Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Treptele sfinţeniei de Simona Drăgan

Nikos Kazantzakis, Sărăcuţul lui Dumnezeu, traducere din neogreacă şi note de Ion Diaconescu, Bucureşti, Humanitas Fiction, 2016

În biserica superioară a Bazilicii Sfântului Francisc din Assisi se află o serie de fresce care, asemenea moaştelor sfântului, adăpostite în acest loc, constituie un loc de hagialâc pentru iubitorii artei. Acolo a zugrăvit Giotto, în ultimii ani ai secolului al XIII-lea, viaţa unui sfânt cu care a fost aproape contemporan: întemeietorul unui nou ordin catolic, originar din Assisi, astăzi patron al Italiei, al animalelor şi al ecologiei, dispărut în 1226, la vârsta de 44 de ani, şi sanctificat doar doi ani mai târziu de Papa Grigore al IX-lea.

Când i s-au comandat aceste fresce lui Giotto, existau deja câteva biografii şi culegeri din tradiţiile orale despre faptele sfântului, scrise de „fraţi” franciscani şi de Sf. Bonaventura, şi pe baza acestora, adăugând sarea şi piperul măiestriei şi geniului său, Giotto ar fi inventat de la zero întreaga iconografie a sfântului. Cel puţin asta afirmă, prin tradiţie, istoricii de artă. Iar capitolul despre cum şi în ce proporţie a făcut-o, dacă a executat personal frescele sau nu, despre sursele care l-au inspirat şi despre cum a prins „viaţă” reprezentarea sfântului pentru ochii urmaşilor, acestea sunt enigme ce fac obiectul unor studii specializate pentru stră- strănepoţi. Aşa s-a scris însă acolo, în leagănul de la Assisi, povestea unui sfânt: în cuvinte şi în imagini. Nici astăzi ea nu este suficient de cunoscută, iar textele explicative ce au însoţit frescele lui Giotto, şterse de timp, apoi recuperate şi transcrise, constituie şi astăzi adjuvante preţioase ale memoriei, pentru un ciclu narativ fără doar şi poate mult mai puţin cunoscut decât cel cristologic sau cel marianic.

Pe de altă parte, epitaful „Nu sper nimic, nu-mi este frică de nimic, sunt liber” este al unui om de stânga şi scriitor care a ratat de foarte aproape Premiul Nobel, şi care a avut relaţii conflictuale cu biserica din cauza cunoscutului şi controversatului său roman Ultima ispită a lui Hristos (1955). Puţin mai devreme însă, în 1953, cel mai important scriitor grec al secolului al XX-lea, Nikos Kazantzakis, publicase un roman de mare poezie şi religiozitate, intitulat simplu Sfântul Francisc, dar tradus ulterior de englezi (iar acum şi în română) cu titlul Sărăcuţul lui Dumnezeu şGod’s Pauperţ. Deşi creştin ortodox prin botez, acest roman pare că a fost rezultatul unor întâmplări ale vieţii şi/sau întâlniri providenţiale: la 14 ani, refugiat cu părinţii pe insula Naxos, Nikos urmase timp de doi ani cursurile unei şcoli catolice conduse de franciscani, iar mult mai târziu, adult fiind, a cunoscut un nobeliat pentru pace, doctorul Albert Schweitzer, totodată teolog evanghelic şi filosof, al cărui misionarism eroic în jungla gaboneză îi oferise revelaţia unui nou Francisc. În plus, vizitase şi Assisi, iar în 1951 a tradus una din biografiile sfântului, scrisă de un danez. Din toate aceste fire, conştient sau nu, s-a născut romanul despre ‚Il Poverello’, logodnicul Sărăciei, sfântul care şi-a asumat misiunea de a retrăi ad litteram virtuţile umilinţei, simplităţii şi „privilegiul sărăciei desăvârşite” pe urmele lui Hristos.

Mari sfinţi s-au născut, din câte ne arată istoria, din credinţa mamelor: de la părintele creştinătăţii europene, împăratul Constantin (iluminat oare, cu adevărat, de semnul de la Pons Milvius sau de credinţa mamei sale, Elena?), la Fericitul Augustin, vegheat în anii risipirii de o mamă creştină, care nu a obosit niciodată să spere în convertirea lui, şi până – iată – la Sfântul Francisc, fiul unei nobile provensale credincioase, signora Pica, măritată de părinţi, contrar aspiraţiilor ei spirituale, cu un negustor de postavuri înrobit banului, italianul Pietro Bernardone. Astfel, credinţa mamelor s-a prelungit în istorie în energia vitală şi socială a fiilor; o energie creatoare, de la caz la caz, de imperii, biserici, ordine călugăreşti. Francisc s-a născut în 1181/1182 şi a avut o tinereţe aproape trubadurescă, de fiu de burghezi înstăriţi, slujind când şi când unor fapte de arme. În urma unui prizonierat şi a unei boli, a început să aibă viziuni, îndoieli, căutări. Romanul parcurge toate etapele majore ale biografiei sfântului, multe devenite celebre şi iconografic: restaurarea bisericii San Damiano în urma unui vis, renunţarea la averea tatălui şi despuierea de haine în public, atragerea primilor discipoli, vizita la Papa Inocenţiu al III-lea pentru confirmarea Regulei (fapt ce a condus la constituirea Ordinului Franciscan în prima sa formă), plecarea în Egipt şi încercarea de convertire a sultanului Malik al- Kamil (urmaş al lui Saladin), fondarea Ordinului Sărmanelor Clarise, a Ordinului Franciscan Terţiar, conflictele dogmatice cu „fraţii” mai instruiţi, retragerea treptată din sânul Ordinului, viziunea de pe muntele Alvernia şi primirea stigmatelor, predica către păsări, moartea la Assisi. Anterior morţii, îi dictează fratelui Leo nişte cantice asemenea psalmilor biblici, prin care sfântul transmite posterităţii o poezie a elementelor în deplin acord cu misiunea lui de laudatio a frumuseţii lumii ca expresie a lui Dumnezeu. De altfel, Kazantzakis a declarat cu îndreptăţire că vede în plasticitatea dialectului umbrian din scrierile lui Francisc pe unul din primii poeţi ai Renaşterii.

Sub raport teologic, romanul transpune mai degrabă subiectiv în biografia lui Francisc concepţiile materialiste ale autorului şi dramatismul construirii sfinţeniei prin renunţări şi mortificări insistente, dincolo de orice raţiune, având ca scop transsubstanţierea materiei în spirit. Povestea surprinde cu fineţe paradoxul raportului de iubire-ură cu materia, care este mai degrabă al autorului grec decât al sfântului: pe de o parte, Francisc nu-şi poate închipui raiul „fără măgăruşi, boi şi păsări”, iar frumuseţea lumii i se pare „fiică a lui Dumnezeu”. În toate omagiile sale aduse acestei „fiice”, teologia se conjugă cu poezia: de exemplu, în tinereţe, mama lui fusese interpelată de un călugăr nebun, care îi smulsese o muşcată roşie din mâini, certând-o că admiră creaturile în loc să îl privească pe Creator. Însă Francisc reacţionează revoltat: „Muşcata asta pe care a jumulit-o călugărul tău, mamă, o să-l afunde în iad”. Pe de altă parte, dacă iubirea lui pentru natura geofizică este constantă, la fel de constant (şi paradoxal) este şi dispreţul faţă de materia ce i-a fost încredinţată în mod direct de Dumnezeu în chip de viaţă. În decurs de vreo două decenii, sfântul parcurge un traseu crud şi radical, din care trupul iese învins. Pe patul de moarte, Francisc se va declara chiar fericit că scapă de trup, afirmând cu bucurie: „cineva în mine, din ceasul în care m-am născut, Îl ura pe Dumnezeu, iar acum (...) acela piere”. Din perspectiva fratelui Leo, însoţitorul său fidel şi naratorul romanului, Francisc este „fiara asta îngrozitoare a lui Dumnezeu”, la a cărui transformare totală a asistat treptat, de la hainele strălucitoare ale uşurelului ce cânta cu voce dumnezeiască pe sub ferestrele doamnelor, până la semnele de rămas-bun (către familie, fraţi şi întreaga natură) ale unui „pumn de carne şi oase”, „o boccea de zdrenţe, uşoară”, orb, suferind, murdar şi purtător de stigmate, dar înlăuntrul căruia „şade întreg Dumnezeu”.

Cât despre raporturile cu învăţătura teologică, refuzul primilor franciscani a fost categoric: din faimoasa Bologna, unde se studiau Sfintele Scripturi, câţiva fraţi învăţaţi se întorc şi „umplu ogorul de maci şi urzici”. Figura lor emblematică este fratele Elias din Cortona, continuator al Ordinului Franciscan, cel căruia îi şi datorăm, în cea mai mare parte, proiectul Bazilicii din Assisi. Se regăseşte şi ca personaj în roman, nu numai pentru a conferi natură dramatică epicului, cât şi, prin relatările fratelui Leo, spre a servi în mod repetat drept contrapunct în ilustrarea refuzului teologiei de către Francisc: „ochiul lui era numai mândrie şi lăcomie, sufletul său nu încăpea în Porziuncola, nu încăpea în sărăcie şi în dragoste; voia să se întindă, să stăpânească lumea nu numai cu binele, ci şi cu forţa şi să intre în Împărăţia Cerurilor călare.” Acest frate totuşi, a cărui viziune şi talent administrativ au ridicat în timp record biserica din Assisi, merită la final un cuvânt de mulţumire pentru – horribile dictu – îngrijirea de fala sfântului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara