu aproape o săptămână înintea datei la care Salonul de Carte de la Frankfurt şi-a deschis porţile, încingând intens spiritele atât pe culoarele târgului şi la standuri cât mai cu seamă în paginile presei scrise şi în blogosferă. Dezbaterile în jurul legitimităţii desemnării lui Bob Dylan, un megastar al culturii pop, drept laureat al Nobelului pentru Literatură în 2016, nu aveau să ocolească nici chestiunea statutului ontologic al literaturii.

Deja anul trecut, decernarea Nobelului Swetlanei Alexijevici, pentru valoarea literară şi dramatismul reportajelor şi interviurilor publicate în volum, a stârnit unele nedumeriri. Preopinenţilor li s-a amintit că şi în 1953, legendarul premier britanic Winston Churchill era răsplătit cu suprema distincţie pentru opera sa istorică şi biografică, pentru sclipitoarea sa retorică pusă în slujba celor mai înalte valori umaniste.

Reacţia lui Bob Dylan , care poate adăuga la palmaresul său cea mai ilustră şi bine văzută distincţie literară, în cazul că o va accepta, alimentează din plin speculaţiile şi disputele. La peste o săptămână după ce zarurile au fost aruncate, nici elogiile entuziaste ale unor iniţiaţi, nici panegiricile adulatorilor, nici stupefacţia unor scriitori şi intelectuali de ţinută, nici reticenţele partizanilor unei mai stricte canonizări a literaturii şi a unei justificate ierarhii a valorilor în beletristică nu l-au putut determina pe desemnatul laureat să rupă tăcerea în care s-a cufundat. Comitetul Nobel a anunţat că renunţă să mai încerce o stabilire a contactului direct cu Bob Dylan, fără a exprima vreun temei de îngrijorare. Ulterior însă, Per Wästberg, unul din membrii Academiei Suedeze, şi-a ieşit din fire şi a etichetat comportamentul bardului american drept nepolitocos şi arogant. De amintit că în 1964, Jean-Paul Sartre refuzase Nobelul pentru Literatură, menţionând că nu acceptă ca 50 de domni în vârstă care scriu cărţi proaste să-l premieze, publicul fiind cel chemat să-i judece valoarea.

Fireşte că publicul apt să judece şi să aprecieze valoarea literară şi muzicală a songurilor lui Bob Dylan şi impactul lor asupra culturii şi mentalităţii colective a unei întregi generaţii este infinit mai numeros decât cel al filozofului existenţialist. Dacă unii comentatori au considerat că Bob Dylan este laureatul potrivit al unui premiu fals, alţii pot la fel de bine afirma contrariul.

Suspansul continuă: îşi va lua premiul în primire, la Stokholm, pe 10 decembrie acest Orfeu electric, profet, mistagog? Deocamdată în colecţia de epitete măgulitoare emise de apologeţii de ieri şi de azi ai cântăreţului poet, ministrul federal de Externe Frank-Walter Steinmeier, înflăcărat de vestea nobelizării idolului, semnează în paginile cotidianului Die Welt un neobişnuit de patetic elogiu sub titlul Un Willy Brandt al muzicii rock. Va rosti oare Dylan la luarea în primire a Nobelului un discurs politic, emoţionant şi memorabil, va interpreta unul din celebrele sale song-uri ori vreo nouă compoziţie, va rămâne taciturn, învăluit pe mai departe în mister, va expedia (cum a făcut în 2004 Elfriede Jelinek, depresivă şi agorafobă) un mesaj video nobilei întruniri de la Stockholm, sau va refuza din timp onoarea care i s-a făcut?

Din vâltoarea speculaţiilor şi controverselor care inundă paginile ziarelor şi blogosfera – fiind această diluviană revărsare de păreri pro şi contra una din rezultantele directe ale demult câştigatei celebrităţi mondiale a laureatului – răzbat la suprafaţă şi câteva elemente de principiu.

Din moment ce canonizarea literară a textelor lirice şi înscrierea autorului pe lista candidaţilor au un caracter aproape axiomatic, fiind din start acceptate, eligibilitatea acestuia ar fi trebuit, măcar teoretic, să iasă din discuţie.

Ar putea trece drept expresie a unei imperioase presiuni de legitimare a literarităţii textelor lui Bob Dylan, tocmai invocarea cu insistenţă, în interviuri şi comentarii, de către susţinătorii deciziei, a unor procedee, cum ar fi intertextualitatea, palimpsestul, aluzia, parafraza.

Cunoscătorii, sau mai exact, „dylanologii” (cum sunt denumiţi exegeţii textelor songwritter-ului, devenite chiar subiecte de teze de doctorat) au identificat şi unii markeri ai filiaţiei autorului cu mai marii literaturii universale: Ovidiu, Petrarca,Dos Passos, Rimbaud, Brecht. Preluarea unor fragmente din opera acestora fără indicarea sursei l-au expus însă pe Dylan şi unor acuzaţii de plagiat, formulate, cum ripostează fanii, de nişte minţi înguste şi spirite rău voitoare.

Decizia juriului rămâne însă atacabilă de pe poziţiile unei taxonomii literare riguroase şi a unor criterii calitative pe terenul concurenţei valorilor şi talentelor în câmpul beletristicii. De aceea mi se pare întru totul îndrituită opinia potrivit căreia, nu atât Bob Dylan ar fi avut acum nevoie de Nobelul pentru Literatură cât unul din marii scriitori care stau demult la rând: Haruki Murakami, DonDeLillo, Amos Oz, Philipp Roth, Lobo Antunes... În această ordine de idei, cotidianul Frankfurter Allgemeine Zeitung reţine şi o declaraţie a lui Mircea Cărtărescu, deţinător a numeroase premii literare, aflat printre nobelizabilii permanenţi – se menţionează în cuprinsul articolului. Scriitorul român, care a tradus poemele lui Dylan, şi-a exprimat părerea de rău pentru marii, adevăraţii scriitori, autori de opere, rămaşi pe mai departe în aşteptare. În paranteză fie spus, după o prea îndelungată candidatură, favoriţii ies din competiţie.

Au urmărit oare în mod deliberat cei 18 membri ai Juriului, dincolo de orice alte bănuieli şi ipoteze, o extindere a conceptului de literatură, atribuind Nobelul unui foarte proteic şi talentat monstru sacru al culturii pop?

În 2010, criticul şi teoreticianul britanic John Sutherland, în volumul 50 Literature Ideas You Really Need to Know susţinea o ipoteză aptă de a sugera un posibil răspuns.Pornind de la premisa că poezia şi muzica îşi împart teritorii comune, în special ritmul, autorul volumului tradus între timp şi în germană, face un demers arheologic, amintind că lira, stră-străbunica lăutei, ghitarei, mandolinei, harfei şi banjo-ului, a acompaniat poezia încă din antichitate. Răspândirea explozivă a muzicii pop spre finele secolului trecut a însemnat şi o explozie a liricii. Dacă ţinem cont că bunăoară Dylan, Lennon/ McCartney, Morrisey sau Groenemeyer s-au manifestat deopotrivă melodic şi textual, poetic, putem afirma că azi se consumă mai multă lirică decât oricând. În final, Sutherland aminteşte că la finele secolului al XIX lea, Matthew Arnold, poet, critic şi teoretician literar, prorocea un viitor glorios poeziei.

Nu este aşadar exclus ca de acum înainte, de vreme ce primul pas a fost făcut, printre candidaţii la Nobelul pentru Literatură să sporească şi numărul textierilor de muzică rock, pop – o probabilitate invocată cu sarcasm şi ironie şi în câteva glose publicate în respectabile portaluri internet şi reviste. Păcat doar că autorii poeziei populare rămân pe dinafară, fiind anonimi şi că, puse pe hârtie, textele songurilor pierd plus valoarea câştigată pe fondul muzical.

Dincolo de opiniile pro sau contra declanşate de Nobelul atribuit unui songwriter hărăzit cu talent literar şi muzical, provocatoarea premieră are şi un efect colateral benefic: ea supune unei noi reflecţii, cum afirmam deja, statutul ontologic al literaturii şi rolul autorului în flexibilizarea frontierelor acesteia. Nu mă pot reţine să nu citez în contextul acestei dezbateri neîncheiate, un fragment din scurtul dar densul eseu al lui G. Călinescu, Fatalitatea Vocaţiei, publicat în volumul Scriitori străini, apărut în 1967 la Editura pentru Literatură universală: Timpul ne va arăta ce este precumpănitor şi dacă toate activităţile nu se armonizează sub o calitate dominantă, într-un gen unic al personalităţii scriitorilor. Marele creator se sustrage genurilor şi creează propriile sale forme, pe deasupra oricăror clasificaţii didactice.


Premiul German al Cărţii – pentru nuvelă sau pentru roman?

La auzul că Premiul German al Cărţii (atribuit an de an autorului unui roman, în preziua inaugurării Salonului de Carte) i-a revenit lui Bodo Kirchhoff, comentatorii cusurgii au obiectat că decizia juriului ar fi falsă, că nu acestui matador local (laureatul trăieşte la Frankfurt pe Main şi predă scrierea creativă într-una din localităţile mondene de pe ţărmurile lacului Garda) i s-ar cuveni distincţia dotată cu 25 000 de euro ci mai degrabă altuia din cei cinci finalişti (fiecăruia revenindu-i în baza regulamentului, suma de 2.500 de euro). Favoritul vitregit este Thomas Melle. Intitulat Die Welt im Rücken –Lumea dinapoi romanul a fost bine primit de critică figurând printre cărţile anului în pofida tematizării narative a sindromului bipolar, de care prozatorul suferă (un subiect neconfortabil, disforic).

Dar atât cartea premiată, cât mai cu seamă romanul lui Melle, ambele selectate de juriu din lista a 178 de titluri, reflectă în proporţii diferite o tendinţă identificabilă cu relativă uşurinţă în proza contemporană: disoluţia formelor epico-narative tradiţionale ale discursului romanesc, în favoarea scriiturii autoficţionale, autobiografice.

Din această perspectivă, revelator este modul în care Bodo Kirchhoff însuşi vorbeşte despre scrierile sale.

După decernarea Premiului German al Cărţii, autorul, a cărui carieră a început cu scrierea unor romane şi scenarii „minore”, „frivole”, dar nelipsite de succes la o anumită categorie a publicului, a acordat presei, între altele ziarelor Die Welt şi Süddeutsche Zeitung, ample interviuri, oferindu-le cititorilor ocazia de a privi prin gaura cheii în alcovul creaţiei. Scrierea are ca titlu un cuvânt rar, inexistent în dicţionarele germane – Widerfahrnis. Scriitorul mărturiseşte a-l fi auzit pentru prima oară, în urmă cu cinci ani, rostit de una din elevele cursului său de scriitură creativă. S-a simţit fascinat de această vocabulă şi, pornit în căutarea originii ei teologice, a ajuns până la Heidegger. A fost cuprins de sentimentul de a fi posesorul exclusiv al acestui termen care desemnează, în cele din urmă, o întâmplare decisivă, fatidică, ce poate schimba cursul evenimentelor sau viaţa unui om. Odată titlul găsit, a urmat, la cinci ani distanţă, şi povestirea. Pe scurt, cu cuvintele autorului, scrierea este povestea proprietarului unei mici edituri, care se retrage din afaceri, cu sentimentul că cei care scriu sunt mai numeroşi decât cei care citesc. Îşi cumpără într-o mică localitate o locuinţă, trăieşte singur, după ce a trecut printr-o tragedie de familie. Într-o seară, la uşă sună o vizitatoare, o femeie nu cu mult mai tânără decât sexagenarul, moderatoarea unui cerc de cititoare. Nu este prea încântat dar o invită totuşi în casă. La o ţigară şi un pahar de vin, află că membrele cercului ei de cititoare sunt pasionate de scrierea creativă, fiind interesate de a primi sfaturi competente din partea editorului. Îi mărturiseşte acestuia că şi ea a fost proprietara unui magazin de mode şi pălării, la care a fost nevoită să renunţe, fiindcă nu ar mai exista persoanele apte să poarte pălării. Cei doi, ambii exponenţii unor meserii aflate pe cale de dispariţie, pornesc la drum cu un autoturism, spre sud, doar într-acolo de unde soarele răsare, după care o cotesc spre Sicilia. Întâlnesc pe traseu tot mai mulţi şi mai mulţi oameni care, din cu totul alte motive, se îndreaptă spre nord. Kirchhoff precizează că el însuşi a făcut experienţa confruntării cu acest exod. De aceea a şi tematizat în scrierea sa impactul fenomenului asupra vieţii private, individuale.

I s-a reproşat autorului laureat că ar fi conferit temei atât de stringente, crizei refugiaţilor, doar statutul unui decor în scrierea sa. Obiecţia este respinsă. A deschide uşa propriei case spre a lăsa un străin să intre, scenă cu care de altfel şi începe volumul, are acelaşi efect la nivel individual, particular şi social, colectiv. În final, Bodo Kirchhoff afirmă că se simte enervat ori de câte ori aude că, prin venirea refugiaţilor, Germania nu se va schimba. Fireşte că se va schimba, conchide energic autorul, menţionând că din acest motiv a şi scris această povestire.

Nu un roman ci o nuvelă, fiindcă totul se petrece într-un interval scurt de timp, pe o axă narativă orizontală, într-un prezent, explică autorul. Există doar foarte puţine pagini unde axa verticală trimite spre trecut. Concomitent, se întâmplă ceva care răstoarnă complet situaţia, ceea este adesea tipic într-o nuvelă. Acest excurs teoretic este răspunsul dat unor obiecţii formale, pornind de la faptul că Premiul German al Cărţii răsplăteşte, prin tradiţie, autorul unui roman.

Nuvelă sau roman, Widerfahrnis a avut succes în primul rând la marele public. Unii cronicari au reproşat autorului, la scurtă vreme după publicarea cărţii, că şi-ar fi muiat story-ul într-o baie de kitsch (postul de radio MDR) alţii că ar fi recurs excesiv la rezervorul de clişee, oferind o imagine idilică a refugiaţilor (Tagesspiegel ), tema cea mai stringentă a actualităţii devenind astfel un simplu element de decor. După ce şansele lui Bodo Kirchhoff de a obţine Premiul German al Cărţii au prins contururi mai clare, au apărut şi recenzii ceva mai favorabile. Cronicarul paginii literare a cotidianului Die Welt îl ridică pe Kirchhoff la rangul de maestru al naraţiunii, scrierea sa ne implică pe toţi. În caracterul stratificat al povestirii, ar transpare şi simbolistica dublă a exodului: individual – al celor doi spre o Italie ideală şi imaginară, topos marcant în cultura germană, şi colectiv – al refugiaţilor spre o Europă nu mai puţin ideală, investită cu speranţe şi promisiuni.


Din nou despre ură

Încerc să analizez ura în faza ei constitutivă. Mă interesează mecanica şi logica acestui fanatism pentru a putea identifica punctele în care el poate fi curmat. Este răspunsul dat de Carolin Emcke, laureata din acest an a Premiului Păcii acordat prin tradiţie de Asociaţia Librarilor Germani la încheierea Târgului Internaţional de Carte de la Frankfurt pe Main. Evenimentul este o manifestare a culturii politice cu rezonanţe internaţionale. Întreaga ceremonie este transmisă de fiecare dată în direct de posturile publice de televiziune. Măcar în treacăt merită pomenite numele câtorva laureaţi ai acestei distincţii, pentru a da măsura importanţei pe care o are şi a impactului ei public: Liao Yiwu, Svetlana Alexijevici,Susan Sonntag, Hans Jonas, Octavio Paz, Vaclav Havel, Jorge Semprun, Amos Oz, Claudio Magris, Boualem Sansal...

Dar cine este Carolin Emcke? Deşi publicista cu studii de politologie, istorie şi filozofie la cele mai renumite universităţi internaţionale, autoarea unor eseuri şi studii consacrate identităţii colective şi individuale, libertăţii de expresie şi dreptăţii, preferinţelor intime, războiului, violenţei şi foarte recent, urii este, pe deasupra, la vârsta de aproape 50 de ani, şi deţinătoarea a numeroase premii pentru cărţile şi angajamentul ei civic, totuşi unele nedumeriri difuze persistă. Astfel, din chapeau-ul unui articol, cititorul mai puţin informat poate afla că jurnalista Carolin Emcke se află în căutarea narativităţii prezentului, că a-i decerna Premiul Păcii este pe deplin legitim dar foarte... plicticos! În textul publicat în cotidianul Die Welt de către o fostă studentă a cursurilor de jurnalism predate de laureată, vibrează o undă de ironie şi sarcasm abia stăpânit: Emcke reflectează profund, dă senzaţia că stă sub o permanentă presiune morală, are o privire inteligentă, face totul foarte bine şi corect, nu vrea să se erijeze în autoritate morală, nu vrea să urmeze exemplul lui Hemingway şi să-şi prelucreze literar reportajele de război, publicate în diverse reviste prestigioase.

Într-un amplu interviu acordat presei în preziua decernării Premiului Păcii, Carolin Emcke afirma, între altele, că preferă să fie politic corectă decât infantilă politic. Oare doar din acest motiv să pară plicticoasă decizia de a-i acorda Carolinei Emcke prestigiosul premiu?

Ultima carte a autoarei este eseul intitulat „Împotriva urii” (titlul mi-a amintit inevitabil de memorabilul eseu al lui Gabriel Liiceanu, Despre ură, mai actual ca nicicând acum, când morbul urii se manifestă şi în Apus). Scrierea publicistei germane este impecabilă, nu i se poate reproşa nimic, doar că ea nu va diminua ura pe care o combate, fortificând mai degrabă convingerile morale ale cititorului altruist, binevoitor, de bună-credinţă. Demersul analitic al autoarei este lăudabil, slujeşte unui înalt ţel moral, însă cei care vor citi cartea nu vor trage prea mult folos de pe urma lecturii, fiindcă ea le confirmă şi aşa propriile convingeri morale iar cei care ar trebui să o citească, spre a se lecui de ură, nu o vor face.

Trecând peste acest verdict, formulat în cuprinsul unei ample cronici tot în mai sus citatul ziar german, important este că, propunându-şi să demaşte şi să dezamorseze ura împotriva străinilor, a clasei politice, a homosexualilor, a minorităţilor etnice, culturale etc. Carolin Emcke, care şi-a declarat public homosexualitatea, nu este singura combatantă dar este una dintre cele mai oneste, într-o luptă ce se anunţă nu numai dificilă, ci de lungă durată. În 2004, Amos Oz, şi el laureat al Premiului Păcii al Asociaţiei Librarilor Germani, propunea în eseul intitulat Cum poate fi vindecat fanatismul o terapie ceva mai convingătoare şi mai eficientă împotriva urii....

În contextul unei alarmante recrudescenţe a urii şi a puseelor resentimentare în spaţiul public şi în internet, poate fi semnalată, cu titlul de glumă amară, aparent nevinovata întrebare pe care şi-o pune un cunoscut publicist în paginile suplimentului literar al revistei Die Zeit cu ocazia Târgului de Carte: Ce carte ar putea fi azi bestsellerul absolut? Un roman anti-Merkel – este răspunsul dat de autor. Contează prea puţin că, recent, cancelara germană, făcându-şi o tardivă mea culpa, a mărturisit că ar prefera să dea înapoi roata timpului. Sporul de simpatie de pe urma acestei concesii a rămas neglijabil în raport cu capitalul de încredere şi susţinere pierdut într-un foarte scurt interval.

Deocamdată, pe lista succeselor de librărie figurează mai toate cărţile în ale căror pagini, în diverse tonalităţi discursive non ficţionale, este criticată politica Angelei Merkel după ce, în vara anului 2015, ea a deschis frontierele Republicii Federale pentru peste un milion de refugiaţi.

Trăim una din cele mai radicale perioade – constata Salman Rushdie într-un interviu difuzat în ultima zi a Salonului de Carte. Dă lista cărţilor importante ale toamnei, întocmită de critici şi specialişti, măsura acestei radicalităţi?


Cărţi de citit, cărţi de privit

Pe prima pagină a săptămânalului Die Zeit, ediţia de dinaintea inaugurării Târgului de Carte, o imagine emblematică poate furniza un posibil răspuns iconografic: alungită pe o canapea, o tânără cititoare a adormit, sub povara protectoare a unui imens volum desfăcut. Fotomontajul se intitulează: Cărţi de visat. Ar fi aşadar vorba indirect, de un neo-escapism într-o societate postfactică. Termenul, tot mai frecvent întâlnit în discursul mass-media, are accepţiuni relativ flexibile. Una din cele mai recente o dă subtitlul unui articol apărut în Tagesspiegel: într-o societate postfactică fiecare individ îşi creează propriul său univers. Consultând însă fie şi numai laconicele recomandări de lectură apărute în publicaţiile autumnale, impresia este că universurile imaginare propuse de autori ca spaţii de evaziune, îndeamnă nu la reverii ci provoacă mai degrabă coşmaruri.

Distopiile sunt din nou în actualitate: romanul lui Boualem Sansal, 2084 – Sfârşitul lumii, tradus în germană anul trecut, apărut şi în română la Editura Humanitas, a marcat această schimbare de paradigmă. Autorul a fost invitat şi acum la Frankfurt, la dezbaterile cu public despre soarta şi viitorul Europei, despre ameninţarea globală a terorismului.

Cu romanul „Zero K”, Don DeLillo, candidat la Nobelul pentru Literatură, duce mai departe ideea iminenţei unui sfârşit al lumii, dar o face din perspectiva unui miliardar care în speranţa unui viitor mai bun, recurge la serviciile tehnologiei frigului, congelându-se alături de soţia sa grav bolnavă. Romanul scriitorului american trece drept una din cele mai reuşite cărţi ale sezonului, este entuziast şi pe larg recenzată şi discutată. Elveţianul Christian Kracht şi-a făcut un bun renume în beletristica europeană prin temele îndrăzneţe şi modul neobişnuit de a le trata în fiecare din romanele sale, cel mai cunoscut fiind „Imperiul”. Cu noua sa ficţiune Die Toten – Morţii, Kracht face un experiment neobişnuit translând violenţa imaginilor în textul narativ.

Un experiment pare a fi soluţia salvatoare pentru eroina romanului Vegetariana, al scriitoarei sud-coreene Han Kang, una din marile revelaţii literare recente, laureată a Premiului Man Booker International. O soţie cumsecade are un vis după care se decide să devină vegetariană, statut respins de cei din jur. Eroina vrea să se despartă de semenii ei, dorindu-şi să devină o plantă. (Ideea m-a trimis cu gândul la metafora poporului vegetal din versurile Anei Blandiana.) Cartea autoarei sud-coreene a stimulat cele mai interesante interpretări, trecând şi drept suportul unui suflu revoluţionar discret.

Forme mai puţin conforme de evaziune se regăsesc în cel puţin două romane germane. Sybille Lewitscharoff trimite la un congres la Roma 34 de specialişti în opera lui Dante. De Rusalii, cu toţii se înalţă la cer, doar un singur expert rămâne pe pâmânt şi relatează miracolul. Intitulat Minunea de Rusalii, romanul autoarei, care se bucură de o solidă celebritate literară, este considerat un tur de orizont plin de eleganţă, frumuseţe şi, nu în ultimă instanţă, umor.

Exact contrariul se poate afirma despre romanul filozofului Peter Sloterdijk, intitulat Proiectul Schelling. Cinci oameni de ştiinţă, trei bărbaţi şi două femei propun mediilor academice un studiu teoretic şi paleontologic despre orgasmul feminin. Proiectul este respins, cei cinci însă îşi expun mai departe competenţele în internet. Cartea lui Sloterdijk a stârnit stupoare. Cum de i-a venit filozofului o astfel de idee? Din admiraţie pentru femei, a fost răspunsul dat de autor. Rezultatul este însă nu numai dezamăgitor, vulgar ci şi compromiţător pentru bunul renume ale filozofului. Cartea este totuşi inclusă într-o listă a scrierilor în dezbatere, listă menită să-i înarmeze pe salonarzii gata întotdeauna de un Small Talk intelectual.

Care ar mai fi temele de conversaţie? Romanul Elenei Ferrante, intitulat Prietena mea genială, primit cu entuziasm de critici, cartea scriitoarei Jane Gardam, în vârstă de 88 de ani, intitultă Ultimii prieteni.

Dar mai ales, prezenţa autorilor flamanzi şi olandezi din cele două ţări vecine. După 23 de ani, ei au fost din nou invitaţii de onoare ai Salonului de Carte de la Frankfurt pe Main. Sunt însă demult „de-ai casei” nu numai prin vecinătatea geografică. Pentru cititorii din Germania, Margriet de Moor, Connie Palmen, Leon de Winter, Cees Noteboom sunt la fel de citiţi şi cunoscuţi ca mulţi buni scriitori autohtoni. Afecţiunile elective ca şi un susţinut program de traduceri au ţesut un fel de relaţii de familie între scriitorii şi cititorii din Ţările de Jos şi din Germania. Sub deviza Das ist was wir teilen – Asta e ce împărţim, prezenţa culturală a flamanzilor şi olandezilor se prelungeşte şi dincolo de arealul Târgului de Carte, pe scenele şi ecranele din restul Germaniei, iar festivalul literar lit.cologne, în martie 2017, îi are din nou ca invitaţi pe autorii din Ţările de Jos cu cele mai proaspete scrieri. Romanul autoarei Connie Palmen, intitulat Du sagt es –Tu o spui revine la relaţia nefericită dintre soţi poeţi – Sylvia Plath şi Ted Hughes, dar din perspectiva acestuia din urmă. Romanul prozatorului A.F.Th. van der Heijden, Das Biest-Bestia, despre o mătuşă sadică şi infernală, sunt doar două titluri din seria unor indiscutabile succese ale beletristicii flamande şi olandeze. Demnă de memorat este existenţa unui program oficial al guvernului olandez de sprijinire a creaţiei lirice, oferindu-li-se poeţilor ocazia de a fi şi cronicari ai vieţii publice şi sociale.

La marile întrebări ale prezentului şi eseurile sunt sortite să caute şi să dea răspunsuri şi din perspectiva trecutului. Este ceea ce a făcut istoricul britanic Ian Kershaw, în volumul intitulat Prăbuşirea în infern Europa din 1914 până în 1949. Specializat în istoria naţional-socialismului, autorul unei importante monografii despre Hitler, Kershaw explică în ultima sa lucrare cum a reuşit continentul nostru după două conflagraţii catastrofale să instituie o ordine a păcii care trebuie neapărat prezervată. Profesorul universitar Herfried Münkler, autorul epocalei istorii a Primului Război Mondial, a scris împreună cu soţia sa Marina, o carte în care cu francheţe şi curaj formulează marile probleme create de criza refugiaţilor. Volumul se intitulează Noii germani.

Luther, Luther peste toate! Exclamaţia dă expresie copleşitorului număr de titluri de carte, publicate în pragul împlinirii în 2017 a unei jumătăţi de mileniu de când reformatorul şi-a bătut în cuie cele 95 de teze pe portalul bisericii din Wittenberg. Din 2010 peste 70 de specialişti s-au pus pe treabă spre a putea scoate de sub tipar în anul jubiliar o nouă ediţie a Bibliei lui Luther, revizuită, edulcorată şi adaptată noilor exigenţe morale, în aşa fel încât nimeni să nu se mai simtă jignit. Rostul şi rolul femeii de pildă, este adaptat, prin deplasări de accent, noii tematici „gender”. Se mai poate afla din prezentarea în avanpremieră a noii Biblii de către specialişti, cât de importantă a fost contribuţia Katarinei von Bora, în procesul Reformei. De recitit în acest sens ar fi deliciosul text al lui G. Călinescu, Doamna Luther, dinmai sus citata carte Scriitori străini, capitolul Cronici, Pretexte , Efemeride. Imaginea pe care Luther o are despre femeie nu este numai îngustime de minte. Reformatorul crede în învăţătura Bibliei pe care a tradus-o. Iar acolo, tot ponosul omenirii se trage din pricina femeii. Călinescu se opreşte în însemnarea sa şi asupra corporalităţii reformatorului: Colocviile ni-l înfăţişează pe Luther tras pe picioare pentru un beteşug, de Käthen. Or, tocmai pe acest Luther în carne şi oase încearcă să-l readucă în actualitate cartea istoricei britanice Lyndal Roper, profesor la Universitatea din Oxford, specializată în istoria spirituală şi socială a Germaniei. Volumul intitulat Omul Martin Luther, primit cu maximă încântare de iniţiaţi, îl prezintă pe reformator într-o permanentă luptă cu Dumnezeu şi cu diavolul, de a cărui existenţă nu se îndoia...

Cine punea la îndoială capacitatea cărţilor pe suport tradiţional de a supravieţui cavalcadei digitalizării – s-a văzut contrazis de realitate. Cartea se metamorfozează, editorii se întrec în a face din ea un obiect de lux sau, cu un termen la modă, un produs lifestyle. Un program în premieră, intitulat THE ARTS plus, lansat la Frankfurt pe Main, canonizează noua tendinţă de a pune digitalizarea în slujba artelor vizuale, incluzând fireşte şi categoria cărţilor frumoase, a cărţilor de privit. În prezenţa pictorului octogenar David Hockney, un fan al digitalizării, a avut loc nu numai inaugurarea noului program ci şi lansarea albumului SUMO. Giganticul volum monografic, conţinând reproducerile semnate de artist, a fost realizat de editura Taschen, în tiraj limitat de 10.000 de exemplare, cîntăreşte 35 de kg şi costă 2 000 de Euro. O carte pentru cei care nu citesc sau, cu cuvintele unui editorialist maliţios, o carte pentru noii îmbogăţiţi.

În loc de final, o paranteză la adresa criticilor de întâmpinare, recenzenţilor, jurnaliştilor şi amatorilor de conversaţii intelectuale. Criticul britanic Tim Parks a consacrat insidioasei întrebări Despre ce vorbim atunci când vorbim despre o carte, un eseu mai mult sau mai puţin hazliu, dar indiscutabil inteligent şi provocator, însumând 239 de pagini. Mă dau în vânt după un roman captivant, complex, dar sunt destul de sigur că nu am nevoie de el, mărturiseşte în paginile eseului său, cu falsă sinceritate, autorul. Demersul lui Tim Parks aminteşte de acela mai vechi, al colegului său francez Pierre Bayard, Cum se poate vorbi despre cărţi necitite. Cum? După ce le-ai citit!


Prezenţe româneşti

Prin tradiţie, Târgul de Carte de la Frankfurt pe Main este şi rămâne cel mai mare şi nu numai atât, el este şi un topos privilegiat al afacerilor legate de universul cărţii. Târgul de Carte de la Leipzig şi-a creat o individualitate inconfundabilă prin contactul direct al vizitatorilor şi cititorilor cu cărţile şi cu autorii lor. Cum se ştie, România va fi în 2018 invitata de onoare a Salonului de Carte din metropola saxonă, pentru a doua oară în istoria acestuia.

Din această perspectivă, prezenţa românească la Frankfurt trebuie privită şi ca un fel de repetiţie generală pentru Leipzig, ilustrată de altfel în programul oficial de către Ministerul Culturii sub genericul Get-togheter fuer Leipzig. Pe lângă asidua prezenţă a unor scriitori români, în Germania, de-a lungul unui an, prin programele ICR, burse, festivaluri literare, strategiile de promovare, menite să trezească interesul real al editorilor germani faţă de literatura română precum şi finanţarea inteligentă a traducerilor, sunt cele care deţin pe mai departe valoarea unui imperativ. Prin scriitorii, oamenii de litere, etnici germani, originari din România, stabiliţi în Germania, ţara dispune de o şansă cu totul ieşită din comun spre a-şi face cunoscute valorile.

Şi de astă dată, conform programului, au fost prezenţi la Frankfurt pe Main: Ernest Wichner, Jan Cornelius, Georg Aescht, Florin Bican, Ioana Grunewald, Dan Pleşa, Ion Bogdan Lefter. Dezbaterile au focalizat rolul traducătorilor de mijlocitori ai culturii şi literaturii. Lansările de carte în incinta pavilionului au devenit un eveniment care de fiecare dată a atras nu numai atenţia publicului vizitator ci şi pe aceea a specialiştilor. Emil Hurezeanu, ambasadorul României în Germania, şi-a lansat un volum de poezii, însoţit de discuţii cu participarea unor autori şi traducători: Ion Bogdan Lefter, Jan Cornelius, Ernest Wichner, Călin Vlasie. Tematizată a fost într-un context separat, de către aceiaşi particpanţi, şi literatura generaţiei opteziste. O altă lansare de carte Estetica lui Norman Manea, de Claudiu Turcuş, poate trece drept un pas înainte la nivelul unei promovări critice şi academice a operelor unor autori români în Germania.

Ca de obicei, Editura Pop din Ludwigsburg a avut o iniţiativă în extinderea dialogului între autori, sub genericul interferenţele germano-române, cu participarea lui Eric Giebel, Christine Kappe, Horst Samson, Kurt Siegel, William Totok. Schimbul de păreri a fost moderat de Barbara Zeizinger. Aceeaşi editură a patronat şi o întâlnire între scriitori din Germania, România şi Statele Unite. Cele câteva evenimente reţinute din programul participării româneşti la Târgul de Carte de la Frankfurt pot trece şi drept un exerciţiu reuşit pentru ce va urma la Leipzig în 2018.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara